Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Miercuri, 27 Septembrie 2017 14:47

Anoushka-ShankarConceptul Iu?irea de sine, pe care l-am derivat din folclorul românesc, din vatra poporului român, c?ruia îi atribui aceast? calitate specific? prin care îi definesc vitalitatea ?i care se manifest? în cântec ?i joc prin iu?ire, printr-o emana?ie de energie care, în C?lu?arii sau jocul Învârtita, ajunge la delir, poate fi aplicat ?i altor popoare, folclorului de pretutindeni. Iu?irea de sine este o permanen?? a omului, o caracteristic? a tr?irii lui intense, a st?rii existen?iale paroxistice aflate în venele sale, ?i care se manifest? ?i la veselie, ?i la mânie, fiind antonimul st?rii lamento, a bocetului, a doinelor de jale. În dansul ?i cântecul flamenco, de pild?, antitezele sunt dragostea ?i moartea, care se manifest? în acela?i cântec, aproape concomitent, c?ci una o presupune sau o precede pe cealalt?. Ca fe?ele lui Ianus.

La New York, am avut ocazia, datorit? unei frumoase tradi?ii stradale, desf??urate pe Fifth Avenue, numite Parade Day, s? v?d iu?irea de sine a irlandezilor, a mexicanilor, a portoricanilor, a peruanilor, a grecilor, a zeci de popoare. Toate au dansuri ?i cântece vitale. ?i unde am fost, m-am izbit de aceast? realitate specific?. Am v?zut la Calcutta spectacole care îmi at?tau cât de iute este dansul ?i cîntecul indian. În Portugalia, pe toate drumurile se cânta înfocat salsa, alt? variant? de flamenco, la fel de vital ?i energic. La Barcelona, corida se îmbin? cu iure?ul dansului spaniol. Oriunde am fost pe acest p?mânt, am v?zut cum se manifest? omul prin specificul locului, iar ceea ce leag? un specific de altul este tocami iu?irea de sine. Exist? ?i o vorb? româneasc?, „Bade, e?ti iute la mânie, dar mai iute la joc", vorb? pe care o po?i auzi pe uli?ele multor sate din ?ar?.

La Festivalul „George Enescu", Iu?irea de sine s-a putut remarca plenar în „Rapsodiile" lui Enescu ?i în toate piesele sale cu caracter popular, care au surs? de inspira?ie folclorul romînesc. Dar a exista ?i o surpriz?, ea s-a numit Anoushka Shankar, Manu Delago ?i The Zürich Chamber orchestra. Anoushka este din India, o cânt?rea?? la instrumentul tradi?ional numit sitar, un fel de mandolin? cu o coad? foarte lung?, instrument al c?rui str?mo? este un instrument persan, numit setar. Manu este un percu?ionist de origine austriac?, dar care cânt? ?i la hang, un alt instrument tradi?ional indian, care seam?n? cu o scoic? uria??, care, atins? pe suprafa?a lui, pe fa?? ?i pe spate, eminte ni?te sunete speciale, foarte particulare ?i variate. Combinarea sunetelor de sitar, hang ?i orchestr? de camer? a creat în sala Ateneului o rezonan?? nemaiuzit?, o muzic? cu totul special?, în orice caz, original?. ?i totul a crescut. Mai întâi, Anoushka a cântat solo la sitar, ca s? putrem auzi calit?ile sonore ale acestui instrument. Ea a cântat câteva piese indiene, foarte ritmate ?i recognoscibile, latura lor dominant? fiind iu?irea de sine, apoi repetoriul ei s-a extins ?i, acompaniat? de Manu la hang, a creart noi armonii, care s-au combinat apoi cu orchestra de camer?, condus? de concertmaistrul Willi Zimmermann. Împreun? au realizat performan?a îmbin?rii a dou? instrumente populare foarte vechi cu o orchestr? cult?.

A? fi vrut s? v?d pe scena Antenului un rapsod român care face acest mariaj dintre instrumente, dintre popular ?i cult, dintre vechi ?i modern. Dar rapsozii no?tri au un p?cat, sunt mitomani, se cred dumnezei ?i nu se „coboar?" s? colaboreze cu o orchestr? simfonic? occidental?, mai ales când aud c? trebuie s? cânte ?i piese de jazz. Fiindc? Shankar, sus?inut? de colaboratorul ei la tobe ?i percu?ie, a realizat partituri de jazz de cea mai bun? calitate. Am scris o carte monumantal? de o mie de pagini, Sunetul Primordial, în care am ar?tat ce importrant ar fi ca Festivalul „Enescu" s? încurajeze astfel de experien?e române?ti, s? aduc? pe scena lui rapsozi care s? se cupleze cu orchestre simfonice sau s? arate deja ceea ce exist?, aliaje de soi între muzica popular? ?i cea cult?, cum practic? muzicieni ca Maria R?ducanu ?i Adrian Naidin, unde acest aliaj este împlinit ?i are o str?lucire nemaipomenit?. Locul unor asemenea arti?ti ar fi pe scena Atenului, în cadrul Festivalului „Enescu", a?a cum am ar?tat în articolele pe care le-am consacrat acestor doi arti?ti. ?i nu numai lor. Sunt zeci de folclori?ti care au o pecete de geniu.

Complexul rapsozilor no?tri ?ine îns? de o sfer? ce iese din marginile esteticii, unii sunt departe de a în?elege fenomenul acestui gen de colaborare. Ca ?i filmul, muzica este o art? de echip?, de colaborare între arti?ti, între sunete. ?i e suficient s? dau exemplul lui Ravi Shankar, muzician hindus, cel ce a scos sitarul din habitatul lui tradi?ional ?i l-a dus pe marile scene occidentale, unde a reu?it s? creeze sonorit??i nemaiauzite, colaborând cu unii dintre marii muzicieni ai lumii, precum Yehudi Menuhin, The Beatles, The Rolling Stones! Ace?tia nu au avut nici un comlex, dimpotriv?. A fi violonist clasic ?i a nu-?i place cum sun? sitarul sau naiul, este o abera?ie. La fel cum abera?ie este s? fii muzician ?i s? nu-?i plac? jazz-ul, s? îl dispre?uie?ti, cum face un mare rapsod român. E ca ?i cum Ray Chales sau Jay-Z ar spune c? dispre?uiesc folclorul românesc. Pot astfel de arti?ti s? spun? a?a ceva? Trebuie s? fii anormal s? dispre?uie?ti folclorul unui anumit popor. Sau rasist, s? spui c? nu-?i place jazz-ul, fiindc? aceia care îl cânt? au buzele groase! Toate instrumentele au fost inventate de om ca o necesitate l?untric? de a se exterioriza prin sunet. ?i aliajele dintre sunete s-au dovedit fertile pentru ceea ce înseman? The New Music, cu zecile ei de curente, de tip fusion, collition sau crossover. Acest aliaj a fost benefic din toate punctele de vedere, c?ci a dep??it limitele culturale, accep?ia restrâns?, dintr-o anumit? zon? geografic? ?i a f?cut pun?i universale între Vest ?i Est, între cultura major? ?i cultura minor?, cum ar spune Blaga, între rapsozi ?i profesioni?ti, într-un schimb de experien?e ?i idei adesea revolu?ionar.

Anoushka Shankar este fiica lui Ravi Shankar ?i ea continu? în secolul al XXI-lea revolu?ia generat? de tat?l ei în secolul al XX-lea. Piesele cântate în Festival sunt opera lui Anoushka ?i Manu, de pe albumele scoase împreun?. Aranjamentele orchestrale îns? sunt crea?ia lui Jukes Buckley, un cunoscut compozitor, dirijor ?i produc?tor de muzic? fusion, în special în domeniul cupl?rii muzicii simfonice cu muzic? electronic?. Exact ce face la noi Iancu Dumitrescu. O cuplare a acestuia cu un rapsod român ar da roade minunate, nemaiuzite, peste ceea ce am auzit în concertul lui Shankar. De ce? Fiindc? muzica popular? româneasc? are acea calitate numit? mai sus, iu?irea de sine, iar compozi?iile lui Dumitrescu sunt collition, ideale pentru acest nou aliaj. Totul este ca rapsodul ?i muzicianul cult s? dep??easc? tristul complex de care am amintit. ?i muzica popular? trebuie s? vin? c?tre cea cult? ?i invers. Acest? simbioz? nu poate fi doar individual?. Poate, dar efectul este mic, nu a?a cum merit? s? fie, universal.

Cântecul ?i dansul popular românesc au fa?? de alte comorori folclorice o imens? calitate, faptul c? iu?irea de sine se petrece în cerc, simbol fiind hora, care se trage din adâncuri, fiind un dans dacic. Cercul are puteri magice, în cosmogonie el este considerat axis mundi. El conserv? cel mai bine axa atemporal?, conserv? verticala crea?iei, care face leg?tura dintre sunetul primordial ?i infinit.

Ceea ce a cântat Shankar la sitar nu se poate compara cu valen?ele cântecului ?i dansului românesc, mult mai amplu, mai bogat în nuan?e sonore, cu un iure? universal, nu doar local, a?a cum îl fixeaz? sonorit??ile indiene ale sitarului. Sitarul nu este un instrment inventat de zei, ca fluierul sau naiul, care conserv? în fiin?a lor ideal sunetul primordial. Acestea sunt instrumente mai vechi cu mii ce ani decât sitarul. Iar combina?ia cu tobele ?i muzica de jazz, a dus sitarul la un acompaniament modest. Rezultatul a fost o muzic? de divertisment, potrivit? pentru Festivalul „Bucure?tii lui Caragiale", în nici un caz muzic? de concert. Îns??i orchestra de camer? din Zürich s-a trezit figurant?, pe din afar?.

Nu, muzica nou?, a?a cum o v?d eu pe scenele Festivalului, trebuie s? p?streze o ?inut? concertant?, a?a cum am v?zut la Lincoln Center din New York, superior artistic?, o fuziune creatoare înalt?, s? nu produc? reac?ii ca la forma?iile de muzic? rock sau beat. Desigur, Shankar a folosit pentru muzica sa izvoarele religioase, alte tradi?iei indiene, precum piesa Mahadeva, dedicat? zeului Shiva, a?a cum printr-o alt? pies?, Traveller, ne-a dovedit afinit??ile dintre flameco ?i muzica indian?. Instrmentul propriu pentru flamenco este chitara, sor? cu sitarul. Un ?igan din Spania, Javier Limon, produc?torul unui abum al artistei, a m?rturisit c? atunci când Anoushka cânt? muzic? indian? pur? i se pare c? ea cânt? flameco. Firesc, dac? ne gândim c? „în urm? cu multe secole, ?iganii au venit din Rajastan ?i au inflen?at în mare m?sur? stilul flamenco, împreun? cu cre?tinii, evreii ?i arabii din Spania". Atunci când Shankar cânta la sitar muzic? indian? pur?, eu am f?cut imediat leg?tura cu Belly Dance, de factur? gipsy, în stilul practicat cu succes de Indiggo Twins în spectacolul lor Wicked Clone în America, pe Broadway, la New York.

Iat? rezultatul cel mai concret al iu?irii de sine, ca loc comun al muzicii de pretutindeni. Nu s-ar putea face oare o combina?ie între sitar ?i nai sau ?ambal? Indiscutabil, ?i ar fi de un efect estetic nemaipoment. Dar poate nu e târziu. Anoushka Shankar, a c?rei sor? este celebra Norah Jones, are muzica în sânge. Ea, cu aceast? experien?? festivalier? enescian?, va descoperi ?i folclorul nostru, tot ce se poate. ?i e suficient ca românii, gazdele ei, s? o duc? la un spectacol popular din România, ?ar? plin? de astfel de manifest?ri. ?i e sigur c? ne vom întâlni, ca mâine, cu o sârb? cântat? la sitar. ?i cine a intrat în cerc, în hor?, nu mai poate ie?i niciodat?, se duce dincolo de ceea ce este, în eternitate.

Învierea melomanilor

Edi?ia din acest an a Festivalului „Enescu" a avut mari surprize. Evident, cea mai mare este împlinirea visului de a se cânta Enescu la un festival ce-i poart? numele! Pare paradoxal, dar pân? acum nu s-a întâmplat a?a ceva. Nu ?tiu de câte ori nu am scris, dar unde este muzica lui Enescu? Obliga?ia ca fiecare participant sau forma?ie participant? s? includ? în programul s?u o lucrare de Enescu, s-a împlinit. A?a se întâmpl? la toate festivalurile importante, ce poart? numele lui Mozart, Chopin, Ceaikovski etc. Se poate imagina un festival Mozart f?r? s? se cânte Mozart, decât pe ici, pe colo? A?aAntonio Pappano festival Enescu se cânta Enescu la celelalte edi?ii. Acum, aproape to?i paricpan?ii au cântat ?i Enescu. În acest fel, Enescu a început s? fie cunoscut, comentat ?i chiar aclamat, a?a cum s-a înâmplat la Simfonia cu cor, cântat? remarcabil de Orchestra ?i Corul Academiei Na?ionale Santa Cecilia din Roma, la pupitru Antonio Pappano. Acest moment deosebit l-am descris într-o cronic? special?.

Un asemenea reviriment uluitor s-a petrecut ?i în seara urm?toare, ba ?i mai abitir, când orchestra italian? a prezentat „Simfonia a II-a în Do minor", „Învierea" (1894) de Gustav Mahler. Dup? Enescu, Mahler a fost cel mai mult cântat ?i la edi?ia din acest an a Festivalului, ca ?i la ultimele edi?ii. I s-au cântat ?i Lieduri, ?i Simfonii, ?i „Cvartetul cu pian", interpretat de The Schubert Ensemble of London. Dup? cum o surpriz? a fost ?i prezen?a lui Mahler Chamber Orchestra, cu un program Bratók, Hindemith ?i Ligeti, chiar cu piesa „Concert Românesc"! Iat? cum tot mai mult românii încep s?-?i impun? muzica, s? se fac? asculta?i, dat fiind c? Festivalul le impune prezen?a în varii forme. ?i a?a apar ?i nout??ile vechi! Dar s? revenim la Mahler. Orchestre National de France a avut un program exclusiv Mahler. În prima parte s-au cântat Cinci lieduri din ciclul „RückertLieder", solist Thomas Hampson, bariton, iar în partea a doua, „Simfonia a V-a în Do diez minor". Lieduri de Mahler a cântat ?i Pittsburgh Symphony Orchestra, 7 lieduri din ciclul „Des Knaben Wunderhorn" - Cornul fermecat al b?iatului, interpretate de senza?ionalul bariton Matthias Goerne.

Iar Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam i-a cântat „Simfonia a IV-a în Sol major", una dintre cele mai frumoase simfonii din lume, fiindc? este scris? f?r? mar?uri, f?r? frisoane, calm?, senin?, „haydnian?", nu întâmpl?tor dirijorul Daniele Gatti ?i orchestra olandez? au cântat în prima parte „Simfonia nr. 82", „Ursul", de Haydn. Mai mult, simfonia lui Mahler se termin? în rai, fiind un lied dedicat copiilor, cântat de o sopran? (Chen Reiss din Israel, cu specializare la New York), f?când parte ini?ial din ciclul 'Cornul fermecat al b?iatului'. Acest final îngeresc pare un ecou din „Simfonia a II-a în Do minor". Care e un fenomen. Într-adev?r, triumful muzicii lui Mahler a fost atins tot de Pappano cu „Învierea". Aceast? simfonie monumental? are o istorie interesant?. Ini?ial, a fost un poem simfonic cu carcter funerar, apoi abandonat?, dar dup? cinci ani, Mahler a descoperit poezia „Învierea" de Friederich Klopstock, care i s-a p?rut potrivit? pentru finalul cu cor al simfoniei sale. De specificat c? muzica nu are un caracrer religios, fiindc? în poezie nu este vorba de învierea din mor?i, ci despre o înviere prin moarte: moartea fizic? este ca o poart? prin care treci într-o nou? via??, te ridici spre lumina divin?.

Lucrarea are cinci p?r?i ?i în toate str?bat dou? teme contrastante, redate prin ritm de mar? ?i o stare de nostalgie. Simfonia penduleaz? între aceste dou? st?ri. Între ele mai sunt intercalate ?i anumite momente religioase, precum imnul latin „Dies irae", despre Judecata de Apoi. Acest moment cap?t? un r?spuns în final, când corul cânt?: „Scoal?, trupule, din scurta ta odihn? spre via?a nemuritoare".

Cele dou? mi?c?ri, lent? ?i agitat?, alterneaz?, dar au ?i un parcurs singular, printr-un ritm de vals sincopat, ca în Allegro. În Scherzo, Mahler utilizeaz? un lied din ciclul 'Cornul fermecat al b?iatului', care se refer? la Sf. Anton din Padova, cel ce vorbea cu pe?tii, le ?inea predici. E un episod muzical cu accente umoristice. Pe?tii foiesc prin ap?, moment redat prin game rapide, c?ci ei sunt deruta?i, nu în?eleg nimic din ce le spune sfântul. Cineva observa c? aici apare un umor amar despre inutilitatea str?daniilor omene?ti. Îns? este greu s? în?elegi a?a ceva. Spectatorii sunt în fa?a muzicii lui Mahler ca pe?tii ascultând predici sfinte. Ei nu în?eleg, fiindc? nu au un libret, din care s? afle despre ce se cânt?. Înc? o dat? se dovede?te c? muzica simfonic? cere ini?iere, s? vii preg?tit pentru ea la concert.

Mahler avea aceste înclina?ii vizuale, fiindc? a fost ani de zile dirijor de oper? ?i simfoniile sale mamut pot fi considerate ni?te opere mascate. El îmbin? acorduri de o delicate?e rar?, folosindu-se de harp?, cu un dinamism sonor, punctat de sufl?tori ?i percu?ie, ajungând, în Scherzo, la un paroxism pe care el însu?i îl nume?te „strig?t de moarte". Trecerea spre final, spre glasul magnific al corului, o face prin galsul solistelor, o sopran? (Rachel Willis-Sřrensen) ?i o mezzosopran? (Okka von der Damerau), care nu le întruchipeaz? pe Sfânta Fecioar? ?i pe Maria Magdalena, cum am putea crede, v?zându-le pe scen? pe soliste de la începutul simfoniei. Mahler apeleaz? iar la un lied din ciclul amintit, 'Lumin? primordial?', îl preia integral, melodie ?i voce.

Trebuie spus c? tema din ciclul „Cornul fermecat al b?iatului" se leag? de ideea Învierii întrucât mioriticul fl?c?u vrea s? ajung? de pe p?mânt în cer, s? culeag? fericirea etern?. Acest drum, acest urcu?, îl define?te în toat? amploarea corul, sus?inut de o orchestra?ie ampl?. Sunt versurile avântate ale lui Klopstock, care ne încredin?eaz? c? nu ne-am n?scut ?i nu am tr?it degeaba pe p?mânt, am tr?it ca s? ajungem în cer! Totul culmineaz? într-un triumf al vie?ii dincolo de moarte, o sonoritate gigantic?, orchestr?, soli?ti, cor, la care se adug? clopote ?i orga. Exact ca în finalul „Simfoniei cu cor" a lui Enescu. Dar diferen?a este foarte mare, radical? chiar. În timp ce Învierea este pentru Mahler un pretext pentru a exprima ideea de for??, o for?? gigantic?, poate nep?mânteasc?, dar f?r? s? ne transmit? nici un sentiment religios, la Enescu, dimpotriv?, finalul simfoniei sale ne treze?te tocmai starea de rug?ciune.

Trebuie s? mai spun aici c? în muzica cre?tin?, o contribu?ie hot?râtoare o au compozitorii evrei. Am fost uluit nu o dat? când la marile ceremonii de Cr?ciun ?i Pa?ti, la bisericile catolice unde am fost la New York, piesele cele mai cântate erau opera unor muzicieni evrei. Catolicismul pare s? fie mai propice pentru un asemenea mariaj. Nu este deci de mirare c? Mahler abordeaz? o tem? atât de important? a religiei cre?tine, Învierea, chiar dac? el îi d? un sens mai mult uman decât mistic. Iar triumful simfoniei, care a ?inut aproape dou? ore, a fost pe m?sur?. Execu?ia simfoniei lui Mahler a fost primit? de public în picioare, cu ropote sincron de aplauze. A?a ceva, în aceast? sal? nu s-a mai întâmplat de la Congresele P.C.R., când activi?tii de partid aplaudau discursurile lui Ceau?escu în picioare ?i în aplauze ritmate sincron. Iat? c? acum acela?i fel de aplauze se isc? la o simfonie de Mahler despre Înviere. Este un fapt cu totul simbolic: se petrece Învierea spectatorului român, adormit mult? vreme la astfel de concerte. De?i mi-e greu s? cred c? publicul românesc de la Festival, pe care îl cunosc atât de bine, dominant amator, s-a luminat deodat?, c? melomacii s-au transformat peste noapte în melomeni, c? s-au îndr?gostit subit de muzica lui Mahler, c? au în?eles-o. Nu, publicul s-a îndr?gostit de Festival, de faptul c? a participat la o sear? de mare s?rb?toare, impresionat fiind de for?a corului ?i a orchestrei italiene. ?i în acest fel ?i-a asumat evenimentul. E o dovad? c? publicul românesc este dornic de astfel de evenimente, el ?i-a atribuit izbânda festivalier?. Doar din banii lui se face Festivalul „Enescu". Sunte?i în România, parc? le spunea el oaspe?ilor, s? nu uita?i cum v-am primit, s? spune?i ?i altora, s? nu uita?i c? aici românii sunt gazde ?i ei v? iubesc, ei acalam? pe cine le aduce bucurie.

Parc?, deodat?, am fost martor la învierea publicului, a spectatorului de festival, a melomanilor. D?, Doamne, ca melomacii s? se transforme în melomani! Secretul îns?, în cazul evocat, a fost conduc?torul, Antonio Pappano, capacitatea lui de a st?pîni muzica pe care o cânt?, de a st?pâni orchestra ?i implicit publicul. Astfel se creeaz? o unitate între scen? ?i sal?. A?a a fost la Enescu, a?a a fost la Mahler.

footer