Revista Art-emis
Genii și milionari PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 10 Iunie 2018 18:16

ChristiesSeria de licitații de la Christie's, din luna mai, care s-a soldat numai la New York cu vânzări record, de aproape două miliarde de dolari! (sau peste, dacă includem și licitațiile online), m-a pus serios pe gânduri. Imaginați-va o coală ordinară de maculator pe care sunt schițate două femei nud șezând (Deux Nus), un desen colorat cu creionul care s-a vândut la Christie's cu 3.372.500 milioane dolari. Nu avea nici o valoare decât că era semnat de Picasso, care garanta cu geniul lui demonstrat prin alte lucrări terminate. Fiindcă din cele circa 5 mii de lucrări realizate de Picasso în timpul lungii sale vieți (92 de ani, și desena și picta de la 8 ani), multe sunt crochiuri, schițe, tablouri neterminate. Văzând puzderia picassoida de lucrări, la toate licitațiile de artă modernă, am remarcat că multe tablouri sunt făcute la repezeală, să se vândă cât mai repede. Dovadă că lucrarea lui „Jeune fille nue avec panier de fleurs" (Tânără fătă nud cu un coș de flori - 1905) a fost cumpărată în anul realizării, când pasta nici nu se uscase, de scriitoarea americană Gertrude Stein cu 30 de dolari, iar recent la Christie's, la licitația colecției David și Peggy Rockefeller, s-a vândut cu 115 milioane de dolari! Ea făcea parte din această colecție uriașă, care a cuprins 1.500 de loturi, care s-au dat cu suma record de 832,6 milioane dolari!

Așa procedau și alți artiști ai timpului. Își vindeau lucrările pe nimica toată. Iar azi sunt considerate capodopere de oameni total necunscuti, dar cu bani, care fac comerț cu ele. Sau apar milionari excentrici, că fostul magnat al cazinourilor, Steve Wynn, colecționar picassian, care anunțase că va scoate la vânzare „Le Marin" (Marinarul) lui Picasso, un tablou cubist, un autoportret, pictat în 1943, pentru 70 milioane dolari, dar tabloul a fost vandalizat și Christie's l-a scos de pe lista de licitații! Nu s-au dat amănunte. Poate fi și o stratagemă, o reclamă negativă de senzație, pentru a crește interesul, pe viitor, pentru această lucrare inclasificabilă. De altfel, o deteriorare anterioară suferise și un alt tablou picassian deținut de Wynn, „Le Rêve". Ca apoi să-l vândă cu 155 de milioane de dolari altui milionar-colecționar (Cohen). Wynn suferă de o boală care-i afectează viziunea periferică, fapt care se presupune că a jucat un rol în incidentul cu „Le Rêve". Mai aflăm că, în februarie, Wynn a fost forțat să demisioneze din compania pe care a înființat-o, „Wynn Resorts", pe fondul unor acuzații de hărțuire sexuală. E doar un caz din panoplia celor care au devenit mai importanți decât artiștii. Și în piață de artă politică joacă un rol major. Altfel nu se explică de ce capodoperele lui Botero și altor genii din America Latină, din Cuba, de exemplu, se vând cu prețuri așa de modeste.

Picasso a fost un artist cu un simt negustoresc ieșit din comun. Mâzgalea și vindea. El a fost un artist spontan, exact opus lui Brâncuși, care își elabora creația. Deși avea și el simt negustoresc, moștenit de la „evreii" români (oltenii), totuși consumă multă energie să termine o lucrare, dovadă că în viața lui el nu a creat decât puține lucrări (215).

Brâncuși apare rareori la Casele de licitații, pe când Picasso e ca la el acasă. Casele de lictitaţii ar trebui să se numească „Picasso". Zeci de ani de acum încolo, opera artistului sapaniol va fi capul de afiș al licitațiilor. De pe urmă lui, se câștigă enorm. E greu de presupus că va avea vreo concurență, deși toată luna mai, la Christie's au dominat pictorii francezi, cum nu s-a mai petrecut niciodată nici chiar la ei acasă. Imperialismul în artă se află aici, la New York. Iar la Christie's se licitează cu milioanele, de parcă nu mai există și mărunțiș. Un record a stabilit și Matisse, căruia i s-a vândut un tablou cu 80, 8 milioane dolari, iar un peisaj cu nuferi al lui Monet s-a dat cu 84,7 milioane de dolari, alt record.Cine și-ar fi imaginat așa ceva? Dar creația este una și piață de artă, alta. Valoarea estetică nu coincide cu valoarea de piață. Milionarii stabilesc ierarhiile, cei americani achiziționează lucrări modeste ale artiștilor americani, ca să le ridice cota, și-i plasează în topurile artei, înaintea adevăraților artiști. Piață îi urcă sau coboară. Putem spune că Brâncuși a avut noroc, a realizat un record (71 mil. dolari) cu sculptură „Portretul lui Nancy Cunard", pe care o vânduse în 1955 cu doar 5 mii de dolari! Pentru el însă era o suma importantă întrucât, așa cum ne-a spus elevul lui, Antonovici, Brâncuși a sculptat ca să scape de sărăcie. El a trăit cu spectrul sărăciei de acasă și a sculptat ca să vândă, însă ce a sculptat, a fost perfect. În cazul lui, valoarea estetică se suprapune peste valoarea de piață stabilită de milioari.

Dar toată această socoteală este la voia hazardului. Totul pare ca o ironie a soartei. O mare cacealma. Când asiști cum se licitează în crescendo, cum se sare de la 70 de milioane la 80 de milioane, apoi la 100, din zece în zece sau douăzeci de milioane de dolari, te apucă amețeală. Unde mă aflu?, îți spui. În ce film S.F.? Ce înseamnă tipul acesta de depășire a limitelor, de parcă banii nu mai au valoare, de parcă ar fi vorba de o devalorizare? Nu cu sutele se licitează, nu cu miile, nici cu sutele de mii, ci cu milioanele, cu zecile de milioane! Merită vreun artist, vreo lucrare de pe acest pământ atâtea milioane? Artiștii, când au creat, erau faliți. Artiști geniali faliți sunt cu sutele, cu miile, față de colecționarii milionari, care se joacă parcă de-a ruleta, așa aruncă cu milioanele la aceste licitații. E uluitor!

Artiștii au creat pentru bucuria oamenilor, dar aceste lucrări (capodopere) intră în casele unor milionari. Qui prodest această risipă fără măsură? E multă nedreptate în acest sistem. Casele de lictiaţii sunt instituții create pentru milionari. Omul falit nu are acces la ele, așa cum erau și artiștii care semnează lucrările licitate. Egon Schiele, de pildă, care a generat expresionismul, un rebel cu o soarta nefericită, a trăit doar 28 de ani, a fost un geniu falit, iar aici este vedetă, un desen de-al lui se vinde cu sute de mii de dolari!

Toate operele expuse și vândute la aceste lictitaţii au povestea lor adesea tristă, departe de contextul în care au ajuns, la extrema cealaltă, a puterii de nemăsurat a banului. Capitalistului îi este inaccesibil talentul, geniului îi este inaccesibil banul. Se pare că talentul și banul se împacă, se unesc, doar când artistul este oale și ulcele. Casele de licitații sunt un fel de dinozauri, care își fac castele pe cimitirele artiștilor. Ai spune că morții sunt vii prin aceste licitații, prin aceste vânzări delirante, în care o lucrare de 30 de dolari se vinde cu 115 milioane de dolari! Dar nu, morții sunt deja muriți, cum spunea Eminescu. Iar lucrările odată achiziționate, nu le mai vede nimeni. Ele apar doar când moștenitorii celor care azi sunt colecționari le scot la vânzare. Circuitul este cu totul ermetic, numai în zona puterii financiare.

Corespondență de la New York

footer