Revista Art-emis
Pictorii Corina şi Gheorghe Sârbu PDF Imprimare Email
Maria Diana Popescu   
Joi, 22 Septembrie 2011 19:27
Corina SarbuTriumviratul inspiraţie-căutare-cunoaştere

Pentru că au primit încă de la naştere acel sol de întregire a existenţei prin artă, care îmi aminteşte de pasiunea lui Arhimede pentru „Rotundul Creaţiei", inginer-cercetător Corina Sârbu şi savantul Gheorghe Sârbu ne aruncă mănuşa dantelată a unui dialog despre măiestrie şi spontaneitate în arta plastică. După necontenitele căutări de-a lungul vieţii, cei doi artişti par să ne spună că existenţa umană rămîne, cel puţin parţial, un mister, care se dezvăluie numai în procesul creaţiei, ci şi în rezultatul acesteia. Încredinţaţi că au ceva esenţial de spus, ei par inseparabili de lumea cercetării, a artei, trăsăturile creaţiei dobîndind, în speţă, prin identificarea lor cu legile din lăuntrul fiecăruia, o valabilitate necondiţionată. În mod sigur au venit pe Pămînt ca născocitori de frumos, citînd pe Dostoievski. Chemaţi să slujească un ideal estetic, în procesul comunicării cu publicul, oferă prin pictura o a doua lume materială şi spirituală, în care cosmicul şi umanul triumfă prin autenticitatea trăirilor. Trăsăturile lor de penel definesc o modalitate de autoafirmare în lupta cu realitatea contrară aspiraţiilor spre armonie şi echilibru, aceasta fiind partea mecanică a creaţiei, pentru că, alfabetul şi ortografia picturilor lasă libertate ideilor. Nici chiar imaginile religioase nu se limitează la înfăţişarea lui Iisus pe cruce şi la rolul unui înveliş coloristic, ci şi la permanenta transformare a vieţii spre idealul suprem al nemuririi.

Nudurile, portretele, cama timpului în stare fluidă sau magmatică, cu vîrfurile, văile aferente marii rotiri cosmice, percepute la nivelul unui fantastic activ şi modern, reţin prerogativele personalităţii lor, liber afirmate. Natura statică - un nod de frumuseţe legat de viaţă ca o creştere, ca sămînţa florilor ce se înmulţesc, se torc în culori dulci – este străbătută de Corina Sârbu cu linii şi contururi de mătase, care cresc şi revin de unde au plecat. Elaborări meticuloase, pensulaţie vioaie, exaltînd doar în punctul dătător de echilibru compoziţional, fireşti unghiuri de izvor şi de răsărit, Iisus în răstignire, fantasme policrome ale unor trupuri, portrete neobişnuite şi cruci dau impresia că vor aluneca afară din rame, în aerul împrejmuitor, în lumina naturală a zilei. Regimul pregnant al inspiraţiei disciplinează vibraţii abia perceptibile, pînzele celor doi artişti par să emită gîndul metafizic al lui Bergson, despre „o lume în care nimic nu este, ci totul devine impresie inedită". O lumină nepămînteană învăluie sau estompează, simplifică sau adînceşte, evaporă sau conturează identitatea fiecărei pînze. Nici exuberanţă, nici reţinere, căderea inspiraţiei pe nuanţele care mărturisesc timpul sufletesc şi artistic al celor doi pictori, îmbie privitorul să fie atent la misterioase tăceri ale integrării cu Universul, la alegoria triumviratului inspiraţie-căutare-cunoaştere. Corina şi Gheorghe Sârbu nu cad în tentaţia aparenţei, a mizanscenei acut decorative, ei îşi pictează universul lăuntric al emoţiilor, de unde abstrag esenţialul, reţinînd doar semnul secret al simbolului.

Gheorghe SarbuÎn faţa pînzelor ai sentimentul comunicării, al fotografierii unor idei originale, virginitatea inspiraţiei trădează un fapt mai puţin aflat, acela că artiştii, indiferent de domeniul creaţiei, au nevoie să-şi încarce bateriile cu vibraţii neumblate. În amprenta creaţiei lor pot fi citite: fluxul vieţii, curgerea timpului, de la naştere la ridul portretului şi autoportretului, încremenirea naturii în frumuseţe petalelor sau metamorfoze în care simbolurile şi-au întipărit aripile ca în ceară. M-a atras Amsterdamul respirînd un aer maestuos în confruntarea cu miracolul inspiraţiei; nu cel înmormîntat în cărţi şi tratate, în hîrtii, monumente şi pietre, ci acela din verva mătăsoasă a liniilor şi culorilor aşezate parcă în transă cu penelul; acel colţ de oraş cu mişcarea naturii pe buze, cu tăcerea vorbitoare a pietrelor de peste ape, cu rumoarea nobilă a palatului în anul de ieri şi clipa de acum, privind falnic spre noi, din momentul cînd i-au fost deschide pleoapele cu penelul. La început a fost culoarea pură ca sufletul celor doi artişti, ca mai apoi unduioase ca dansul şi ca muzica, înaripate ca poezia, să apară pînzele acestea şoptitoare. Penelul celor doi artişti face ca frumosul să acţioneze asupra ochiului ca o forţă tulburătoare, care pare a nu se epuiza, nici chiar la depărtarea de ele. Nevoia de creaţie şi de un altfel de frumos care să o întruchipeze este inseparabilă, şi poate că fără cele două, Corina şi Gheorghe Sârbu nici nu şi-ar fi dorit să trăiască pe Pămînt. Acestea ar fi la o prima vedere considerentele armoniilor de profunzime, care, manifestîndu-se sub pulsaţia culorilor, susţin suprastructura stilistică, la rîndul ei vizînd atît reprezentarea-sugerare cît şi finalitatea-idee. footer