Revista Art-emis
Damnațiunea damnațiunii PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 24 Septembrie 2017 19:11

Grid Modorcea, art-emisMinunata legendă dramatică „Damnațiunea lui Faust" de Hector Berlioz, considerată capodopera sa, datată 1846, dar fără succes scenic, ci doar sub variantă de concert, a fost pe scena Sălii Palatului în mod brutal împedicată să curgă plenar către public de către proiecțiile video, cu totul aberante, realizate de Petrikă Ionesco, un regizor care probabil abia acum învață ce înseamană interferența limbajelor în cazul unui spectacol-concert, la un festival ce muzică simfonică, unde lumea vine să asculte muzică în interpretări profesioniste. Dacă regizoarea Carmen Lidia Vidu s-a străduit să slujească, prin imaginile adunate, opera „Oedipe" a lui Enescu și opera „Mathis der Maler" de Paul Hindemith, să fie cât mai discretă în a proteja muzica, dimpotrivă, Ionescu(o) a venit cu o imaginație de buldozer, a impus ca muzica să-i slujească imaginile, fiindcă el nu a urmărit ce se întâmplă în acțiunea spectacolului muzical, a luat-o hăis, uneori fără nici o legătură cu ce se cânta, s-a aruncat cu urechile astupate spre a reflecta epoca medievală cu imagini romantice! O performanță anestetică, a creat o varză de nedescris, un onirism nebunesc, nu artistic. De pildă, a băgat peste imaginile culese de pe internet fumigene, ca în cascadoriile din filmele lui Sergiu Nicolaescu! Totul se vedea ars, afumat, pârjolit, ca să sugereze, chipurile că povestea faustică se petrece într-o atmosferă încețoșată, misterioasă. În scena de iubire dintre Margarea și Faust, face să plouă cu cranii, sute de crainii, iar camara Margaretei devine un glob pe care sunt proiectate umbrele personajelor.

O casă în stil romanic este arătată minute întregi, în timp ce, pe fereastra ei, vedem silueta unei femei care se dă de ceasul morții, se tot piaptănă, iar cineva de lângă mine spunea „dar nu se mai dezbracă asta odată?!". Parcă era Cruella lui Disney. De fapt, era Margareta, care îl aștepta pe Faust! Prea arareori, dl. Petrikă s-a gândit să apeleze la semne și simboluri, cum face mai ales în partea a doua, după ce probabil a vorbit cu domana Vidu, care l-a învățat ce să facă! Însă cea mai criminală contribuție a maestrului Ionescu(o) este tehnica de video-clip aplicată acestei mari creații simfonice, reușind să ne bombardeze cu imagni, cu cinci imagini pe secundă, care ne-au făcut să închidem ochii. Am stat lângă un grup de francezi, care și ei făceau același lucru, duceau mânile la ochi, să nu vadă. Venind de pe un ecran de 60 de metri pătrați, acest bombardament te obliga la o reacție de apărare, dar și de durere, de tristețe, căci ucidea nemilos muzica și, odată cu ea, pe noi, pe spectatori! Qui prodest un asemenea experiment? Damnațiunea nu se aplică și pe spinarea lui Petrikă? Cine îl pedepsește pentru o asemenea ispravă derizorie, nedemnă de un mare festival? Nemaivorbind de faptul că imaginile erau redundante, obsesive, datorită lipsei de imaginație a regizorului, care nu a găsit soluții plastice, care nu știa cu ce să mai umple golul dintre aceleași imagini, luate din Bosh în special, dar și din arhiva medievală a unor peisaje romantice!

Așa că, datorită acestui experiment nefericit, Damnațiunea lui Faust a devenit Damnațiunea muzicii, a devenit damnațiunea noastră, a spectatorilor, care am dorit să ascultăm o mare operă. Ce păcat că nimeni nu a văzut acest altoi, să se fi renunțat la el și să se fi lăsat muzica lui Berlioz în pace, să se desfășoare așa cum au cântat-o, excelent, cu mare dăruire, Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu", dirijor John Nelson (n. 1941, Costa Rica), cu studiile la Juilliard, New York, cu o activitate preponderent americană. Bogata sa experiență s-a văzut în conducerea excepțională a uriașului amsamblu orchestral, solistic și coral. Cu excepția unor texte puerile, din panoplia limbajului erotic, „Damnațiunea" lui Berlioz este magnifică. Și totul crește, de la lirismul ce înconjoară viața pașnică a doctorului Faust (Peter Hoare, tenor) la povestea lui de iubire înfocată cu Marguerite (Clémentine Margaine, mezzosoprană), prin intermediul lui Méphistophélès (Nicolas Teste, bas) și până la damnațiunea propriu-zisă, când Mefisto îl aruncă în iad pe Faust, după ce îi cumpără sufletul. Berlioz nu-l salvează pe erou precum a făcut Goethe, dimpotrivă, îl condamnă. Iar această prăbușire în iad a lui Faust este poate cea mai fantastică pagină de muzică simfonică și corală a lumii, pe latura demonică. O adevărată apocalipsă sonoră, care nu avea nevoie de nici o imagine, de nici o reducție la o reprezentare. Poate fi iadul reprezentat? Au făcut-o în pictură memorabil flamanzii. A făcut-o Dante în literatură, apoi Eminescu în poezia „Demonism". În film se practică în draci damnațiunea lumii. Dar în muzică? Wagner îi spunea lui Liszt, când acesta a vrut să facă o simfonie dedicată Paradisului, că raiul nu poate fi descris pe note. Dar iadul? Nu se știe. Oricum, Brelioz ne-a făcut doavada că se poate. E ceva înfiorător! Loviturile în toba mare, cu alămurile la apogeu, sunau ca niște prăbușiri de plăci tectonice!

Secretul stă, cred, în faptul că Mefisto semnează pactul cu Faust la sfârșit, nu la început, după ce vedem cum Mefisto îl scoate pe Faust din plictiseală (și cum să nu te plictisești în pusta maghiară sau printre grupuri de țărani și soldați, asociate în proiecție cu tablouri din Bruegel!). Și când apare Mefisto în cabintul de lucru al lui Faust? Atunci când corul cântă „Hristos a înviat" și Faust tocmai se pregătea să se sinucidă (vedem prin tehnica digitală cum otrava se scurge dintr-o sticlă într-un pahar!). Și Mefisto îl salvează și îl scoate în lume, să vadă cât de fericiți trăiesc oamenii. Dar prohodul unui șoarece mort și balada puricelui auzită la o cârciumă vulgară, taverna lui Auerbach, îl dezgustă pe Faust, care nu știe cum să mai scape. Atunci Mefisto îl duce pe malul Elbei, unde Faust, obosit, adoarme. Dar cu ajutorul spiridușilor care cântă și dansează, Mefisto îl face pe Faust să o vadă în vis pe Margareta. Trezit, Faust pleacă în cutarea Margaretei. O găsește și se strecoară în camera ei. Margareta, care se pregătea de culcare, cântă balada regelui din Thule.

Duetul de dragoste, cu accente melo, plasând iubirea în absolut, are în ultimul act un revers. Margareta îl așteaptă zadarnic pe Faust, care meditează undeva în munți, unde, într-un târziu, primește de la Mefisto vestea că iubita lui e arestată, fiind acuzată că și-a otrăvit din greșeală mama! Faust îi cere demonului să-i salveze iubita, dar Mefisto îi condiționează cererea de un pact, prin care omul să-i cedeze sufletul. Faust semnează automat. Stăpîn pe sufletul său, Mefisto nu-l mai duce pe erou la Margareta, ci direct în iad. Faust se prăbușește în abis, în timp ce corul demonilor îl acalmă pe stăpânul lor absolut, Mefisto. Această parte a operei chiar se și numește „Goana spre abis", care este un Pandemonium, ca la Milton. Dar totul se luminează în Epilog, unde asistăm la înălțarea Margaretei, la primirea ei în cer de către îngeri.

Din această legendă faustică, concepută muzical pe o structură caleidoscopică, se cântă adesea fragmente, arii, duete sau părți simfonice, precum „Marșul lui Racoczi" sau „Dansul spiridușilor", pe măsura celui care a scris „Simfonia fantastică". Viziunea lui Berlioz despre infern și paradis rămâne singurlară în muzică, simbol inocent al romantismului muzical și artistic.

Din păcate, premiera legendei „Damnațiunea lui Faust" de la București a fost un fiasco, nu atât pentru faptul că Sala Palatului a fost aproape goală, ci întrucât proiecțiile video, experimentul multi-media, a decepționat, s-au dovedit un calvar pentru muzică și spectator. Sunt total de acord cu John Nelson, cel mai apreciat specialist în Berlioz al lumii, care spunea că muzica lui Berlioz este atât de vizuală, de picturală, încât nu are nevoie de imagini, ele împiedică libertatea ascultătorului de a-și imagina liber, neconstrâns, ceea ce a vrut să exprime compozitorul. Chiar și pentru Nelson proiecția a fost o premieră. Iată gândurile lui: „Ce va fi pe ecran, în timpul spectacolului, va fi nou și pentru mine. Sper doar să mă pot concentra la muzică. Există riscul să trag cu ochiul la acel ecran imens. M-am gândit să închid ochii și să mă gândesc doar la muzică". Exact ce am făcut și noi. Una este spectacolul de operă, care permite invenții vizuale, și alta o operă-concert. Este ceea ce observam și în cazul celorlalte două experimente cu proiecții din Festival. Și John Nelson ne dă dreptate: „De altfel, această legendă a lui Berlioz este pusă în scenă ca o operă foarte des. Dar mie îmi place mult mai mult fără partea vizuală. Pentru că vizualul limitează, de fapt, imaginația spectatorului. Dacă te uiți la un film, ai doar acea viziune impusă de regizor. Nu ai cum să îți construiești propria viziune". Nu mai are rost să insist. Un lucru îmi pare rău, că organizatorii nu înțeleg și ignoră un astfel de punct de vedere. Mai mult, Nelson se declară adept al ideii că într-un spectacol muzical „mintea creativă este compozitorul, iar dirijorul este doar servitorul său". La fel trebuie să se întâmple cu toate compartimentele, să slujească muzica. Numai dl. Petrikă e fără de frică și vrea ca și compozitorul să-l slujească pe regizor, căzut aici ca musca-n lapte, copiator de imagini total nepotrivite și inutile. El ne-a arărat ce înseamnă, de fapt, damnațiunea damnațiunii. Dacă asta a vrut, a reușit.

footer