Revista Art-emis
Cazul Van Gogh şi imitatorii PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 04 Martie 2018 17:45

Loving VincentCum se știe, Van Gogh și-a creat Valoarea în afara Succesului, a goanei nebune după vânzări, pe care începuseră să o practice asiduu colecționarii timpului. El nu a vândut în viață lui decât un tablou, fratelui său, care l-a cumpărat ca să-i încurajeze munca. Succesul de piață a apărut postum, i l-au stabilit treptat colecționarii și casele de licitații. Azi, toți care îl imită pe Van Gogh câștigă mai mult decât a visat el vreodată că va câștiga, dacă a visat așa ceva. Dar nu se gândea la bani, nu s-a gândit nicodată să vândă mai mult decât să-și asigure un acoperiș și masa zilnică.

Aceste idei le găsim și în filmul „Loving Vincent", o opera unicat, care a ambiționat să realizeze imposibilul, ceea ce au visat pionierii care au prevăzut filmul color, atunci când au pictat fototgramă cu fotogramă imaginile unor filme. Dar acest film este complet pictat de 100 de artiști plastici. Și cum l-au pictat? Imitiând tablourile lui Van Gogh. Filmul este o producție poloneză, regizat de Dorota Kobiela și Hugh Welchman și se concentrează pe circumstanțele morții lui Van Gogh, făcând mereu racorduri cu viața sa, cu anii tinereții, dar insistând pe obsesii şi pe flash back-uri. Acestea sunt generate de perioada când Vincent era bolnav, după încercarea de suicid şi stătea în patul său, din camera de hotel unde a murit. Mereu aveam înlănțuite întoarceri în trecut, gânduri care îl obsedează pe Vincent. Sunt câteva locații fixe, care se repetă, precum o bodegă, unde el bea mereu absint, locuri de filmare, ca malul mării sau în barcă. Sau este o scenă pe ploaie, el se adaposteşte într-o cafenea unde nu există decât o fată și de aici se leagă o idilă. Mereu se fac racorduri, din această fază a tinereții la scenă din camera lui mică din Arles, unde Vincent zace răvășit pe un pat.

Personajele filmului sunt cele din tablourile pictorului. Filmul este ca o ilustrație a picturii marelui artist. Multe cadre sunt alb-negru, foarte expresive, de o mare picturalitate cinematografică. Totul e pe baza de umbre și lumini. Persoanjele sunt redate prin vocile actorilor, prin scene care reconstituie, că într-o anchetă polițistă, moartea pictorului. Ele au rolul de a crea ambianţa, un fel de tipaj sui-generis, care amintește izbitor de școala rusă, de Pudovkin, în special. Se realizează contraste puternice între secvenţele alb-negru și cele color. O plimbare cu barca în peisaj color se contrapune unui pescuit în ambient alb-negru. Întâlnirea cu Paul Gauguin se petrece la pescuit. Sunt două planuri, o îmbinare între prezent și flash-back, prin combinarea de imagini color și alb-negru. Dar totul este pictat, având o unitate stilistică perfectă, dată de pictura lui Van Gogh. Toate scenele din film sunt ilustrații ale tablourilor sale. O opera experimentală, desigur. Filmul a fost realizat întâi ca un film artistic normal, cu actori, apoi a fost pictat fotogramă cu fotogramă. Efectul visual este de desen animat. Indiscutabil, acest film este un omagiu adus marelui artist olandez.

Recent, artistului român Adrian Ghenie i s-a vândut la Londra, de către Casa de licitații „Sotheby's", o lucrare de mari dimensiuni care imită un tablou al lui Van Gogh „Sunflowers", reprezentând un vas în care se află mai multe plante de Floarea soarelui, la suma de 3.117.000 lire sterline. Mai an, la „Peace Gallery" din New York, Adrian Ghenie a fost prezent cu o expoziție în care tabloul central era o imitație după un alt celebru tablou al lui Van Gogh, „Self-portret". Erau și alte imitații după Van Gogh. Scriam atunci că în loc să fie el însuși, artistul modern imită pe alții, în general pe clasici. Există o tendința puternică azi în America, de fapt, în toată lumea plastică, aceea de a face altfel decât ce au făcut clasicii. Trăim epoca pe care am numit-o „Altfelmania". Cu tehnici moderne, fotografice și digitale, în special, artiştii lumii se întrec în imității. Imită pe Rembrandt, pe Vermeer, pe Arcimboldo, pe Goya, pe Van Gogh, este o concurență impusă de casele de licitații și colecționari. Ca și cum nu mai au ce crea nou, ca și cum realitatea de azi, așa de generoasă în subicte, nu-i mai inspiră, ei plonjează în arta secolelor trecute și o actualizează cu noi mijloace.

E bine, e rău? Nu știm. Dar este o realitate a zilelor noastre. Tonul l-a dat Picasso, care a făcut câteva lucrări după clasici, precum tabloul după Cranach. Da, dar Picasso a fost el însuși, și-a impus opera, și-a arătat întâi valoarea, apoi a venit succesul de piață. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Salvador Dali, al lui Paul Gauguin și alții. De la valoare la succes era drumul normal. Dimpotrivă, artiștii moderni, mai ales cei tineri, vânează direct succesul. Nu-i mai interesează Valoarea. Ei cred, așa cum le spun colecționarii, că succesul înseamnă Valoare, oricum, dacă ai success de piață, valoarea vine de la sine, va fi recunoscută. Nu este așa. Generația pop-art, de pildă, din America, s-a impus datorită ideii de grup, coalizată în jurul lui Andy Warhol, pe criterii extra-artistice, precum eroticul, dar unii dintre artiști, desprinși de această mișcare, nu rezistă din punct de vedere estetic.

O, cât de departe era un Brâncuși de această realitate! El abia avea cu ce să trăiască atunci când și-a arătat lumii opera care a marcat definitiv arta secolului al XX-lea, care i-au făcut pe americani să spună că Brâncuși este fondatorul artei moderne. Adică opere ca : „Sărutul", „Cumințenia Pamântului", „Rugăciunea", „Pasărea măiastră", „Domisoara Pogany" și altele din perioada primilor ani parisieni erau create, i-au impus viziunea, l-au impus ca reper al artei moderne. Iar ceea ce i s-a achiziționat, i s-a cumpărat cu sume modeste. De pildă, o „Pasăre în spațiu", de o frumusețe rară, care a devenit și obiectul procesului cu departamentul vamal al orașului New York, Brâncuși i-a vândut-o prietenului sau american Edward Steichen cu echivalentul a... 600 euro! Pe când Adrian Ghenie, nu are încă o operă, nu știm care este identitatea sa plastică, dar are succes, el vinde o imităție după Van Gogh cu peste patru milioane de euro. Adică nu el, ci casa de licitații. El a devenit o „valoare" (citește victimă) a casei de licitații. Casă de licitați și colecționarii ii decid de acum înainte „valoarea", dacă el va continua să-și numere zero-urile, pe această cale a succesului de piață.

Americanii au impus ideea succesului ca valoare. Ai succes, ai valoare, nu ai success, poți să fii geniul geniilor, nu ai valoare!
E bine, e rău? Nu vreau să fiu nostalgic, dar prefer să am satisfacaţie estetică atunci când privesc un tablou, nu să-l judec cu rațiuni negustorești. Sunt convins că valoarea estetică bate succesul. Mai devreme sau mai târziu, ea umilește succesul de ocazie și devnine lider și în acest top. Am analizat anterior, „Top 10" în arta plastică mondială și am văzut că unele locuri sunt ocupate de lucrări mediocre sau fără valoare, dar susținute de milionari, care vor să demonstreze că artistul american este „cel mai tare din parcare" și la acest capitol. Dar anul trecut această mentalitate a primit o grea lovitură, când la „Christie's" tabloul Salvator Mundi de Leonardo da Vinci a devenit, și la capitolul succes de piață, lider mondial absolut.

Aranjament grafic - I.M.

footer