Revista Art-emis
America, între realitate și ficțiune PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 02 Septembrie 2018 08:00

Mr. and Mrs. SmithCând cunoșteam America numai din filme, eram uimit de ce vedeam: violență, crime și violuri cât cuprinde în filmele polițiste sau de acțiune; dezastre, cataclisme, dystopii în filmele S.F. Bietul New York, era mereu invadat de ocean și de extratereștrii, toată viața de noapte a orașului era sfâșiată de acțiuni ale mafiei, de declasați, nimfomani, plină de zeci de crime, de întâmplări odioase. O Americă bolnavă, bântuită de spectre, de fantome, de zombie! Până și Casa Albă era loc de dezastru, țintă a mafiei ruse sau a atacurilor teroriste, cu președinți americani sechestrați, umiliți, batjocoriți, somați cu fatalicul ultimatum, cu amenințări la adresa Americii, gata să fie rasă de pe fața pământului.

Conform ideii realiste că filmul reflectă realitatea, mă speriam la gândul că realitatea americană poate fi așa cum o vedeam în aceste filme. Și am văzut mii de filme americane. De aceea, când am fost invitat prima oară în America, am plecat cu strângere de inimă, mă, dacă bandiții ăia pun ochii și pe mine, dacă mă nimeresc într-o ambuscadă, cine știe pe unde, și o mierlesc?! De 20 de ani cunosc America, iar de 10 ani locuiesc efectiv la New York, dar tot ce am văzut până atunci în filmul american nu există în realitate. Nimic din bazaconiile din filme celebre ca „Nașul", să spunem, nu vedeam în realitate. Poate că totul nu se petrece pe față, mi-am spus, ci în culise. Și am ajuns să cunosc bine și culisele, să intru în casele americanilor, în lumea din spatele ușilor închise, să trăiesc în mediul select al clasei de mijloc, majoritată, dar nici acolo nu am dat de realități ca în filme, dimpotrivă, vedeam ceva ce nu există decât rar în filme, o lume frumoasă, de invidiat, o civilizație greu de imaginat în realitatea din care venisem.

O statistică de ultimă oră publicată de „Washington Post", ne arată că, în România, 1% din populație îndeplinește condițiile clasei de mijloc. Suntem o țară fără clasa de mijloc, o mână de căpătuiți, și o masă de milioane de săraci. Dar înainte de 1989, ni se vorbea de „prăpastia capitalismului", că în America e sfârșitul lumii. Însă cum era noaptea atunci prin București? Beznă. Deci nu era greu să cred că și în America nu pot ieși noaptea pe stradă, că la fiecare colț mă așteaptă un mafiot gata să-mi vâre un cuțit în burtă: „Banii sau viața!". Dar viața de noapte americană este cel mai frumos lucru pe care îl poți trăi. Ba chiar, aș zice, dacă mă refer la nopțile de pe Broadway, că nu există nopți mai frumoase ca aici, fiindcă aici este lumea teatrului, a show-ului, sunt zeci de spectacole pe noapte, în special musical-uri! Zona Times Square, de pildă, este cel mai luminat loc de pe pământ, vizibilă și din satelit.

Dar astfel de realități pozitive, adevărarte, nu vezi în filme. Se cultivă numai ceea ce este negativ și senzațional, de necrezut. De ce se întâmplă așa ceva? De ce ficțiunea bate realitatea? Fără îndoială, studiul fenomenului mi-a arătat că este vorba despre un mecanism cinematografic perfect pus la punct, care funcționează pe bază de scenarii fără cusur, dar ficțiuni sută la sută, deși majoritatea bazate pe câte un nucleu existent în realitate.

Desigur, America este mare, gigantică, de 40 de ori mai mare decât România, cu o populație de peste 20 de ori mai numeroasă. Și cu o politică de „țară a imigranților". Și cu o lege de libertate foarte specială, care include și libertatea de a trage cu pușca, deci de a cumpăra arme. Adică acolo se adună oameni de pe tot pământul, este un conglomerat de nații. Și este imposibil să nu existe și crime, și violuri, și atentate, și toate câte sunt în filme. Dar în realitate, așa ceva se vede foarte, foarte rar. Eu, în 20 de ani de Americă, nu am văzut nici un accident de mașină, de pildă, acolo mai ales, în Manhattan, unde este aglomerația cea mai mare de pe planetă. Dar în filme? E dezastru. Toate sunt cu urmăriri de mașini și ciocniri violente.

Și am început să caut criterii noi, ca să învăț să fac deosebirea dintre realitate și ficțiune, ba să admir felul genial cum știu amercianii să transforme un fapt real banal într-o ficțiune perfectă, senzațională. Sunt mii de filme de acțiune, dar mă refer la cele perfecte, precum „Shoot'Em Up" (Lichidați-l - 2007), în regia lui Michael Davis, un specialist în genul „Juggle" (jonglerie), cu Clive Owen, Monica Bellucci și Paul Giamatti. Vedem un super erou, Mr. Smith, care fuge tot filmul cu un copil în brațe, să-l salveze, face adevărate jonglerii când are loc schimbul de focuri, luptele fiind imaginate în stil suprarealist, ca în seria care o are eroină pe Lara Croft (Angelina Jolie), el trebuie să protrejeze copilul, fiindcă teroarea se abătuse asupra copiilor, a pruncilor, care trebuiau uciși, ca în „Uciderea pruncilor" din vremea nașterii lui Iisus Hristos. Filmul este realizat magistral, dar trebuie văzut ca o ficțiune, ca pe o comedie chiar, în care un Mister necunoscut se hrănește cu morcovi, pe care îi folosește și ca armă de luptă. Avem o demonstrație de limbaj cinemtografic pus în slujba unei stări-limită, o parabolă a supraviețuirii umanității, salvată de un erou și o prostituată.

Sau alt exemplu, Training Day (Zi de instrucție - 2011), în regia lui Antoine Fuqua, un specialist în genul thriller, cu Denzel Washington și Ethan Hawke, povestea unui polițist care e mai tricălos decât ticăloșii pe care îi vânează. O realitate fantastică, incredibilă, da, incredibilă, fiindcă așa ceva în realitate nu există. Filmul, ca artă, concentrează mii de întâmplări asemănătoare, este o sinteză, prezintă o realitate globală, nu particulară. Este greu de imaginat existența reală a unui ucenic (Jack) al marelui polițist (Alonzo), care în prima zi de serviciu, fără nici o experiență în domeniul mafiei draogurilor, îi dă o lecție de morală și profesionalism experimentatului Alonzo, expert în ale crimei și drogurilor. Sinopsis-ul îl prezintă așa: „ În fiecare zi, este dus un adevărat război pe străzile orașelor americane - un război între locuitori, traficanții de droguri și funcționarii statului obligați să-i apere pe primii împotriva celorlalți".

De unde o asemenea realitate pe străzile americane? Păi dacă ar fi așa, ar mai veni oamenii de pe tot pământul în America? Ar veni să se omoare unii pe alții!? Exodul către America este cel mai mare din lume. Oamenii aleg această țară pentru siguranța ei, nu pentru nenorocirile ei.

Trebuie să ne obișnuim să privim filmele americane ca pe oglinda unei puternice realități fictive. Totul este exagerat, dus la paroxism, ca să nu crezi că există așa ceva. Este adevărat, mulți s-au obișnuit să trăiască în această realitate. Mănâncă filmul pe pâine, cum se spune. Dar eu cred că regizorii și actorii americani, toți care produc astfel de filme, le fac, pe de o parte, pentru bani, considerând că senzațiile tari sunt cele mai rentabile, iar pe de altă parte sunt făcute ca să prevină astfel de fapte, să nu se întâmple și în realitate. Și chiea estetică o consituie elementul de umor, un procedeau de distanțare, prin care putem înțelege că apocalipsa care ni se prezintă pe ecran este o ficțiune. Chiar și cele mai senzaționale filme de gen polițist, precum „Salt (2010) ", tot cu Angelina Jolie pe rolul unui agent C.I.A., acuzat că ar fi spion rus, dar cu însușiri fenomenale, mai ceva decât James Bond, are elemente de umor, replici sau gaguri comice. Nu mai vorbesc de o altă bijuterie a genului, „Mr. and Mrs. Smith" (2005), în care, după o încăierare ca în filme, cei doi protagtoniști fiind asasini ai unor angenții diferite, care se înfruntă, după un suspans continuu în care ei se vânează unul pe celălalt, avem în final surpriza apariției lor la un post TV, unde actorii Angelina Jolie și Brad Pitt, care îi joacă pe Mr. și Mrs. Smith, comentează ce am văzut, se amuză, ne explică distanțat că ceea ce am văzut este una, iar ei sunt aici, cu noi, în fața noastră, bine-mersi. Exact ca în aparteurile shakespeariene. Strunctura acestui film este ca a benzilor desenate.

Așadar, violența, crimele, violurile, mafia drogurilor, calamitățile, dezastrele din realitatea imediată sau proximă sunt preîntâmpinate de asemena filme. Se exagerează pe ecran, ca să poți umbla liniștit pe stradă. Ele o iau cu mult înaintea realității, anticipează răul, pentru ca realitatea să rămână curată, fără astfel de nenorociri. Pană la urmă descoperim că există aici o „ars poetica" bine pusă la punct, bazată pe o politică de concepție sănătoasă și o psihologie cu un mesaj moral.
Corespondență de la New York

footer