Revista Art-emis
Evenimente cultural-artistice: Enescu, ce și cum s-a cântat (2), „Spiritul critic” şi „Wicked Clone” PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Duminică, 17 Septembrie 2017 12:46

festivalul Enescu 2017Enescu, ce și Cum s-a cântat (2)
Grid Modorcea, Dr. în arte

Orchestre de Chambre de Lausanne, o faimioasă orchestră de cameră prezentă și la acestă ediție în Festival, a cântat, sub bagheta lui Joshua Weilerstein, „Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33" de George Enescu, o bijuterie polifonică, poate cea mai scurtă simfonie din lume, dar care adună în ea, temele înalte, mistice, ale creației sale. Face parte din aceeași familie cu poemul simfonic „Isis", fiind în prelungirea operei „Oedipe", un ecou al ei, căci efluviile sonore amintesc de nașterea 'copilului regesc' (sub vraja flautului), ca și de atmosfera misterioasă (cantilena viorii) a întâlnirii dintre Oedipe și Sfinx, iar finalul părții întâi, Molto moderato, este în nota corului teban, când tebanii primesc vestea că cetatea lor este salvată. Urmează în Allegretto, prin contrapunctul dintre corn și fagot, un ecou din memoria eroului aflat la o 'răscruce a trei drumuri', de fapt, răscrucea vieții sale. Partea a treia, Adagio, amintește sonor de vocea gravă a Destinului implacabil, anunțat de un sunet de trompetă, ca finalul, Allegro, să fie o sarabandă strălucitoare a micii orchestre, dar complete (corzi, suflători și pian), care se dezlănțuie, într-un spectacol pitoresc nemaiîntâlnit, plin de lumină și culoare, ca în finalul oedipian.

Aș fi vrut să nu se mai termine, fiindcă ce a urmat era de o cu totul altă factură, prea clasicizant, aproape prăfuit, deși solistul rus Boris Brovtsyn a făcut minuni din „Concertul nr. 2 în Sol minor pentru vioară și orechestră, op. 63" de Serghei Prokofiev, iar orchestra din Lausanne a încheiat cu un șlagăr simfomic, „Simfonia nr. 40 în Sol minor" de Mozart. Vastitatea componistică a lui George Enescu ne apare pentru pirma oară în această ediție a Festivalul 'Enescu', care îl neglijase până acum. Iată că glasul nostru neostoit și al altora s-a făcut auzit și ne putem bucura acum, la ediția 2017, de o desfășurare plenară a muzicii lui Enescu. Am ascultat, în versiune de concert, opera „Oedipe", multe piese camerale, poeme simfonice, suite, uverturi și simfonii de cameră, desigur, vom asculta și sonate, dar să ne oprim acum la Münchner Philharmoniker, care, sub bagheta lui Valery Gergiev, oaspeți frecvenți ai Festivalului, au atacat 2Simfonia I în Mi bemol major op. 13" de George Enescu, apucând taurul de coarne, dat fiind că este o simfonie foarte dificilă, aducând un suflu nou în momentul când a fost creată, în 1905, când Enescu avea 24 de ani. Lucrarea este considerată Eroica simfonismului românesc, cel puțin prima parte, Assez vif et rythmé, este emblematică, are o forță monumentală, îl anunță pe Șostakovici, implicarea pachetelor orchestreale este memorabilă, fiindcă are de toate, este imnică, triumfală, combinând marșul de paradă cu melodia de sorginte folclorică.

Gergiev ne-a oferit, ca de obicei, o lectură perfectă a acestei lucrări, iar puternica filarmonică din München a răspuns ca un metronom la comenzile lui agitate, așa cum a făcut și în redarea „Concertului nr. 1 în La minor pentru violoncel și orchestră, op. 33" (1873) de Saint Saëns, la violoncel un copil-minune al noului val românesc, Andrei Ioniță, dar mai ales în cazul Suitei simfonice „Șeherazada" (1885) de Rimski-Korsakov, când s-a dezlănțuit, redând mirific vizualitatea unor povești nemuritoare, ca povestea lui Sindbad, a prințului Kalender, a sărbătorii din Bagdad, terminând cu transformarea crudului Sultan într-o ființă iubitoare.

După o seară în care Pinchas Zukerman ne-a încântat cu „Balada pentru vioară și orchestră", lucrare compusă în 1917 și prezentată de Camerata Salzburg, regretând că Enescu nu a scris un concert pentru vioară și orchestră, deși a fost cel mai mare violonist al timpului său, am intrat în universul sonatelor enesciene, poate cele mai profunde și complexe lucrări ale muzicii simfonice.

„Sonata pentru violoncel și pian în Fa minor op. 26" (1898) de George Enescu este un adevărat miracol. Nimeni nu-și explică cum de un tânăr de 17 ani a putut să scrie o piesă atât de complexă, cu adevărat inovatoare, o piesă de anvergură, de o modernitate pe care un Stravinski sau mai ales un Șostakovici o vor concretiza peste zeci de ani. Deși are un limbaj policrom, spectaculos, uimitoare este frumusețea armonică, limpezimea de cristal a mesajului, viziunea insolită, care amestecă neliniștea cu meditația, reveria cu gravitatrea bătăilor sorții. Cele patru părți ale piesei se continuă insesizabil, de parcă nu ar exista legături, de parcă sonata a fost scrisă dintr-un mare suflu inspirator. Și chiar acesta este secretul. La Caselul Peleș, unde a creat-o, Enescu avea o cameră numai a lui, unde îmbina rugăciunea cu muzica. Și adesea îi cânta Reginei Elizabeta împreună cu Dimitrie Dinicu, violoncelist, căruia Enescu i-a dedicat sonata. Explicația acestei piese minunate se află în credință. Sonata este opera unui tânăr religios, a unui mistic, a unui mare creștin, pentru care muzica era religia sa, așa cum religia îi era ca muzica. Numai un astfel de suflet curat, pur, putea să compună o sonată de o frumusețe divină.

Ea a fost interpretată de un cuplu de muzicinei de mare clasă, violoncelistul Gautier Capuçon și pianistul Frank Braley, care au redat cu un înalt profesionalism strălucirea și puritatea acestei piese, foarte diferită de celelalte sonate din program, „Sonata pentru violoncel și pian în Re minor" de Debussy și „Sonata a V-a pentru violoncel și pian op. 102" de Beethoven. Iată, în timp, tânărul Enescu le dă o lecție marilor maeștri.O altă piesă pentru doi soliști, vioară și pian, este „Impresii din copilărie", o suită autobiografică, scrisă la maturitate, cu o dedicație către regele Carol al II-lea, care îi dăduse lui Enescu titlul de senator. Iar el i-a întors gestul, dedicându-i această lucrare. Ea se afla în program, dar, din păcate, cuplul anunțat Leonidas Kavakos - vioară și Kirill Gerstein - pian, a fost înlocuit parcă subit cu un dublu insolit, în premieră românească, Ray Chen - vioară, Julien Quentin - pian, care au cântat cu totul alte piese, de Beethoven, Saint-Saëns, Bach și De Falla. Violonistul Ray Chen din Taiwan (n. 1989, Taipei), care cântă pe o vioară Stradivarius din 1715 și care i-a aparținut lui Joseph Joachim, este un fenomen și regretăm că nu a cântat și „Impresiile" lui Enescu. Poate altă dată.

Și am alergat, ca de obicei, de la Ateneu la Sala Palatului, unde Royal Philharmonic Orchestra din Londra a interpretat „Rapsodia Română nr. 1 în La major op. 11", la pupitru o cunoștință mai veche, Charles Dutoit. El a franțuzit însă rapsodia enesciană, stilizând-o mai mult decât era cazul, fiindcă ea este destul de rafinată, exact cât trebuie, pe măsura folclorului care-i stă la bază. E scrisă în anul 1903, ca și „Rapsodia nr. 2", o nouă dovadă a precocității acestui geniu național. Raposiile enesciene sunt emblematice pentru sufletul românesc, fiindcă ele conțin ceea ce am numit nu o dată Iuțirea de sine, particularitatea cu totul originală a dansului popular românesc, remarcată de Enescu în cîntecele pe care le-a cules și le-a introdus în ele, cum sunt, pentru „Rapsodia I", „Am un leu și vreau să-l beu", „Hora lui Dobrică", „Mugur mugurel", „Ciobănașul", „Hora morii", „Sârbă", „Ciocârlia", „Jumătate de joc2, o altă horă și altele. Sunt 14 teme, care se fugăresc una pe alta, ca un sfredel magic care intră prin toate straturile melodice, într-un vertij care se întețește progresiv. Așa cum ar fi la Muzeul Satului, unde intri dintr-o locuință magică într-alta, dintr-un timp în altul. Vitalitatea se revarsă în final, într-o apoteoză extatică. Așa cum a fost și „Bolero"-ul lui Ravel, în care Dutoit și muzicienii englezi s-au putut desfășura plenar, pe osatura uneia dintre cele mai populare piese din toate timpurile.

Spiritul critic-Grid ModorceaLansare de carte
INVITAȚIE

Festivalul Internațional „George Enescu" și Editura „George Enescu" vă invită la lansarea celei de-a 95-a cărți a scriitorului, cineastului și criticului de artă Grid Modorcea „Spiritul critic faţă cu Festivalul şi Concursul Internaţional « George Enescu »". Evenimentul va avea loc la Sala Palatului pe data de 17 septembrie 2017 în pauza concertului oferit de Israel Philharmonic Orchestra, dirijor Zubin Mehta, președintele onorific al Festivalului. Lansarea cărţii este organizată și de Compania de Librării București la Librăria Mihail Sadoveanu (str. Edgar Quinet nr. 10, vizavi de Universitate), pe data de 20 septembfrie 2017, orele 13. Participă Sebastian Ungureanu, scriitor, și violonista Maria Mihaela Batca, elevă, care va interpreta o piesă de George Enescu.

Eveniment pe Broadway - „Wicked Clone"

La 14 septembrie 2017, la orele 7 pm, la New York, în Times Square, la St. LukeIndigo Twins Theater, s-a desfăşurat spectacolul muzical „Wicked Clone" (Clona Rea) de Mihaela și Gabriela Modorcea, artiste gemene, născute în România. Spectacolul durează 90 de minute si este o simbioză de limbaj literar, muzical, coregreafic, plastic și cinematografic. Viziunea regizorală, decorurile, costumele, compozițiile muzicale, montajul cinematografic, totul, tot acest mare show este creat de Mihaela și Gabriela, rezutat al unei munci îndelungate, de ani de zile. Spectacolul are la bază romanul „Wicked Clone" de Mihaela Modorcea, editat de compania Barnes & Noble. Acțiunea începe din epoca lui Vlad Țepeș și se desfășoară până în zilele noastre, la New York. Este pentru prima oară în istoria Broadway, ca și a showbiz-ului românesc, când o trupă din România aka „Indiggo Twins", atinge performanța de a avea un spectacol muzical în focusul artei mondiale!Prezentarea acestui eveniment poate fi urmărită pe You Tube[1].

Grafica - IM
--------------------------------------
[1] https://www.youtube.com/watch?v=Pekb4V322oU

footer