Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Luni, 11 Septembrie 2017 10:30

Festival Enescu 2017Dup? momentul triumfal al deschiderii Festivalului George Enescu, edi?ia 2017, cu opera „Oedipe", în interpretartea Filarmonicii din Londra, cu Vladimir Jurowski la pupitru, eveniment prezentat pe larg anterior, a urmat, în interpretarea lui London Philharmonic Players, „Octetul pentru instrumente de coarde în Do major, op. 7", cunoscut ?i cu numele francez de „Octuorul", o lucrare de tinere?e, scris? în 1900, la 18 ani. Cele opt instrumente - dou? viori I, dou? viori II, dou? viole ?i dou? violoncele - au avut o sarcin? dificil? întrucât Enescu a conceput aceast? lucrare în patru p?r?i, f?r? pauz? între ele, ca o lung? sonat?, desf??urat? îns? liber, f?r? constrângeri de nici un fel, dup? regula expozi?ie-dezvoltare-repriz?, având mi?c?ri diverse de planuri suprapuse, în total 12 teme-mi?c?ri. Numele p?r?ilor este Trés modéré (Foarte moderat), Trés fougueux (Foarte impetuos un Scherzo impetuos ?i percutant), Lentement (Lent) ?i Finale (Mouvement de valse bine rythmée (Mi?care de vals bine ritmat). Specific enescian este caracterul plin de suspans, improvizatoriu, plin de neprev?zut. De la o mi?care la alta se întâmpl? ceva tehnic, cum ar fi un ton dat de primul violoncel din dreapta Octetului, care este preluat de al doilea violoncel, apoi de prima viol?, de a doua ?i tot a?a, ca într-o ?tafet?, pân? la ultima vioar?, care, pe latura din stanga, este prima. Acest spirit ludic, Enescu l-a luat din copil?ria sa ?i l-a men?inut întreaga via??, ca o not? definitorie a Inocen?ei sale.

O astfel de pies? este marca unui geniu, fiindc? partitura este scris? pentru fiecare instrument în parte, iar asamblarea sunetelor, pentru a fi armonic? ?i nu fi haotic?, se afl? numai în capul compozitorului sau la nivelul percep?iei abstracte. Sigur, temele primei p?r?i se continu? în întreaga lucrare, c?ci Enescu î?i arat? înc? de aici înclina?ia sa spre vastitate, spre necuprins, spre o extrem? densitate melodic?, cu asocieri ?i trimiteri multiple, având o structur? arborescent?, ca s? folsesc un termen din sistemul critic al lui Camil Petrescu. Octetul englez era ?i el format dintr-o vastitate, adic? din instrumenti?ti având diferite origini, evreiasc?, chinez?, ungar?, italian?, francez?, englez?, coreean? sau vietnamez?, fiindc? acesta este muzica, adun? muzicieni de pe tot p?mântul ?i îi une?te, spre a fi model pentru lume.

Russian National Orchestra, dirijor Mikhail Pletnev, a interpretat poemul simfomic „Isis, pentru cor ?i orchestr?" (1923), un ecou al lui „Oedipe", cum am ar?tat în comentariul acestei magnifice lucr?ri, concepute ca o vast? simfonie, cu soli?ti ?i cor. El poate fi integrat în finalul operei, expresie a raiului îngeresc în care p??e?te Oedipe, când pleac? din acest? lume. ?i tot aceea?i orchestr?, cu Vadim Repin la vioar? ?i Horia Andreescu la pupitru, a avut în program „Aria ?i Scherzino pentru vioar? ?i orchestr?" (1909), o bijutrerie în dou? p?r?i. Aria este o parte meditativ?, în linia acelei nelini?ti metafizice, specifice compozitorului nostru, care îl face inconfundabil. Prin aceast? lucrare, Enescu realizeaz? o muzic? de camer? pur?, piesa fiind conceput? pentru vioar?, viol?, violoncel, contreabas ?i pian. Dialogul dintre vioar? ?i pian se remarc? mai ales în Scherzino, care este o parte dinamic?, foarte varia?ional?, la nivel de celule melodice, pline de vitalitate, generând umorul necesar unei astfel de piese, care în final reia notele din prima partea, pentru a-i conferi unitate întregului.

Multe dintre finalurile lucr?rilor de camer?, ne arat? c? Enescu ar mai fi compus în continuare, nu s-ar fi oprit, nervul s?u creator ar fi mers mai departe, l-ar fi dus în varii direc?ii expresive, dar Timpul îl obliga la durat?, s? încheie, s? apeleze la acest? conven?ie nefireasc?, finalul. De ce finalul? De ce trebuie s? aib? o pies? simfonic? un final, când universul este infinit ?i nu are nici început ?i nici cap?t? A?a s-a întrebat primul Wagner, care a creat genul numit 'muzica infinit?', cale pe care a mers, cu o altfel de nelini?te creatoare, specific cre?tin? îns?, ?i George Enescu.

O surpriz? a constituit-o ?i includerea în programul lui Czech Philharmonic Orchestra a piesei „Suita nr. 3 pentru orchestra în Re major, op. 27", supranumit? „S?teasca", desigur, pentru c? la pupitrul ei s-a aflat un român, Cristian M?celaru, stabilit de tân?r în Statele Unite ?i având o frmuoas? carier? american?, ajungând la conducerea orchestrei din Chicago ?i acum fiind dirijor resident la Philadelphia Philharmonic Orchestra, cea mai renumit? orchestra din America, uimitoare, avându-l ca director ?i dirijor principal pe un spiridu? al baghetei, un adev?rat fenomen, canadianul Yannick Nézet-Séguin, cel despre care se spune c? a creat un nou sunet, a?a cum ar?t în cartea „Spiritul Critic", unde comentez un concert oferit? de aceast? filarmonic? la Carnagie Hall, New York.

M?celaru se afl? pentru prima oar? la pupitru în Festivalul „Enescu", iar piesa aleas? îl reprezint? ?i pe el, fiind o lucrare de maturitate, scris? de Enescu la comanda Filarmonicii din New York ?i dirijat? chiar de compozitor în prim? audi?ie, în 1939. Ea are un caracter autobiobgrafic ?i poate fi apropiat? de „Impresii din copil?rie", de?i are un alt registru, ca un spectascol în cinci tablouri, a?a cum î?i numise ?i Musorgski o lucrare în care sugera tablouri dintr-o expozi?ie. Este foarte vizual?, cinematografic?, a? spune. Enescu sugereraz? în suita sa tablouri din ambian?a casei ?i meleagurilor natale, precum cântecul ciobanului intonat de oboi, a?a cum trompetele ?i alte instrumente de suflat sugereaz? fâlfâitul p?s?rilor c?l?toare ?i cronc?nitul ciorilor (Liveni, unde am filmat docudrama dedicat? lui Enescu este plin de astfel de p?s?ri, le ?i v?d cum acoper? cerul, mai ales seara, când se întorc de pe câmp ?i î?i caut? culcu? în p?durea din apropiere). Ca ?i în „Impresii", ?i în „S?teasca" avem impresii despre susurul pârâului ce trece prin vale, cum îl brodez? acordurile harpei, care ne sugereaz? ?i razele Lunii, martor? la via?a nocturn? a satului. ?i e imposibil s? nu auzim glasul clopotului, care bate la biserica din deal, m?rind taina t?cerii, creând o atmosfer? mistic?. Nota general? a suitei este melancolia, reveria, medita?ia, visul.

Dar Filarmonica ceh? mi s-a p?rut c? a redat prea tehnicist acest? lucrare, nu i-a prins starea ei emo?ional?, dincolo de aspectul ilustrativ. Tot spectacolul vie?ii de la ?ar? este surprins de Enescu prin notele personale pe care i le atribuie instrumentelor, precum onomatopeele realizate de xilofon, fagot sau prin subtilit??i de percu?ie, mai ales atunci când, în tabloul secund, ne plaseaz? într-o ?ugubea?? joac? de copii, a?a cum se întmpl? ?i în ultimul tablou, inundat de verva unui dans popular, ca acelea pe care micul Jorjac le vedea în copil?rie, executate de orchestrele timpului, pe care tat?l s?u, Costache, i le aducea în b?t?tura casei. Suita are o construc?ie foarte riguroas?, de parc? a concentrat în ea o mare rev?rsare de gânduri ?i sentimente, o întreag? suit? de tr?iri, care au fost cândva aievea.

Festivalul a inclus în repertoriul s?u un num?r record de 37 de lucr?ri compuse de George Enescu. Voi c?uta s? le urm?resc pe toate ?i s? le consemnez pentru dvs, cei care nu ave?i posibilitatea s? merge?i la acest maraton muzical, care este Festivalul enescian, aflat într-o „nou? lumin?", a?a cum st? scris pe toate ecranele lui radioase.

Fantastica Pittsburgh Symphony Orchestra, cu spiridu?ul chaplinian Manfred Honeck la pupitru, a interpretat „Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La major op. 32", pe care Enescu a scris-o la maturitate, în 1948, fiind înrudit? cu „S?teasca" ?i „Impresii din copil?rie". Îns? fa?? de acestea, „Uvertura" are o not? premonitorie, fiind un fel de cântec de leb?d? întrucât peste pu?ini ani compozitorul avea s? se sting? ?i toat? nostalgia ?inutului natal ?esut? în ea are un ton grav, aproape funebru. Mai mult decât în „S?teasca", elementele folclorice, ca teme sau melodii, nu sunt explicite, recognoscibile, Enescu le-a topit într-o structur? compact?, foarte dens?, având o dimensiune în plus, fiindc? fondul folcloric se afl? numai în imagina?ia compozitorului. „Impresiile" ?i „S?teasca" au o not? luminoas?, vesel? uneori, cu evadari ?ugube?e, ca momentul când trompetele sunt plasate s? cânte din culise, dar „Uvertura" ne transmite un fior tragic, dat fiind c? Enescu se afla în exil ?i nu primea nici un r?spuns favorabil privind reîntoarcerea lui în ?ar?, de parc? tr?ia personal drama lui Oedipe, alungat din Teba natal? ?i rechemat în condi?ii inacceptabile. El ?tia c? nu se va mai reîntoarce niciodat? în ?ar?, c?ci invita?iile erau ipocrite, cu nuan?e propagandistice, de aceea, singurul lui contact cu ?ara era muzica, un proiect ca „Uvertura de camer?". Piesa este un document sufletesc, fiindc? con?ine starea de suferin?? fa?? de destinul ??rii, înc?put? sub cizma sovietic?. Motivele ?i ritmurile doinite sunt îmbr?cate într-un ve?tmânt foarte rafinat, o orchestra?ie insolit? chiar, fiindc? latura interiorizat? predomin?, este purt?toarea acelui fatalism specific românesc, dar primit de compozitor cu demnitate, cu stoicism.

Honeck a imprimat îns? „Uverturii" un caracter prea luminos, în stilul vivace al filarmonicii din Pittsburgh. El pare a avea o natur? funciarmente optimist?, iar notele personale, autobiografice ale lui Enescu, nu au contat. A redat ceea ce el a sim?it, for??, ritm, suflu atotcuprinz?tor. În seria „Recitaluri ?i concerte camerale", am v?zut la lucru forma?ia canadian? „ARC Ensemble", reputat? interna?ional prin repertoriul ales, îndeosebi piese exilate sau interzise de anumite regimuri politice.

Pe lâng? un senza?ional „Cvintet cu pian" de Edward Elgar, de un romantism p?trunz?tor, rahmaninovian, ?i un cvartet tumultos, al mai pu?in cunoscutului compozitor Jerzy Fitelberg, ansamblul ARC (Artists of the Royal Conservatory) a abordat cu curaj o partitur? enescian? de o mare valoare ?i dificultate, „Cvartetul nr. 1 în Re major cu pian, op. 16". Enescu a scris patru cvartete, dintre care dou? cu pian. Adic? pentru vioar?, viola, violoncel ?i pian. Cei patru soli?ti (Marie Bernard, Steven Dann, Thomas Wiebe ?i David Louie) au cântat remarcabil aceast? pies?, redându-i toat? înc?rc?tura sa profund?, specific enescian?, pe care nu o dat? am numit-o nelini?te metafizic?. Scris în 1909, în plin? ascensiune componistic?, aceast? pies? este de o perfec?iune uimitoare, iar ansamblul a redat caracterul s?u tran?ant, amploarea percutant?, siguran?a st?pânirii tainelor muzicii. Ea define?te perfect geniul enescian prin vastitatea viziunii. În mod paradoxal, spiritul chiliast al compozitorului avea emana?ii spre monumentalitate. Cvartetul, de?i alc?tuit din trei mi?c?ri, Allegro moderato, Andante mesto, Vivace, are parc? propor?ii de simfonie. Piesa este cople?itoare, î?i d? un sentiment de plin?tate absolut?. Pachetele sonore se întind polifonic, ele se resfir? în toate registrele celor patru instrumente, care au partituri separate, cvartetul adun? în el ?tiin?a compozi?iei clasice, cu un parcurs din mai multe reprize, cu o coda foarte lung? în prima parte. Dar sunetele sunt curate, de o limpezime ca de cristal. Medita?ia, visul, apar în partea median?, dar f?r? s? întrerup? temele din Allegro, ca finalul s? fie vivace, a?a cum îi este numele. Toate trecerile ?i transform?rile armonice, jocurile sonore, lirice sau dramatice, sunt realizate cu o siguran?? de maestru. Cu adev?rat ai sentimentul c? te afli în fa?a unuia din cei mai mari compozitori ai lumii.

Senza?ionalul eveniment, unic a? spune, s-a petrecut la Sala Auditorium, unde, în ziua urm?toare, avem s? particip la un alt eveniment asem?n?tor. Tot aici, ansamblul francez „Diotima", un nume ce ne aminte?te de Hölderlin, format din patru instrumenti?ti (Vyun-Peng Zhao - vioar?, Constance Ronzatti – vioar?, Franck Chevalier - viol?, Pierre Morlet - violoncel), au interpretat „Cvartetul nr. 2 în Sol major op. 22" de George Enescu, deci unul dintre cele dou? cvartete pentru coarde, scris în 1934 ?i comparat de unii, total nepotrivit, cu „Simfonia nr. 3 cu cor", pentru unele teme comune ?i pentru amprenta mistic?. Enescu a mai realizat o variant? a acestui cvartet în anul 1951, dovedind cât de mult a apreciat el aceast? lucrare, pe care a tratat-o astfel cu exigen?a maxim? ce-l caracteriza. A revenit la ceea ce este reprezentativ pentru aceast? perioad? de crea?ie, când era bolnav ?i departe de ?ar?. Acest cvartet poate fi comparat mai degrab? cu „Uvertura de camer?". Primele mi?c?ri, Molto moderato ?i Andante molto sostenuto ed espressivo, sunt foarte grave, ap?s?toare, aproape funebre, marcate de o stare stoic? îns?, ca ni?te pa?i ini?iatici spre un templu al cunoa?terii absolute. Totul este atât de profund, de mistuitor, încât ai sentimntul c? te afli într-o lume transcendent?, de?i suntem foarte departe de finalul „"Simfoniei cu cor, care anun?? finalul lui „"Oedipe. Nici partrea a treia, Allegretto non troppo masso, nu are alt ton, e tot ca o lini?te stoic?, abia în ultima mi?care, Con moto, molto moderato, energico, instrumentele tresalt?, intr? într-o vigoare expresiv?, dar care nu ne face s? uit?m starea isihast?, s? avem nostalgia ei, fiindc? forma liric?, discret?, sugereaz? lini?tea, t?cerea de dincolo de timp.

Evident, mult mai aproape de speran?a enescian? se afl? „Cvartetul nr. 2 cu pian". Acolo, suntele aveau o perfec?iune de cristal, cum am spus. De altfel, aceasta este amprenta muzicii enesciene în general, care face diferen?a fa?? de al?i compozitori. ?i e suficient s? o compar?m cu „Cvartetul pentru coarde nr. 3" (1927) de Schoenberg, pe care ansamblul „Diotima" l-a cântat înaintea cvartetului enescian. Sunetele erau scoase din matc?, cel pu?in în partea a treia, Intermezzo, coardele transmiteau o stare demonic?, plin? de nervi, de fr?mânt?ri, de co?maruri, cu sunete ca ni?te t?ieturi de fer?str?u, un scrâ?net specific ?colii vieneze. Pe când la Enescu, chiar ?i când exprim? st?ri de nelini?te, totul este curat, transparent, nimic înfundat, nimic ca loviturile de topor sau de tenis, a?a cum este moda acum. ?i m-am bucurat c? US Open, încheiat chiar azi, a fost câ?tigat, la feminin, de Sloane Stephens, care a reînviat frumuse?ea tenisului artistic, cu lovituri elegante ?i mi?c?ri de gazel?. Probabil c? mul?i au v?zut meciul ei cu Madison Keys, adepta unor lovituri puternice, în stil Serena Williams. Dar Sloane a învins-o prin gra?ie ?i prin aceste mi?c?ri iu?i, care au f?cut-o în semifinala cu Venus Williams, s? scoat? ni?te mingi imposibile ?i s? întoarc? rezultatul final, de la 5-4 pentru Venus, la 7-5 pentru ea. Ceea ce ne arat? Sloane se poate exprima într-un cuvânt: naturale?e. Ea uime?te prin firescul loviturilor, total nefor?ate. Acest firesc, aceast? naturale?e se g?se?te ?i în muzica limpede, clar?, transparent?, pe care ne-a l?sat-o George Enescu.

Evident, tinerii instrumenti?ti de la „Diotima" mi s-au p?rut mai înclina?i spre muzica lui Schoenberg sau Bartok, c?ruia i-au cântat „Cvartetul nr. 5", fiind prea tehnici?ti, îns? este greu s? ne d?m seama dup? cum au cântat acest cvartet dac? ei l-au în?eles pe Enescu, dac? îi cunosc muzica. Îns? este meritul lor c? au ales s? cânte o asemenea pies? enescian?, cu ecouri minunate, într-o sal? parc? anume construit? pentru cvartete ?i recitaluri.

?i adaug c? îmi face o deosebit? pl?cere s? merg la Sala Auditorium, fiindc? aici vin melomani unul ?i unul, nu melomaci ca la Sala Congreselor. De aceea, sala este aproape goal? la concertele ce au loc aici, ingrat programate, diminea?a. Dar o sal? pentru orchestre de camer? mai bun? nu exist?. De altfel, Festivalul se desf??oar? numai în s?li construite de comuni?ti, cu excep?ia Ateneului, care ?i el, la un monent dat, a fost restaurat tot de ei. Din p?cate, o nou? sal?, atât de necesar?, nu numai pentru festivalul enescian, pentru orchestrele mari, dar ?i pentru via?a muzical? permanent? a României, pare un proiect tot mai irealizabil.

footer