Revista Art-emis
Cântecul de lebădă al filmului românesc de animație PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 17 Decembrie 2017 17:13

Dictionar de animatieLa lansarea cărții mele „Armaghedon revelat", am primit de la regizorul Mihai Șurubaru cartea sa „Filmul de Animație. Artă și Magie. Dicționarul realizatorilor Filmului de Animație Românesc" (Ed. Clasic Studio, 2014). Când i-am făcut o vizită la studioul său, în urmă cu vreo 10-15 ani, țin minte că lucra la acest dicționar. Eram împreună cu regizorul Ion Truică, unul dintre colaboratorii principali ai autorului la întocmirea acestui dicționar. În suita de dicționare despre filmul românesc, 7 am realizat eu, dintr-un total de 23 de cărți de film, și am anunțat că este timpul ca și animația să facă un dicționar, și studioul de documentare, și televiziunea, ca noile generații de cineaști să aibă pe masă aceste ultranecesare instrumente de lucru, să nu-și mai piardă timpul pentru a căuta o informație utilă, ani de zile, așa cum ni l-am pierdut noi, cei care am realizat aceste dicționare.

Alcătuirea unui dicționar este o muncă sisifică, mai ales la noi, unde această muncă nu este plătită, este un sacrificiu personal, fără nici o recunoaștere. Toți se folosesc de munca noastră, unii fură din ea cu lopata, precum Călin Căliman, dar nu ești nici măcar citat, ce să te mai premieze U.C.I.N., care are de împărțit mălaiul la gânsacii lui. Este o rușine cum pot funcționa U.C.I.N.-icii, cu ce fel de cinism ignoră astfel de ofrande. Un monument de neputință ascunsă sub masca nesimțirii tronează acestă instituție, dovadă că ea este ca și moartă, exact ca sediul ei nefuncțional, în paragină! Însuși Gopo a fost primul care a dezvăluit mizeria din spatele premiilor U.C.I.N. Și a încondeiat-o drastic în desenele sale. Să ne amintim de un munte pe care cineaștii îl escaladează. Pe vârful lui scrie locul I, dar acolo ce vedem? Îl vedem pe Omuleț pe vine (în alt desen stă pe o oliță)! Asta face el, premiantul, pe locul I. Mie mi-e și rușine să-mi amintesc de minciunile unor Mihnea Gheorghiu și Constantin Pivniceru, de aranjamentele premiale. Acum e și mai rău. UCIN a devenit o instituție fantomă, fără personalitate, fără nimic. Plătim cotizația degeaba, ca să se mai repare un burlan! U.C.I.N. și U.A.R.F., două organizații care nu mai reprezintă pe nimeni. Una îl reprezintă pe un fost regizor, care promitea cândva, acum tare ocupat cu lecții de îmbrobodit noua generație, alta pe „Bulgakov al României", cum este supra-numită cealaltă fantomă. Cu atât au rămas, cu mitomania. Totul e o măsluială în viața și activitatea acestor „colegi"! Nu se țin de cuvânt. Nu sunt sinceri. Nu sunt buni camarazi. Când nu ai nici o putere, măcar fii om! Conduc instituții-fantomă, dar își închipuie că tronează peste un rai de putere! Un dicționar bine întocmit face cât toată puterea acestor închipuiți. Dicționarele, munca de cercetare în general, total ignorată, ar trebui premiate din start, fără nici o jurizare, fiindcă sunt opere de sacrificiu.

Și Dicționarul de animație al lui Mihai Șurubaru a avut aceeași soartă, adică a fost ignorat de U.C.I.N., deși Truică era meșter în a trage sforile premiale. Dar pesemne că nu a mai avut vreme s-o facă, timpul nu a mai avut răbdare cu el (de, a luat prea multe premii la viața lui, și-a făcut suma!). Dar dicționarul lui Șurubaru există, a apărut fără nici un aport instituțional, probabil că le stă gășcarilor ca un „șurub" în gât. Are 529 de pagini, la Format A 4, primele 243 de pagini fiind dedicate creatorilor de film de animație, urmând o amplă secțiune de imagini (p. 247 – 513), ca finalul să conțină un superutil Dicționar de termeni de animație.
Aurorii sunt prezentați alfabetic, cu câteva date biografice, cu filmografia și lista de premii. Din păcate, filmele nu au trecut anul de producție, fapt esențial pentru un cercetător, așa cum nici secțiunea de ilustrații nu are prevăzuți anii, ba, la capitolul dedicat lui Gopo, descoperim o eroare de proporții, se dă o imagine (p. 249) din „Homo sapiens", afișul acestui film, și se precizează că el a fost încununat cu „Palme d'Or" în 1957, când „Homo sapines" nu era creat încă. Faptul că eroarea nu este întâmplătoare, e dovedit și la lista de filme a cineastului, unde „Homo sapiens" e dat cu bold! Dar el a fost realizat ulterior, în anul 1960. Sunt și alte greșeli care ar trebui îndreptate la o nouă ediție, finanțată, obligatoriu, de U.C.I.N., de la greșeli de literă – de exemplu, fundal se spune în engleză background, nu beckground, iar scenograf, scene painter sau chiar scenographer - la concepția de fișare, căci multe fișe sunt plasate după prenumele artiștilor, ceva inadmisibil! Primul „Palme d'Or" al României a fost acordat pentru filmul „Scurtă istorie", numit inițial „Bob de soare", cum arăt în „Privirea lui Gopo", carte pe care i-am dedicat-o marelui cineast român, singurul care a încercat să fie în rând cu lumea mare, cu căutările cinematografice, dat fiind că a fost membru al unor jurii internaționale de prestigiu, membru A.S.I.F.A. și activând ani buni la O.M.S., reușind chiar, prin filmări combinate, să îmbine fimul de animație cu filmul cu actori.

Eu cunosc sute din aceste filme, nu este animator important căruia să nu-i fi văzut cel puțin un film. Opera lui Gopo (trecut la litera I!?) și Truică o știu pe de rost, ca și o parte însemnată din creația lui Bălașa, Asslan, Bandalac, Buzea, Apahidean, Călinescu, Cobar (trecut la Nell!!), Vărășteanu, Antonescu și mulți alții. Dar ce facem cu cei care nu au văzut aceste filme? De aceea era fff necesar ca fiecare fișă din dicționar să fie însoțită de o prezentare a creației autorului respectiv. Așa, cum este acum, avem un dicționar de titluri și nume. Un dicționar complet ar fi avut nevoie și de ani și de o prezentare a operelor semnificative, măcar a experimentelor. Fiindcă, ceea ce cred că definește istoria filmului de animație românesc, este experimentul. Neavând forță materială să concureze cu studiourile americane sau alte mari studiouri, animatorii români și-au dezvoltat capacitatea de invenție. Sau ne oferă proiecte nerealizate, precum lung metrajul „Ștefan cel Mare și Sfânt" de Mihai Șurubaru. Toți au experimentat. Gopo în primul rând, dar și Truică, și Sabin Bălașa, dar și poeți ca Nichita Stănescu și Marin Sorescu, care au fost atrași de a opta artă, fiindcă ea seamănă mult cu poezia. O poezie este ca un film animat, în care fiecare cuvânt este o fotogramă. Și de aceea era foarte util anul premierelor sau anul de producție, să putem face o analiză a acestui proces experimental. În acest sens, Șurubaru nu ne-a ajutat decât parțial. Fiindcă nu este un Dicționar de conținut, cu portrete ale operelor.
Din experiența mea, cred că numai un Dicționar critic al filmului românesc satisfice toate exigențele. Am reușit așa ceva numai în cazul filmelor artistice de după 1989. Evident, prin secțiunea de imagini, Șurubaru a încercat să suplinească această lipsă. Dar câteva imagini statice (fotografii) nu sunt suficiente să prezinte o opera în mișcare, cu inovațiile tehnice și metaforice pe care le-au adus creatorii români, foarte îndrăzneți la acest capitol.

Iată de ce mi se pare că acest dicționar este ca un cântec de lebădă al filmului de animație românesc. Această lucrare este un Dicționar de muzeu, fiindcă filmul de animație românesc este mort în prezent. El a avut un destin fulminat în epoca Studioului Animafilm, culminând cu creația lui Gopo, apoi, după 89, a supraviețuit prin câteva studiouri private și câteva coproducții internaționale, ca apoi totul să se stingă. Cei mai buni animatori români, din pepiniera de aur, lucrează pe la televiziuni, ca Dinu Șerbescu (oricum, lucra la TVR pe vremea când și eu lucram acolo), dar cei mai mulți au luat drumul străinătății, își pun uriașa experiență acumulată aici în slujba animației străine. Privit din acest punct de vedere, Dicționarul lui Mihai Șurubaru este o pagină de arhivă, un edicificiu de muzeu. El face socluri în pusitu, fiindcă nici cele mai bune filme de animație realizate în Studioul Animafilm, care pe acea vreme erau foarte populare, nu se mai difuzează nicăieri, la nici un cineematogreaf, la nici o televiziune, la UCIN sau în vreo sală specială. Îmi aduc aminte cu ce eforturi surpaomenești reușea Ion Truică să-și prezinte filmele în cadrul unor medalioane sau evenimente jubiliare, când el își proiecta unele dintre filme.

Este o mare tragedie culturală moartea filmului de animație românesc. Cufundându-mă în datele acestui dicționar parcă aș călători printr-un cimitir, care nu este vesel, precum cel de la Săpânța, ci trist, fiindcă nu este animat. Cea mai animată dintre arte stă răstignită aici într-un stop-cadru de doliu. E ca și cum României i-ar fi dispărut o dimensiune spirituală, fiindcă în esența lui, filmul de animație este o artă metaforică, o artă a spiritului, a celei mai pure iluzii, amestec sublim al tuturor artelor. Regizorii de animație din România au fost mari poeți, ei au creat o rețea metafizică prin filmele lor de ficțiune, evadări pure din realitate. E o prăpastie între filmul de animație românesc și cel american, de pildă, bazat pe imitația fizică a unor povești. Gopo a fost primul care a sesizat acest lucru și opera lui este o creație anti-Disney. El a fugit de maniera disneiană, așa cum Brâncuși a fugit din atelierul lui Rodin. Românii au creat o animație sui-generis, dar pecetea lor singulară i-a izolat, fiindcă nu au intrat într-un dialog mondial.

Americanii și japonezeii sunt ei mai titrați producători de filme animate de lung metraj și seriale, care se apropie de structurile filmelor cu actori. Dovadă și imixtiunea dintre filmul artistic cu actori și filmul de animație. Acest mariaj a dat naștere la capodopere, la cele mai frumoase filme din lume. Și să ne gândim numai la Avatar, filmul lui James Cameron, poate cea mai originală parabolă a salvării omenirii prin întoarcerea la originile ei edenice. Pandora, țara imaginară, un fel de Utopie a umanității, este cel mai frumos spectacol animat care s-a creat vreodată. Nu mai vorbesc de nominalizările și premiile Oscar pe care le-au obținut filme de animație precum „Frosen", „Inside Out", „Moana" și „Zootopia", adevărate bijuterii. Studiourile americane au produs filme de animație geniale, care au lăsat cu mult în urmă filmul cu actori. Filmul de animație nu are limite imaginative, este poate arta în care fantezia nu are hotar, imaginația omului se întrece pe sine, depășește orice închipuire. Și pistonul ei principal este ritmul, viteza, care este esența civilizației, cum spunea Brâncuși. Iar ritmul se vede cel mai bine în forma de expresie comică, numită gag. Gag-ul devine un tăvălug imaginativ fără frontiere.

Din păcate, filmul de animație românesc nu a atins un asemenea stadiu, dicționarul lui Mihai Șurubaru este ca un fel de cimitir al animației românești. Admirăm ceva ce a fost și nu mai este. Dar oare toată această comoară este conservată undeva? Există vreo Arhivă a filmului de animație românesc? Eu am cercetat fenomenul, am văzut la Arhiva Națională de Filme primele animații, precum „Haplea" (1927) lui Marin Iorda. Există acolo, la A.N.F., o secțiune dedicată animației, dar e prea puțin. Sunt un număr mic de filme. Și nu știm cât de bine conservate. Ar fi fost bine să aflăm din dicționarul lui Mihai Șurubaru care este soarta acestui tezaur. Noi, românii, avem un talent colosal în a ne împrăștia sau pierde comorile. Ne amintim de ele când e prea târziu, când nu le mai putem învia. Nu mai vorbesc de jaf, ca atunci când conducătorii de la A.N.F. au furat filme și le-au exportat. Dar eu cred în reînvierea filmului de animație românesc. Deși viitorul lui pare a fi în ceață, această artă nu poate să dispară din ființa românului. Animatorul ceresc a picurat har și asupra românilor și sigur ei nu vor lăsa ecranul gol prea mult timp, fiindcă au vocația animării, știu să se anime, sunt imprevizibili la ceea ce înseamnă animism, la însuflețirea a tot ceea ce există, căci pentru Marele Animator toate au un suflet (= anima), nu-i așa? Socrate credea că lebedele când cântă au darul prezicerii. Dar numai animația poate să ilustreze faptul că lebedele cântă nu numai când mor, ci și când învie.

footer