Revista Art-emis
Un Pavarotti român PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Marţi, 05 Septembrie 2017 16:07

Naidin AdrianAre o alură asemănătoare cu a lui Luciano Pavarotti, dar mai ales o voce de tenor din aceeași familie cu marele cântăreț italian. Și cântă „O sole mio" mai ceva ca el, aș spune, fiindcă nu o cântă singur, ci cu o sută-două sute de voci în cor, căci știe să antreneze audiența, invitată să folosească în loc de cuvintele canțonetei, pe care nu le știe, celebrul „lalala". Și toată sala cântă „O lalala mio". Dar el este mai prețios pentru noi decât Pavarotti, fiindcă ne convinge că este, așa cum se prezintă la un moment dat, 150 la sută român. Și ne-o dovedește cântând, cu aceeași fantastică pasiune, cântece culese din Moldova, Banat, Ardeal, Țara Românească, dar și Bucovina. În momentul când cântă piesa „Cântă cucu-n Bucovina", toată mulțimea cântă cu el, iar cei mai români plâng de dor și jale. Fiindcă harul său suprem stă în a provoca aceste sentimente, care au devenit oful propriu al românului de ieri și de azi.

Acest fenomen se numește Adrian Naidin. Concertul oferit de el, împreună cu soția sa, Cătălina Naidin, la Festivalul „Bucureștii lui Caragiale" este antologic. El ne-a revelat ce magic este poporul român când își scoate la lumină un reprezentant de soi. Naidin cântă la violoncel, este prezentat ca violoncelist, fiind absolvent al Academiei de Muzică din Cluj-Napoca, secția violoncel și muzică de cameră, la care adaugă o specializare cu maestrul leton Mischa Maisky („Paganini al violoncelului"), pe care l-am admirat nu o dată la Festivalul „George Enescu", dar harul lui Naidin este multiplu, de la a face ca instrumental său să scoată ce sunete vrea, ca un prestidigitator la violoncel, la talentul de povestitor, ca un autentic aed, și mai ales la vocea sa, care este de o complexitate fără egal, fiindcă el cântă parcă pe mai multe voci, își desfășoară vocea pe o gamă foarte largă, de la șoapte alese la strigăte de durere și disperare.

Dacă Zavaidoc, marele Zavaidoc, căruia i-a cântat un cântec, se desfășura în aceeași notă stilistică, Naidin cântă aceeași melodie pe toate registrele sonore, dovadă că el se plictisește să cânte până la capăt un cântec, muzica clocotrește în el, are un neastâmpăr de Ariel, e ca un om-orchestră, cântă în același timp mai multe cântece, plus că și mai povestește ce cântă, de unde vine, ce și cum se cânta și cum trebuie cântat pe viitor, făcând un fel de educație muzicală publicului, ca un rapsod sui-generis. Vocea sa frumoasă, pe care ar invidia-o orice cântăreț de operă, nu este doar o voce naturală, este o voce cultivată, extrordinar de rafinată, dat fiind că esența acestui artist este totuși Poezia. Îl cântă ca nimeni altul pe Nichita Stănescu, dar și pe alți poeți, dar mai ales se cântă pe sine, așa cum a făcut-o de câteva ori, cântând pe versuri proprii unele melodii, cum ar fi o piesă ruptă din rai, spunând că a adaptat o melodie dintr-un film american la care a colaborat.

Dar românismul lui Naidin stă în marile lui piese, în bocetele pe care le cântă, în balade, precum „Iancu Jianu", în piese din folclorul vechi românesc, ca „Mugurel, Mugurel", sau de pe alte meleaguri, în special spaniole (aici o lasă pe Cătălina să se desfășoare, care are și ea o voce soprano divină). Dar mai presus de toate, fiindcă la el există un mai presus de sus, este umorul. Are un umor superior. Umorul său e alcătuit din cuvinte de spirit. Mereu își prezintă cântecele și între ele adaugă anecdote și un mod de prezentare foarte familiar, carismatic, care îl face să-ți fie pentru totdeauna prieten. Este funciar un optimist. Îl definește foarte bine titlurile pe care le dă concertelor sale, precum „Tare ca piatra" sau „Antitristul", o splendidă replică la Antichristul care ne demonizează. Ți-e și teamă ca acest tăvălug, acest vertij, acest bulgăre de foc, geniu național, să nu se risipească, să nu se pulverizeze, cum s-a întâmplat cu mulți avangardiști, precum un Mircea Ciobanu. El este plămadă din Iuțirea de sine, concept definitoriu pentru specificul muzicii românești, pe care l-am definit pe larg în cartea „Istoria Festivalului Enescu".

Soția sa, Cătălina, are și ea o voce de aur, cum am spus, dar în toate cântecele îl acompaniază pe Adrian la vioară, ține un fel de backsound, de pițicato, de parcă l-ar acompania la țambal. Acest cuplu creează un spectacol unic, de neuitat, iar o oră și jumătate trece imediat, pare o clipă, nici nu simți că se lasă noaptea, ai vrea să cânte până în zori, mereu, să nu se mai termine, la infinit, ca Izvorul lui Eminescu din Cișmigiu. Este absolut fenomenal. Mi-a plăcut enorm felul cum a cântat o piesă culeasă de la Anton Pann, „Până când nu te iubeam", el oferind niște sonorități arhaice, greu de egalat. Același cântec l-am ascultat interpretat tot pe aceeași scenă de Maria Răducanu, cum am scris anterior, dar registrele sunt total diferite. Maria a prelucrat cântecul, l-a stilizat la maximum, l-a făcut de nerecunoscut, dar Naidin a căutat să ne redea parfumul său original, combinând ritmul oriental cu frumusețea pur românească a melodiei. A ieșit ceva de o rară noblețe, de un mare rafinament.

Și cred că aici stă marca acestui artist. Tot ce cântă, tot ce face pe scenă este rezultatul unei munci de o viață, iar acest rezultat este rafinamentul. Așa cum este și folclorul românesc. Numai popoarele vechi ajung la rafinament, la ceea ce în artă înseamnă Stil inconfundabil. Strat peste strat, sute, mii de ani, el s-a sedimentat și a ajuns la forme alese. Iar azi trăim o adevărată renaștere a folclorului autentic, ca o replică la manelizarea galopantă de după revoluție, în care muzicinei de elită, școliți, de mare talent, îl culeg și îl scot la suprafață, îl prelucrează în forme culte, foarte rafinate. Așa cum au făcut George Enescu, Bela Bartok (născut pe pământ românesc), Tiberiu Brediceanu, Aurel Stroe și alți compozitori români care au pus la baza muzicii lor folclorul, care s-au inspirat din comoarile lui.

Naidin nu a cântat nimic dedicat lui Caragiale, dar sunt sigur că Nenea Inacu a plecat mulțumit de la acest concert profund românesc, în care am putut asculta unele dintre cele mai alese cântece care i-au făcut nemuritori e români. Și mi-a mai plăcut ceva colosal, faptul că Naidin a invitat și ciorile, miile de ciori care zburau deasupra Cișmigiului, așa cum fac seară de seară când vin aici la culcare, să ia parte la concert. Și mereu în cântece, unde versul îi permitea, arăta cu mâna spre cer, spre Dumnezeu. Nu m-am mirat când i-am citit crezul, care spune totul.

Crezul lui Naidin: „Muzica este o aspirație către mântuire, o cerere de iertare a omului față de Dumnezeu și față de copacul tăiat pentru a fi transformat în instrument muzical. Nu există muzică fără iubire și nu există iubire fără iertare. Sunt sunete pe care nu le pot exprima prin violoncel, pian sau orice alt instrument. Cel mai mare artist este natura, dar deasupra ei este Dumnezeu. Apoi vin oamenii. Noi, artiștii, suntem niște intermediari între teluric și celest".

footer