Cel mai teribil mit al antichităii, care avea să facă o carieră incredibilă, culminând cu teoria incestului la Freud, mitul lui Oedipe, a fost abordat plenar de George Enescu, în operă, spunând că această lucrare îi este cea mai dragă. Personajul Oedip/Oedipe (transcrierea franceză, limbă în care a fost scrisă opera) al lui Enescu este însă diferit de toate versiunile cunoscute, fiindcă la el înfruntarea dintre om și destin se termină cu victoria omului. Cum? În ce fel? Prin victoria sa asupra Sfinxului, pe care l-a învins spunându-i că omul este mai puternic decât destinul? Prin felul cum își rezolvă „complexulˮ, cum ar spune Freud? Poate, dar mai ales prin viziunea sa mistică. Evident, aflându-ne cu subiectul în Grecia antică, Enescu nu putea să-i înlocuiască pe zei cu Dumnezeu, dar el a fost un mare credincios creștin, ortodox, cu antene isihaste, cum am aratat in cărțile pe care i le-am închinat, și era imposibil ca această chemare a sa, să nu lase urme în cea mai măreață operă a secolului 20. Să nu uităm că și opera Oedipe este creația celui care a spus: „Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un misticˮ. Indiscutabil, Enescu s-a identificat cu personajul său, dar l-a adus și pe Oedipe în el, l-a făcut să fie curat.

Acest cuvânt este un laitmotiv al operei. Puritatea personajului culminează în final, unde compozitorul creează imposibilul, o imagine paradisiacă, care amintește de Civitas Dei a Sfântului Augustin. Și pe care Enescu l-a prelungit, l-a completat cu poemul Isis, pentru cor și orchestră, care poate fi perfect integrat acestui final, este chiar rupt din el, fiindcă a fost conceput în 1923, imediat după prefecționarea planului oedipian (1922), iar vocile corului de femei și instrumentele redau întocmai sonoritățile din operă, momentul morții „în plină luminăˮ. În el se mai găsește și o alte reminiscențe din Oedipe, precum momentul când eroul ajunge la o răscruce de trei drumuri și caută să aleagă o cale potrivită pentru destinul său, nu pentru acela scris de zei. Atmosfera sonoră a poemului este îngerească, pur mistică, și subliniază ideea sanctificării lui Oedipe, care pășește curat în lumea de dincolo, în raiul ceresc.

Acest lucru este foarte clar exprimat în ultimul act al operei. Oedipe, când ajunge în Atena lui Tezeu, și după ce-i refuză oferta lui Creon de-a se întoarce în Teba natală, spune că vrea să moară în lumină, într-un loc plin de verdeață, ca raiul creștin, unde dorește să fie îngropat numai de Tezeu, sub un măslin, fără ca altcineva să știe acel loc, nici chiar Antigona, fata și sora lui, care l-a însoțit în lunga pribegie. El va sfinți cu trupul său curat pământul Atenei. Creon aflase de la Delphi că acolo unde va fi îngropat Oedipe, acel loc va fi vindecat de orice boală. Și tebanii tocmai erau atinși de o nouă năpastă. Dar ei au fost nerecunoscători față de Oedipe, l-au alungat pe Salvatorul lor, cel ce-i scăpase prima oară de necaz, de aceea acum refuză să se întoarcă și-și lasă trupul în pământul lui Tezeu. Această jertfă seamănă cu o mânturie.Totul este foarte creștinesc în configurarea personajului, ce pare un fel de pustnic, fiindcă el a fost fără prihană întrucât zeii l-au condamnat înainte de a se naște. El și-a ucis tatăl fără să știe că e tatăl său, s-a căsătoria cu mama sa, înfruntând destinul, fiindcă știa că are o altă mamă, pe Meropa, nu pe Iocasta. Toate crimele care i se pun în cârcă au fost dinainte stabilite de destin. Destinul este cel vinovat. Este un destin dat de zei, nu-i aparține, căci destinul adevărat este cel pe care și l-a creat singur, ca om cinstit și curat. Dovadă că atunci când află cine este vinovat de moartea lui Laios, îl blestemă, se blestemă pe sine și își scoate ochii, să nu mai vadă o realitate pe care nu el a creat-o, să fie frate cu copiii lui!

Aceste planuri contrastante, dinamice, alternative, balansând între puritatea lui Oedipe, între tendința sa spre neprihănire, și destinul potrivnic, dat a priori, întortocheat și ticălos, susținut de o filosofie agnostică („fericit e cel ce moare când se naște, dar mai fericit cel ce moare înainte de a se nașteˮ), sunt excelent surprinse de muzica lui Enescu. Cu excepția finalului isihast, când Oedip se stinge și moare în lumină, totul este de un puternic dramatism, străbătut de o neliniște continuă și profundă. Partitura personajului este copleșitoare. Enescu a compus o muzică nemaiauzită la timpul său, cu elemente novatoare, cum ar fi sferturile de ton din muzica tradițională, grecească și orientală, dar acum, reascultând-o, am avut revelația că se află în prelungirea stilului wagnerian. Aceeași sinusoidă muzicală, aceleași subtile contraste între fortissimo și pianissimo, în care nimic nu se termină și nimic nu începe, totul este ca un val al mării, care se mișcă la infinit. Această natură ondulatorie a operei, acoperă tocmai dualitatea destinului lui Oedipe. În momentele când el se judecă pe sine, când e singur, totul este neliniștitor, întrebător. Este o operă a întrebărilor continui. Marea credință a lui Oedipe se construiește din îndoială. El mereu se îndoiește de sine, iar momentele exterioare, când învinge Sfinxul, când este primit ca un rege în Teba, exact cum avea să fie primit Iisus în Iersusalim, sunt însoțite de mișcările tutti ale orchestrei, cu participarea plenară a corului. Muzica românească nu mai are o partitură corală atât de valoroasă.

Iar Vladimir Jurowski și Filarmonica din Londra au cântat magistral, făcându-ne să uităm sala nepotrivită, fiindcă prestația lor a fost genială. Jurowski este unul dintre cei mai aleși dirijori ai lumii, iar felul cum îl înțelege pe Enescu nu are egal. La pupitrul Filarmonicii din Londra ne-a oferit la ediția 2013 a Festivalului o interpretare magnifică a Simfoniei nr. 3 cu cu cor a lui George Enescu. Așa ceva n-am mai auzit, sub altă bagheta. Și acum, opera lui Enescu prezentată sub formă de concert a beneficiat de aceeași profundă lectură a partiturii, redată la cel mai înalt nivel profesionist. Oedipe cântat de ei este antologic. Evident, rezervele rămân față de sală, care a distonat unele voci. Jurowski a venit cu soliști de mare clasă, precum baritonul francez Paul Gay, pentru rolul lui Oedipe, care s-a achitat excelent de misiunea sa atât de dificilă, într-un rol atât de complex. Ce partitură colosală! Comparabilă cu a lui Parsifal sau Siegfried. De altfel, paralela cu Wagner se menține și la nivelul libretului, căci și mitul oedipian are un suflu de legendă, ca mitologia nibelungilor. Nu întâmplător, pentru al doilea concert oferit de Filarmonica din Londra, Jurowski a programat Preludiul la actul al III-lea al operei Tristan și Isolda, pentru a face legătura cu seara precedentă, cu Enescu, și a trece la alte două magnifice interpretări, Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg (la vioară Christian Tetzlaff) și Simfonia a XI-a de Șosakovici, unde iar a triumfat formidabila știință de a reda toată finețea și forța acestor piese.

Este o binecuvântare că Jurowski a acceptat să fie directorul artistic al Festivalului 'Enescu'. În sfîrșit, acum Festivalul are la cârmă o valoare de necontestat, unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii și cel mai bun interpret al muzicii lui Enescu. Modestia sa este pe măsură, așa cum a fost și aceea a marelui muzician român. Fantastic a fost momentul când, în timpul aclamațiilor finale, Jurowski a luat partitura operei lui Enescu de pe pupitru și a ridicat-o spre cer, să nu uităm să aplaudăm nu cum s-a cântat, ci ceea ce s-a cântat. Însă una fără alta nu se poate. Și am avut parte de o unitate memorabilă. Dar toată acestă minune a artei muzicale, Enescu – Jurowski et co., a fost împiedicată să se desfășoare pur de către organizatori, care au venit cu tehnologia peste muzică. Pe un ecran gigant de două tone, cu suprafața de 60 metri pătrați, amplasat pe fundalul scenei, au fost derulate proiecții multi-media, cu rezoluția reglabilă chiar în timpul concertului de către regizoarea acestei inovații, Carmen Lidia Vidu, care a dorit să facă spectacol, dar nu a ajutat muzica să se ridice la un nivel artistic superior, cum ni s-a spus, dimpotrivă, a avut rol nefast, de altoi, de bruiaj, de comentariu ilustrativ nepermis și inutil.

În istoria filmului a existat în perioada interbelică încercări de a exprima în imagini muzica sau pictura, au realizat astfel de experimente avangardiștii, cupluri ca Dali și Buñuel, Clair și Picabia, dar mai ales expresionismul german, care însă a găsit soluția abstractă, redând totul prin simboluri și semne picturale. Ei au generat un curent de interferență a artelor, dar cu intenții experimentaliste, dadaiste, cubise și mai ales suprarealiste. Și muzica simfonică modernă este un gen care se adresează mai mult minții decât sentimentelor. Îndumenzeirea personajului Oedipe, ca să folosesc o idee din „Confessionesˮ, unde Sf. Augustin adaptează gândirea antică la creștinism, este o idee abstractă. Sau cum ai putea să ilustrezi piese precum cele cântate de Jurowski et co. a doua seară, Berg și Șostakovici? Imposibil. Cazi în ridicol. Așa a căzut și ilustrația doamnei Vidu.

Oare nimeni nu a vizionat înainte acest așa-zis film? Nimeni nu a sesizat nota lui pleonastică? Poate au fost impresionați de calofilia lui, fiindcă este frumos, dar aceste imagini luate de pe internet pot fi găsite cu ușurință de oricine caută subiectul Oedipe. A rezultat o încercare calofilă de a arăta celor fără școală despre ce este vorba în operă, deși textul libretului ce apărea pe ecranele laterale ale scenei spunea totul, era suficient, pentru a ne imagina lumea evocată. Imaginați-vă că în text se vorbeșlte despre o poiană, iar imaginea ne arată o poiană, se vorbește de un izvor, și d-na Vidu ne arată un izvor, apoi muzica ne dă sunete de păsărele, hopa, imaginea ne arată o păsărică. După penaj, părea un sticlete. Or fi fost și pe vremea lui Oedipe sticleți, dar poate că eu voiam să-mi imaginez alte păsări. Imaginea, dacă nu este simbolică, are acest caracret naturalist, ea împiedică imaginația să funcționeze liber, o canalizează în chip redundant. Nu-mi imaginez că autoarea proiecției nu cunoaște aceste reguli de alfabet, însă ea a căzut în extrema pleonastă, sigur, dintr-o nevoie feminină, edulcorată. Imagini frumoase și explicite. Și tot așa, nemaivorbind de personaje, care sunt arătate în imagini ale sculpturilor antice. Ni se arată mereu hărți, cu Teba, Corint sau Atena, apoi unele texte din libret apar uriașe și cu alte caractere de literă. La un moment dat apare și o aberație, ceva cu totul nepotrivit, imaginea lui David al lui Michelangelo, pe rol de Oedipe. Iată cu ce aspecte colaterale îți poți pierde concentrarea, în loc să te lași total pătruns de muzică. E greu de înțeles de ce și pentru ce tot acest efort disperat, pleonastic și calofil!

De obicei, muzica, inclusă în banda sonoră a unui film, slujește imaginea, iar în filmele muzicale, gen Broadway, muzica este în armonie cu imaginea, ce se povestește, se cântă. Dar aici nu avem un film, ci ilustrația gen „carte poștalăˮ a unei ilustrații, fiindcă nici o imagine nu este originală, toatre sunt copiate, preluate. Dacă organizatorii voiau să facă din Oedipe un spectacol, de ce nu l-au montat la Opera Română? Și Jurowski, și Paul Gay, și-au aratat interesul pentru o versiune scenică. Jurowski are la activ peste 50 de opere dirijate. El dorește să monteze în teatrele cu care colaborează această operă. Însă, vai, opera Oedipe de George Enescu nu are o partitură tipărită. Auziți ce spune Jurowski referitor la munca lui, la studiul pe care l-a făcut asupra operei: „Pot să vă spun că studiul nu a fost deloc ușor, pentru că, din păcate, după toți acești ani, nu există o partitură tipărită. Există doar scrisă de mână de un copist al lui Enescu, în anii '20 în Franța, și un manuscris al lui Enescu, de asemenea greu de descifratˮ. Partitura enesciană este plină de detalii, de indicații, pentru soliști, pentru fiecare insrtrument în parte, pentru coriști, este plină nu doar de note și text, ci și de astfel de adnotări, așadar de „straturi suprapuseˮ, cum spune Jurowski. Cred că banii dați pe proiecții sau alte gonflări care fac din Festival o caracatiță cu zeci de brațe, se întinde ca Procust, mai mult decât îi este plapuma, care fac să primeze cantitatea, nu calitatea (teoria cu „porțile deschise tuturorˮ este o aberație!), ar putea fi dați să se tipărească la modul cel mai profesionist această partitură. E nevoie de o echipă de oameni care să o descifreze și de un dirijor lângă ei.

Iată de ce este foarte greu să realizezi o echivalență în imagini a unei astfel de opere dificile, dacă nici un dirijor nu are posibilitatea de a cuprinde cu privirea toate aceste straturi suprapuse, pentru a ști ce urmează, altfel nu o poate dirija. Desigur, regizoarea putea munci mai mult, să studieze tot acest proces estetic, să afle cum pot fi evitate copierile nefaste. Inovația de dragul inovației, experimentul tardiv, fiindcă ai bani, și nu sunt bani munciți de tine, duc la astfel de nefericite... realizări! În America, în focusul artei mondiale, în Manhattan, am văzut la Whitney Museum astfel de experimente, dar sunt proiectate într-o sală specială și sunt date ca experimente. De regulă, în galeriile de artă se practică în mod curent experiențe sincretice, iar filmul și proiecțiile video sunt puse în slujba picturii sau altor arte, dar la Carnegie Hall, la Lincoln Center, la Filarmonică, la Metropolitan House și alte locuri sacre ale muzicii, precum Catedralele, nu am văzut așa ceva. Și sunt un ardent frecventator al lor. Aici muzica estre lăsată să se manifeste în toată puritatea ei, fără nici un altoi. Nu se acceptă nici un car de reportaj, nici existența unui micorfon pe scenă, care să înregistreze concertul.

Din acest punct de vedere vă vorbesc. Iar Oedipe ne obligă la o dragoste și mai mare, plină de o profundă responsabilitate. Aș vrea să-l văd montat la Metropolitan House. Însă aici, în opera-concert de la Sala Palatului, nu s-a atins idealul. Muzica lui Enescu trebuia lăsată să se manifeste plenar, în toată puritatrea ei. Dar spectatorul, în loc să fie atent la muzică, să trăiască ideile ei înalte, era furat de imagini. Diversiunea a reușit, fiindcă imaginile i-au făcut pe spectatori să nu mai înțeleagă defel muzica lui Enescu, care depășește mitul antic, redat pe ecran ca un ghiveci ilustrativ. Mulți spectatori au rămas doar cu partea de story, dacă nu o știau, iar muzica le-a trecut pe lângă ureche. În multe momente, ca să trăiesc ce se cântă, închideam ochii, ca să nu mai fiu perturbat de imagini. Nu așa se face educație muzicală.

Dacă autorii proiecțiilor înțelegeau această muzică, ar fi trebuit să se gândească la echivalența cinematografică a unei idei de amplitudinea lui Civitas Dei. Paradisul arhaic a fost realizat de James Cameron în „Avatarˮ, în imaginara Pandora. Dar în muzică nu s-a realizat, părea o utopie. Când Liszt a vrut să compună o simfonie despre paradis, Wagner l-a sfătuit să nu încerce, fiindcă pardadisul nu poate fi descris pe note. Dar iată că a reușit Enescu. Linia ideatică și melodică a acestei opere monumentale are o profunzime mistică, iar finalul o natură isihastă.