Revista Art-emis
Coriolano González Montañez - Incantaţia unui cosmos sofisticat PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Sâmbătă, 02 Iunie 2012 14:24
CălătoriaCĂLĂTORIA
Editura MILTON - Traducere de Eugen Dorcescu

Născut pe 16 martie 1965 în Santa Cruz de Tenerife, licenţiat în filologie hispanică, Coriolano González Montañez trăieşte şi creează în Insula Fericiţilor, Tenerife, din Arhipelagul Canarelor. Gratulat cu o serie de premii literare, semnează cîteva ediţii critice şi numeroase cărţi de poezie: „Dublin, entre el mar y la sangre" - Dublin, între mare şi sânge, 1984; „Aqui en mi puno" - Aici în pumnul meu", 1984; „Este ultimo milenio de sombras tras tu recuerdo" - Acest ultim mileniu de umbre după amintirea ta", 1987; „Las llanuras del desierto" -Câmpiile deşertului", 1991; „Conjura del silencio" - Conjuraţia tăcerii", 1994; „Cuaderno irlandes" - Caiet irlandez", 2000; „El viaje - poemas 1984-2000" -Călătoria - poeme", 2002; „Las montanas del frio" - „Munţii frigului", 2005; „El tiempo detenido" - Timp oprit, 2006; „Otra orilla. Cuadernos de Guillermo Fontes" - Celălalt ţărm. Caietele lui Guillermo Fontes, 2008 et caetera. Coriolano González Montañez abordează zone tematice care trimit spre poetici spectaculoase, precum înălţimea muntelui Teide, prospeţimea orizontului oceanic, tristeţea nisipului negru al plajelor vulcanice sau adierea care face să foşnească în amurg palmierii paradisului în care trăieşte. Alături de poet, în „Călătoria prin focul ce consumă memoria", cineva nevăzut cu el îl creşte mai presus de om, împrumutîndu-i „locul pietrei celei mari", de unde fiinţa lui primeşte deschiderea spre riscul sublimului. Poate o umbră, poate un vid înfricoşător, poate strigătele lăuntrice, poate spiritele strămoşilor se ţin de pasul lui prin imensul patrimoniu sufletesc, cu aburul glacial al versului „din celălalt ţărm", „din cîmpiile deşertului", „din munţii frigului": „În deşert nu există eroi nici zei./ Fiecare îşi târăşte propria condamnare/ prin văile dunelor./ Fiindcă eu sunt cel etern,/ creatorul morţii;/ şi tot omul îmi ştie chipul,/ căci nimeni nu mi-a simţit prezenţa./ Omul s-a trezit în centrul soarelui,/ departe de el însuşi,/ dezgolit de suflet ca om/ al nisipurilor./ Şi a străbătut cărări/ pe care numai cel înţelept le cunoaşte;/ şi, după secole de peregrinare,/ ajunse lângă munţii/ cetăţii tuturor timpurilor./ Şi acolo primul om plânse./ Aşa se întoarse la amăgiri/ şi făuri zei pentru a blestema".

Fiecare poem cu nimbul specific de vibraţie, cu mecanismul simbolic propriu, îi tezaurizează trăirea, cunoaşterea, conturînd în acelaşi timp registrul de sinteză între inspiraţie şi experienţa scrisului, între real şi ideal. Îl caută pe poet un miez de foc viu „dinspre trecut şi dinspre dreptul de nerenunţat la nemurire". Scrisul îl reînvaţă să strige, să facă din sufletul lui un sanctuar de virtuţi purificatoare, o dimensiune a raportării la forul intim, la filonul insondabil al infinitului: „Noaptea aceasta nu mai există./ Am căutat-o în toate ploile/ sub umbrelele cuprinse/ de surpriză/ în tot sângele/ la mijloc de drum între moarte şi trupul tău./ Am încercat să mi-o închipui într-o unică lacrimă/ ca pe un şarpe veninos/ încolăcit la gâtul meu."  Îmbinarea planului poetic cu planul filosofic secundar face ca tot „ce-i ne-nţeles să se schimba-n ne-nţelesuri şi mai mari'', deschizînd noi orizonturi, asemeni potecilor unei spaţiu labirintic. Verbul şi metafora nu sar peste propria lor umbră, find prinse în ritul, în incantaţia sorbirii dintr-un cosmos sofisticat: "Omul a fost creat din piatra aceasta/ şi lumea a ţâşnit din ea./ Omul a cunoscut femeie/ şi pietrele, ca şi lumea, s-au multiplicat." Stilul şi limbajul timbrează o individualitate atinsă de har, care nu procedează la scindarea sufletului de materie, pentru că sufletul lui subzistă în fiecare moleculă a poemelor: „fiindcă toţi au uitat cu milenii în urmă/ că primul om a plâns/ şi lacrimile sale,/ abia uscate pe pământ,/ au creat vulcanii/ şi urletul câinilor." Tristeţea de care se desparte şi la care revine mereu cu autoritatea ascezei, a redempţiunii, revolta, amintirea, regretul - într-o actualitate evidentă şi iminentă -, survolează întreaga Călătorie cu o anume apropiere-distanţare de universul penumbrei, în care sclipesc borne tăioase sau cărări autonome, ce-i multiplică sinele pînă la „sfârşitul drumului", unde „moartea, esenţa noastră intimă, este doar moarte": „Suntem făcuţi din aceeaşi/ materie cu moartea./ Esenţa noastră intimă/ este numai moarte./ Şi iată că mergem în lungul/ acestui dig ce ne protejează/ şi care ne arată un drum,/ acest drum ca oricare altul, curat, degajat, senin. Nu există piatră care să ne împiedice" nici nor care să ne orbească./ Găzduim nădejdea/ ca ochii noştri să nu se mai recunoască/ în ei înşişi,/ ca plăcerea să nu ne ia vederea/ şi să nu ştim/ care a fost începutul,/ ca peisajul să fie întotdeauna/ nou, virginal, originar." Simultaneitatea imaginilor, cerută de forul lăuntric, de prezenţa sentimentului copleşitor al sfîrşitului continuu, punctează un declin cosmic, cultivă o viziune crepusculară. Miezul poemelor conţine resortul afectiv şi stările-limită, manifestate asertoric în valul apodictic al unei recrudescenţe deja identificate: „Oh, cum dorim până la disperare/ ca orice loc să se întemeieze din nou/ în memorie şi ca aceasta să nu păstreze/ decât amintirea momentului/ în care cuvântul o numeşte!/ Dar deja multe sunt apele/ pe care am navigat în acest ocean/ de incertitudini în care ne-am preschimbat."

Efectul de tristeţe fără margini, de înverşunare, de alarmă ontologică în faţa limitării umane, simpla proximitate ori contiguitate insuflă personalitate poemelor, iar încercarea de a da o definiţie poeziei sale presupune o rară disponibilitate sufletească. Uneori trăirile par a se abandona unei cumpene, la capetele căreia atîrnă, într-un perpetuu balans, pe deoparte, lăuntrul cu ironia socratică a unei chançon de cygne, iar pe de altă parte vizionarismul translucid al lumii poetice: „deşi norii dispar/ şi soarele ne înăbuşă,/ nu mai există alt adevăr decât moartea,/ nici minciună decât moartea,/ nici peisaj decât acest singur peisaj/ impregnat, aglomerat, infectat/ de tot şi de nimic, interiorizat în noi înşine." Anulînd temporalul, subsumîndu-i fenomenologic trăirile, Coriolano González Montañez aspiră la o unire cu infinitul prin intermediul versului şi tot prin intermediul versului se distanţează de vacarmul pasager al lumii: „Jur pe osul sfânt al strămoşilor/ că numai o singură dată am îndrăznit să te privesc./ Astfel ochii mei au orbit pentru veşnicia întreagă./ Am fost ales în cunoaşterea omului./ De atunci i-am dirijat paşii./ Şi jur pe osul sfânt al strămoşilor/ că ochii mei au orbit pentru ca nimeni să nu-mi simtă lacrimile înecând prăpăstiile"

Cromatica seducătoare a Călătoriei, de fapt transfigurarea unor drame lăuntrice, vorbeşte despre un mod de a trăi redus la esenţa atrasă în subsidiar de o remarcabilă sublimare a eului. Mai cu seamă vorbim despre un poet aflat pe drumul marilor teme, pe care le respiră ca pe aerul curat rămas la cumpăna serii; poetul care serbează imnic apartenenţa la unitatea cosmică, unde „dorinţa văzduhului este numai văzduh"... „Şi a fost atunci când,/ pe măsură ce cuvintele/ se uneau unele cu celelalte/ ca un rozariu de nisip,/ se năştea o lume din nimic,/ o tăcere din raţiune." Poetul are meritul de a fi reuşit să intuiască gradaţia reală a sensibilităţii contemporane, dar şi capacitatea vizionară de a proiecta în dinamismul universal al metaforei, în tăvălugul grabei postmoderne, poetici ale timpului şi netimpului, ale privirii şi senzaţiei, ale vieţii şi morţii, ale colecţionarului de imagini nemaivăzute: „Memoria se află în oazele îngropate după munţii de nisip.../ Fiindcă toţi morţii au propria lor lume,/ propriul lor deşert chiar aici./ Totuşi se ascund/ la cotiturile cărărilor,/ în apa fântânilor;/ şi câteodată sting stelele,/ fumul rugurilor pierdute,/ sărutarea tăcută a milioanelor de secole/ în prăpăstiile privirilor./ Cu siguranţă memoria nu există."

Plecînd de la considerentele de mai sus, putem socoti creaţia Coriolano González Montañez un drum al experienţelor esenţiale, de pe care poetul, la fel precum Blaga, îşi alege pietrele pentru templul său, astfel încît noi, căutătorii, să zărim de departe turlele măiestre ale simţirii şi cugetării sale: „Şi piatra creatoare/ se abandonă răbdătoarei tăceri/ a răscumpărării. Soarele nu despică memoria/ nici vederea pe care înţelepciunea o încredinţează/ nemuritorilor./ Piatra aceasta a contemplat/ cum s-a fălit omul cu uitarea/ - şi trufia l-a strâns în cleşte -, cum se iveau popoare/ şi cum erau biciuite de loviturile/ holerei./ Numai eternitatea este imuabilă./ De aceea înălţăm acum aceste cuvinte/ peste piatra creaţiei/ şi îi amintim omului/ că a fost om,/ pentru ca magia să alunge/ mările de norii/ ce ne bântuie minţile.//"

footer