Revista Art-emis
Damna?iunea damna?iunii PDF Imprimare Email
  
Duminică, 24 Septembrie 2017 19:11

Grid Modorcea, art-emisMinunata legend? dramatic? „Damna?iunea lui Faust" de Hector Berlioz, considerat? capodopera sa, datat? 1846, dar f?r? succes scenic, ci doar sub variant? de concert, a fost pe scena S?lii Palatului în mod brutal împedicat? s? curg? plenar c?tre public de c?tre proiec?iile video, cu totul aberante, realizate de Petrik? Ionesco, un regizor care probabil abia acum înva?? ce înseaman? interferen?a limbajelor în cazul unui spectacol-concert, la un festival ce muzic? simfonic?, unde lumea vine s? asculte muzic? în interpret?ri profesioniste. Dac? regizoarea Carmen Lidia Vidu s-a str?duit s? slujeasc?, prin imaginile adunate, opera „Oedipe" a lui Enescu ?i opera „Mathis der Maler" de Paul Hindemith, s? fie cât mai discret? în a proteja muzica, dimpotriv?, Ionescu(o) a venit cu o imagina?ie de buldozer, a impus ca muzica s?-i slujeasc? imaginile, fiindc? el nu a urm?rit ce se întâmpl? în ac?iunea spectacolului muzical, a luat-o h?is, uneori f?r? nici o leg?tur? cu ce se cânta, s-a aruncat cu urechile astupate spre a reflecta epoca medieval? cu imagini romantice! O performan?? anestetic?, a creat o varz? de nedescris, un onirism nebunesc, nu artistic. De pild?, a b?gat peste imaginile culese de pe internet fumigene, ca în cascadoriile din filmele lui Sergiu Nicolaescu! Totul se vedea ars, afumat, pârjolit, ca s? sugereze, chipurile c? povestea faustic? se petrece într-o atmosfer? înce?o?at?, misterioas?. În scena de iubire dintre Margarea ?i Faust, face s? plou? cu cranii, sute de crainii, iar camara Margaretei devine un glob pe care sunt proiectate umbrele personajelor.

O cas? în stil romanic este ar?tat? minute întregi, în timp ce, pe fereastra ei, vedem silueta unei femei care se d? de ceasul mor?ii, se tot piapt?n?, iar cineva de lâng? mine spunea „dar nu se mai dezbrac? asta odat??!". Parc? era Cruella lui Disney. De fapt, era Margareta, care îl a?tepta pe Faust! Prea arareori, dl. Petrik? s-a gândit s? apeleze la semne ?i simboluri, cum face mai ales în partea a doua, dup? ce probabil a vorbit cu domana Vidu, care l-a înv??at ce s? fac?! Îns? cea mai criminal? contribu?ie a maestrului Ionescu(o) este tehnica de video-clip aplicat? acestei mari crea?ii simfonice, reu?ind s? ne bombardeze cu imagni, cu cinci imagini pe secund?, care ne-au f?cut s? închidem ochii. Am stat lâng? un grup de francezi, care ?i ei f?ceau acela?i lucru, duceau mânile la ochi, s? nu vad?. Venind de pe un ecran de 60 de metri p?tra?i, acest bombardament te obliga la o reac?ie de ap?rare, dar ?i de durere, de triste?e, c?ci ucidea nemilos muzica ?i, odat? cu ea, pe noi, pe spectatori! Qui prodest un asemenea experiment? Damna?iunea nu se aplic? ?i pe spinarea lui Petrik?? Cine îl pedepse?te pentru o asemenea isprav? derizorie, nedemn? de un mare festival? Nemaivorbind de faptul c? imaginile erau redundante, obsesive, datorit? lipsei de imagina?ie a regizorului, care nu a g?sit solu?ii plastice, care nu ?tia cu ce s? mai umple golul dintre acelea?i imagini, luate din Bosh în special, dar ?i din arhiva medieval? a unor peisaje romantice!

A?a c?, datorit? acestui experiment nefericit, Damna?iunea lui Faust a devenit Damna?iunea muzicii, a devenit damna?iunea noastr?, a spectatorilor, care am dorit s? ascult?m o mare oper?. Ce p?cat c? nimeni nu a v?zut acest altoi, s? se fi renun?at la el ?i s? se fi l?sat muzica lui Berlioz în pace, s? se desf??oare a?a cum au cântat-o, excelent, cu mare d?ruire, Corul ?i Orchestra Filarmonicii „George Enescu", dirijor John Nelson (n. 1941, Costa Rica), cu studiile la Juilliard, New York, cu o activitate preponderent american?. Bogata sa experien?? s-a v?zut în conducerea excep?ional? a uria?ului amsamblu orchestral, solistic ?i coral. Cu excep?ia unor texte puerile, din panoplia limbajului erotic, „Damna?iunea" lui Berlioz este magnific?. ?i totul cre?te, de la lirismul ce înconjoar? via?a pa?nic? a doctorului Faust (Peter Hoare, tenor) la povestea lui de iubire înfocat? cu Marguerite (Clémentine Margaine, mezzosopran?), prin intermediul lui Méphistophélès (Nicolas Teste, bas) ?i pân? la damna?iunea propriu-zis?, când Mefisto îl arunc? în iad pe Faust, dup? ce îi cump?r? sufletul. Berlioz nu-l salveaz? pe erou precum a f?cut Goethe, dimpotriv?, îl condamn?. Iar aceast? pr?bu?ire în iad a lui Faust este poate cea mai fantastic? pagin? de muzic? simfonic? ?i coral? a lumii, pe latura demonic?. O adev?rat? apocalips? sonor?, care nu avea nevoie de nici o imagine, de nici o reduc?ie la o reprezentare. Poate fi iadul reprezentat? Au f?cut-o în pictur? memorabil flamanzii. A f?cut-o Dante în literatur?, apoi Eminescu în poezia „Demonism". În film se practic? în draci damna?iunea lumii. Dar în muzic?? Wagner îi spunea lui Liszt, când acesta a vrut s? fac? o simfonie dedicat? Paradisului, c? raiul nu poate fi descris pe note. Dar iadul? Nu se ?tie. Oricum, Brelioz ne-a f?cut doavada c? se poate. E ceva înfior?tor! Loviturile în toba mare, cu al?murile la apogeu, sunau ca ni?te pr?bu?iri de pl?ci tectonice!

Secretul st?, cred, în faptul c? Mefisto semneaz? pactul cu Faust la sfâr?it, nu la început, dup? ce vedem cum Mefisto îl scoate pe Faust din plictiseal? (?i cum s? nu te plictise?ti în pusta maghiar? sau printre grupuri de ??rani ?i solda?i, asociate în proiec?ie cu tablouri din Bruegel!). ?i când apare Mefisto în cabintul de lucru al lui Faust? Atunci când corul cânt? „Hristos a înviat" ?i Faust tocmai se preg?tea s? se sinucid? (vedem prin tehnica digital? cum otrava se scurge dintr-o sticl? într-un pahar!). ?i Mefisto îl salveaz? ?i îl scoate în lume, s? vad? cât de ferici?i tr?iesc oamenii. Dar prohodul unui ?oarece mort ?i balada puricelui auzit? la o cârcium? vulgar?, taverna lui Auerbach, îl dezgust? pe Faust, care nu ?tie cum s? mai scape. Atunci Mefisto îl duce pe malul Elbei, unde Faust, obosit, adoarme. Dar cu ajutorul spiridu?ilor care cânt? ?i danseaz?, Mefisto îl face pe Faust s? o vad? în vis pe Margareta. Trezit, Faust pleac? în cutarea Margaretei. O g?se?te ?i se strecoar? în camera ei. Margareta, care se preg?tea de culcare, cânt? balada regelui din Thule.

Duetul de dragoste, cu accente melo, plasând iubirea în absolut, are în ultimul act un revers. Margareta îl a?teapt? zadarnic pe Faust, care mediteaz? undeva în mun?i, unde, într-un târziu, prime?te de la Mefisto vestea c? iubita lui e arestat?, fiind acuzat? c? ?i-a otr?vit din gre?eal? mama! Faust îi cere demonului s?-i salveze iubita, dar Mefisto îi condi?ioneaz? cererea de un pact, prin care omul s?-i cedeze sufletul. Faust semneaz? automat. St?pîn pe sufletul s?u, Mefisto nu-l mai duce pe erou la Margareta, ci direct în iad. Faust se pr?bu?e?te în abis, în timp ce corul demonilor îl acalm? pe st?pânul lor absolut, Mefisto. Aceast? parte a operei chiar se ?i nume?te „Goana spre abis", care este un Pandemonium, ca la Milton. Dar totul se lumineaz? în Epilog, unde asist?m la în?l?area Margaretei, la primirea ei în cer de c?tre îngeri.

Din aceast? legend? faustic?, conceput? muzical pe o structur? caleidoscopic?, se cânt? adesea fragmente, arii, duete sau p?r?i simfonice, precum „Mar?ul lui Racoczi" sau „Dansul spiridu?ilor", pe m?sura celui care a scris „Simfonia fantastic?". Viziunea lui Berlioz despre infern ?i paradis r?mâne singurlar? în muzic?, simbol inocent al romantismului muzical ?i artistic.

Din p?cate, premiera legendei „Damna?iunea lui Faust" de la Bucure?ti a fost un fiasco, nu atât pentru faptul c? Sala Palatului a fost aproape goal?, ci întrucât proiec?iile video, experimentul multi-media, a decep?ionat, s-au dovedit un calvar pentru muzic? ?i spectator. Sunt total de acord cu John Nelson, cel mai apreciat specialist în Berlioz al lumii, care spunea c? muzica lui Berlioz este atât de vizual?, de pictural?, încât nu are nevoie de imagini, ele împiedic? libertatea ascult?torului de a-?i imagina liber, neconstrâns, ceea ce a vrut s? exprime compozitorul. Chiar ?i pentru Nelson proiec?ia a fost o premier?. Iat? gândurile lui: „Ce va fi pe ecran, în timpul spectacolului, va fi nou ?i pentru mine. Sper doar s? m? pot concentra la muzic?. Exist? riscul s? trag cu ochiul la acel ecran imens. M-am gândit s? închid ochii ?i s? m? gândesc doar la muzic?". Exact ce am f?cut ?i noi. Una este spectacolul de oper?, care permite inven?ii vizuale, ?i alta o oper?-concert. Este ceea ce observam ?i în cazul celorlalte dou? experimente cu proiec?ii din Festival. ?i John Nelson ne d? dreptate: „De altfel, aceast? legend? a lui Berlioz este pus? în scen? ca o oper? foarte des. Dar mie îmi place mult mai mult f?r? partea vizual?. Pentru c? vizualul limiteaz?, de fapt, imagina?ia spectatorului. Dac? te ui?i la un film, ai doar acea viziune impus? de regizor. Nu ai cum s? î?i construie?ti propria viziune". Nu mai are rost s? insist. Un lucru îmi pare r?u, c? organizatorii nu în?eleg ?i ignor? un astfel de punct de vedere. Mai mult, Nelson se declar? adept al ideii c? într-un spectacol muzical „mintea creativ? este compozitorul, iar dirijorul este doar servitorul s?u". La fel trebuie s? se întâmple cu toate compartimentele, s? slujeasc? muzica. Numai dl. Petrik? e f?r? de fric? ?i vrea ca ?i compozitorul s?-l slujeasc? pe regizor, c?zut aici ca musca-n lapte, copiator de imagini total nepotrivite ?i inutile. El ne-a ar?rat ce înseamn?, de fapt, damna?iunea damna?iunii. Dac? asta a vrut, a reu?it.

footer