Revista Art-emis
Banchetul suprarealist (2) PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 21 Mai 2017 17:23

TEFAF-New-York-Spring 2017-2Am revăzut de zeci de ori lucrările din galeriile prezente la TEFAF. Ideea mea este vie. Am avut şansă să o verific cinci zile la rând. Aproape că nu există artist modern şi contremporan să nu aibă o dimensiune surrrealista. Cine nu a practicat evadarea din real? Toţi. Cred că surrealismul, trăirea în subconştient, adesea onirică, este o stare înnăscută a fiinţei umane. Şi orice artist simte nevoia de evadare radicală. Mă şi întrebăm dacă artistul străzii, Jean-Michel Basquiat, care mâzgălea pereţii New York-ului, a evadat? Evident. Nici nu trebuia să văd la Patrick Derom Gallery din Bruxelles celebra lui lucrare „Thermopolae" (1985), unde aduce în prezent preistoria artei, pictură pe pereţi. Şi cum discutăm cu galeristul, vai, ce mare paradox, Jean-Michel Barquiat a pictat pe stradă, a creat o artă graffiti, ca un manifest anti-academic, dar acum s-a ajuns să-i fie pus în ramă orice bruion şi expus în galerii de lux! Iată cum banul, capitalul, a asimiliat ceea ce a însemnat la origine un protest împotriva lui. Atitudine tipică de avangardist, de suprarealist. Este ceea ce demonstrează şi Bertolt Brecht în „Micul Organon" că s-a întâmplat cu teatrul lui.

Fiecare dintre cele o sută de galerii avea povestea ei, reprezentată în limbaj suprarealist. Nu ştiai unde să te opreşti, să întrebi, să afli, să te bucuri, să te extaziezi. Niciodată nu am văzut „Armory" atât de fast. Giganticul hangar era împodobit mai ceva ca la Gala „Met" sau Gala „Oscar", cu jerbe de flori, totul era refăcut, gândit de arhitecţi şi scenografi. E prima oară când spaţiul expoziţional a urcat şi la etaj, când s-a creat un fel de corabie gigantică care şi-a deschis toate pânzele să ne arate cum se înaintează în oceanul fără fund al artei. Vernisajul a fost o mare sărbătoare, am recunoscut zeci de vedete ale artei americane. Nici arta culinară nu s-a lăsat mai prejos, artizanii ei s-au depăşit pe sine, multe preparate erau făcute pe loc, la vedere, ceva greu de crezut la acest nivel! Rafinamentul a mers până acolo încât pescari autentici au venit cu coşuri de stridii şi le desfăceau pentru publicul ales, care nu se dădea în lături să guste un produs marin autentic.

Aşadar, luăm act pentru prima oară de „TEFAF New York Spring", venit aici pe traseul Maastricht-Basel-Hong Kong, un târg al capodoperelor plastice moderne şi al antichităţilor. Participare de elită. Totul este aici consacrat, la nivelul absolut. Dar ceea ce m-a impresionat de-a dreptul a fost faptul de nesperat, uluitor, că aveam în faţă mea, într-un evantai mondial, varii forme ale suprarealismului, o istorie a artei, de la antichităţi milenare la picturi contemporane. Parcă acest târg, acest vast creuzet al artei mondiale, părea o ilustraţie a cărţii mele „Suprarealismul". N-am avut bani să-mi ilustrez cartea, dar iată că piaţă mondială a artei s-a unit şi a realizat acest miracol. Sigur, multe piese erau noutăţi, piese de mare valoare, necunoscute, multe expuse pentru prima oară aici, reliefând parcă o nouă latura a unor artişti fără graniţe. Dar cine nu a pictat suprarealist? Cine dintre claiscii artei moderne nu are o dimensiune suprarealistă? Toţi, în frunte cu Picasso, Miró, Chagall, Matisse, Rodin, Giacometti, Brâncuşi, Henry Moore, Paul Klee, René Magritte, Egon Schiele, Gustav Klimt până la Calder, Lucian Freud, Wifredo Lam, CY Twombly, Andy Warhol, Jim Dine, Glenn Ligon, Louise Bourgeois, Manolo Valdés, Lucio Fontana, Fernando Botero, Alberto Burri, Tomás Sánchez, Georg Baselitz, Tores Garcia, Edvard Munch, expresioniştii germani, cu Otto Dix în cap, nu mai vorbesc de avangardişti, de toate „ismele" moderne! Cel puţin Picasso pare că o cascadă fără oprire, toate fazele creaţiei lui luminaza în alt chip pistonul surrealist, merau apar noi şi noi lucrări, de parcă ar trăi şi creează la nesfârşit. Nu-i de mirare, fiindcă este artistul cel mai prolific din lume, a realizat peste 50 de mii de lucrări în lungă şi rodnică să viaţă.

Toată arta modernă era în floare prin reprezentanţii săi aleşi. Iar peste tot tronau lucrări suprarealiste. Mai ales în cazul unor nume noi, pe care nu le-am mai întâlnit până acum în drumul meu, în nici o galerie: Pierre Chareau, Robert Ashbee, Jean Prouvé, Jasper Morrison, Jean Dupas, toţi la galerii din Paris; Sean Scully Ra, Bridget Riley, Alexander Bogomazov, Vladimir Kagan, George Rickey, Josef Hoffmann, Eric Fischl, Ben Nicholson, Mă Desheng, Hiroshi Suzuki, Pieter Laurens Mol, David Bomberg, toţi la galerii londoneze; Albert Rateau, Jean-Pierre Vitrac, Thomas Schütte, William Glackens, Carl Bergsten, Kehinde Wiley, Carmen Herrera, Alexandre Noll, Mary Cassatt, Michelangelo Pistoletto, Joseph Cornell, Leonor Fini, Lygia Pape, Hans Hartung, Dana Schutz, Edgar Negreţ, toţi la galerii newyorkeze; Palle Suenson – Copenhaga, Mario Merz la Cardi Gallery din Milan, Julio Le Parc-Bruxelles, Josef Albers-San Francisco, Alfredo Volpi la Sáo Paulo, Alexej Von Jawlensky-München, Ryuji Tanaka-Antwerp, Kumi Sugai-Tokio şi mulţi alţii, cel puţin artiştii reţinuţi de mine sunt reprezentativi pentru artă cu o dimensiune suprarealistă. Dar şi mai uluitor este faptul că suprarealismul străluceşte perfect în artă arhaică.

Deja e un lucru comun să spui că artişti ca Paul Gauguin sau Rousseau s-au inspirat din arta primitivă. Toţi marii artişti moderni au revoluţionat istoria artei întorcându-se la originile ei, la preistoria artei. Nu se poate imagina ce însemană sculpturile din Congo sau Coasta de Fildeş expuse de „Jacques Germain Gallery". Nici Salvador Dali n-a imaginat asemenea măşti insolite şi personaje neconvenţionale. Sigur, la capitolul antichităţi englezii s-au dovedit imbatabili, fiindcă au adus piese din British Museum, aşa cum mi-a spus un galerist de la Charles Gallery, care spunea că nu este galeria Prinţului Charles, care are alte treburi, e ocupat cu viitorul tron pentru care se bat deja Kate Middleton, Williams, Hary, dar şi Charllote şi George, care au sufocat lumea cu imaginile lor, Enough!, spunea el, râzând, adică destul, e prea mult, e o saturaţie, aşa cum a fost şi cu Diana. De dimineaţă şi până seară numai de ea se vorbea. Asta face presă, împinge lucurie la extrem şi totul se termină tragic.

Dar aşa erau şi antichităţile din galeria lui Charles, tragice, toate ciobite, cu urme de lupte pe ele, fie că erau piese române, egiptene, gotice sau carolingiene. La fel şi cele din celebra galerie de antichităţi parisiene David Ghezelbash, plină de minuni autentice, nemaipomenite, din Egiptul antic, Grecia şi Roma antică sau Orientul apropiat. Antichităţi am văzut şi la „Merrin" din New York, la „Phoenix Ancient Art", la „Gana Art" din Corea, la „Anthony Meier Fine Arta" din San Francisco, la „Chenel Gallery" din Paris şi „Meyer-Oceanic Art", tot din Paris, la „Cahn" din Basel, la „Jacques Germain" din Montreal, la „Axel Vervoordt" din Hong Kong şi la multe altele. Cel puţin la „Phoenix" din Geneva era dezastru. Numai fragmente de statui, mâini, capete sparte, decapitate, câte un braţ sau picior dintr-o statuie monumentală. Cu adevărat un banchet suprarealist. Ştergerea identităţii şi ancorarea în simbol sau în kitsch, o realitate covârşitoare pe care o trăieşte cu voioşie artă americană. Iar la Chenel am văzut un cap al lui Apollo, cu faţă ciuruită, că şi cum un artist modern şi-a propus s-o lovească cu dalta şi ciocanul, să-i dea un aspect suprarealist. Parcă erau salvate de la înec, de la un dezastru planetar. Statuile din piatră lovite sau franţe te priveau întrebător. Nici zona cu totul exotică, precum rarităţile tribale de la Tambaran sau minunile milenare de la „Germain Gallery" nu sunt lipsite de accidente istorice. De altfel, antichităţile reflectă cel mai bine istoria belică a lumii, din care nu au supravieţuit decât ele, aceaste urme, urme nefericite, care însă pe noi ne bucură şi poate ne fac fericiţi. Oricum, banchetul suprarealist începe cu ele şi e posibil să nu aibă niciodată sfârşit.

Corespondență de la New York

footer