Revista Art-emis
Banchetul suprarealist (1) PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 17 Mai 2017 17:30

Tefaf-Spring-2017O mare sărbătoare a artei, în luna pomilor în floare, este „", adică târgul cel mai cuprinzător de artă modernă şi antichităţi din lume. Înfiinţat în 1988, „TEFAF" pomoveaza, aşa cum scrie în statut, "artă de cea mai bună calitate de-a lungul veacurilor, creând o comunitate a dealerilor şi experţilor din întreagă lume, care să inspire iubitorii şi cumpărătorii de artă de pretutindeni". De aceea, el se mai muneste şi „Your Art Community" (Comunitatea ta de artă). Dar iniţialele exprimă titulatura „The European Fine Art Foundation" aka „The European Fine Art Fair", târg ale cărui baze s-au pus în Helvoirt, Olanda, apoi a căpătat amploare şi a ajuns să fie încorporat de americani în formă pe care o vedem acum, aici, la Park Armory, locaţia obişnuită a târgurilor de artă newyorkeze.

Fericit destin pentru Armory, un fost depozit de muniţie al armatei americane, dublat de un corp de elită însărcinat cu supravegherea preşedintelui ţării, dar e sigur că nici un ofiţer nu şi-a imaginat că aici va fi sărbătoarea de elită a artei mondiale. Am văzut galerii din Tokio, Sao Paulo, Viena şi San Francisco, Stockholm şi Hong Kong, galerii de pretutindeni, circa o sută de mari galerii, însă cele mai multe erau din Paris, Londra şi New York, o triada a oraşelor de aur. A fost o mare încântare să mă reintalinesc cu galerişti americani despre care am tot scris, că Richard Gray, Paul Kasmin, Francis Naumann, Maxime Savage de la Tambaran Gallery, cu cei de la Acquavella şi Skarstedt, aflaţi alături, aşa cum sunt şi galeriile lor de pe 79 St., cu cei de la Sean Kelly şi Marlborough, de la Hans Kraus şi Hammer, mereu cu surprise de valoare, sau să mă întâlnesc cu muzeografi de la British Museum, cel mai mare muzeu din lume, dar mai ales cu galeriste de un mare rafinament din Paris, cu care am discutat despre antichităţile de la Luvru, dar şi despre soarta Franţei, aflată sub presiunea teroristă şi care nu-şi mai regăseşte pulsul. Franţa, simbolul ratunii, trăieşte o criză de personalităţi! La una din galeriile franceze, L'arc en Seine din Paris, am văzut şi o fotografie a piesei „Vrăjitoarea" de Brâncuşi şi am putut să discut cu galeristă că la mine acasă, fiindcă şi ea era familiarizată cu opera lui Brâncuşi, dar ştia mai puţine fapte despre carieră lui Brâncuşi la New York, în America, începând cu anul 1913, când a debutat aici, alături de prietenul sau Henri Matisse, cu care mergea frecvent la „Românie Marie", celebrul restaurant românesc din Greenwich Village, şi cu care a făcut turneul post-Armory Show, mergând cu Matisse la Chicago, apoi la Boston, turneu care i-a prilejuit să-i vorbească artistului francez despre ţară noastră, despre rădăcinile sale. Atunci i-a vorbit şi despre iia românească, din care Matisse avea să facă peste ani o sărbătoare picturală.

O sculptură de Brâncuşi, „Nou Născutul", trona şi la etaj, în mijlocul boxei lui Paul Kasmin, galerist american care a descoperit dubluri ale câtorva opere de Brâncuşi, pe care le-a expus acum câţiva ani în galeria să din Chelsea. Iar de atunci, oriunde participa la un eveniment major, se prezintă cel puţin cu o lucrare de Brâncuşi. La târgul dealerilor de artă, care a avut loc tot aici, la Park Armory, a făcut un adevărat eveniment din această comoară, reconstituind pasajul Impasse Ronsin din Paris, unde şi-a avut artistiul român atelierul. Tot la etaj am dat peste galerii de lux, care expuneau şi modă, dar mai ales bijuterii. Era acolo celebra Alexandre Reza din Paris, unde m-am întreţinut cu galeristă Juan Yao, întrebând-o dacă vedetele filmului francez, de la Brigitte Bardot şi Michelle Morgan la Isabelle Hupert şi Marion Cotillard, au purtat sau poartă bijuterii Reza. Mi-a spus categoric că da. Rămâne să verificăm, oricum, e de crezut, fiindcă o mică podoabă pe un deget costă circa 20 de mii de dolari!

Dar cea mai mare satisfacţie am avut-o la galeria Di Donna din New York, care şi-a numit expoziţia „A Surrealist Banquet", ceva fantastic, în care trona neasemuită sculptură „Buste de femme rétrospectif" (1933) a lui Salvador Dali. Galeria e specializată în artă suprarealistă, fiindcă proprietarul ei este specialist în domeniu, s-a născut la Paris, a studiat artă la Londra şi şi-a făcut mâna la New York, fiind vicepreşedintele celebrei Case de licitaţii Sotheby's. Şi apoi şi-a făcut galeria proprie, orientându-se spre suprarealism. De ce? Vom vedea. Dovadă că toate lucrările erau unicat. Că piesele lui Isamu Noguchi, Jean Arp sau tabloul lui Magritte, „L' Explication" (1962), reprezentând o sticlă având că "umbră" un glonţ identic, iar între sticlă şi glonţ un morcov, fiindcă morcovul este simbolul fricii, ţi-e frică de glonţ şi prinzi curaj band din sticlă. Apoi exhibiţiile lui Claes Oldemberg, de care se ţine aproape şi Man Ray. fotograful, care acum ne surprinde cu o mică instalaţie, un holsurub pe rolul codiţei unui măr galben, acoperit cu un clopot de sticlă, iar alături te şoca ironia lui César, care a realizat un calup de argint format prin compresarea unor tacâmuri, greu de imaginat că există vreun banchet la care eşti servit cu astfel de tacâmuri compresate! Dar aici era vorba de un banchet surrealist şi în acest domeniu totul e posibil! Nu mai insist, fiindcă am să revin cu o cronică specială chiar de la galeria lui Di Donna, de pe Madison Avenue. Merită. La TEFAF nu ne-a arătat decât o parte din comoară. Dar suficient, să facă diferenţa. Era o adevărată sărbătoare a surrealism-ului nemuritor!

Într-o recentă carte, numită chiar „Suprarealismul" (2016), la care am lucrat ani buni, am arătat că toată istoria artei are o dimensiune suprarealistă. Suprarealismul este o permanentă a artei. Cu această idee a fost de acord şi Emmanuel Di Donna, când i-am oferit cartea, arătându-i că baza surrealismului a fost pusă de avangardiştii români, în frunte cu Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim şi mulţi alţii, cărora le-am dedicat capitole speciale. André Breton le datorează totul. Cel puţin cu Victor Brauner, căruia i-a prezentat prima persoanlă, şi cu teribilul Jacques Hérold realiza celebrele "cadavre exquis". Una dintre lucrări, o colaborare în trei, am văzut-o expusă mai an chiar la MoMA. E foarte greu, deci, să excluzi din mişcarea surrealista contribuţia de pionierat românească. Însă nici unul dintre aceşti artişti fondatori nu era prezent la Di Donna şi la nici una din generoasele galerii ale acestui neasemuit trag, în care artă modernă şi contemporană nu a fost parcă niciodată mai aleasă.

Abia în acest context ne dăm seama cât de vitregită a fost soarta artiştilor români pe care ţară nu i-a susţinut în nici un fel. România în continuare nu-şi cunoaşte destinul, dovadă că nu-şi impune valorile, le lasă în voia soartei, să se impună de la sine sau cum o vrea Dumnezeu. Dacă I.C.R. New York ar fi existat (nu doar pe hârtie!), ar fi adus o galerie românească aici, să fie şi România reprezentată cu valorile ei. Şi în această galerie i-am fi văzut laolaltă pe Brâncuşi, Victor Brauner, Marcel Iancu, Jaques Herold, Jules Perahim şi până la Corneliu Baba, George Apostu, Mircea Ciobanu, Mirel Zamfirescu, ar fi fost poate cea mai şocantă prezenţa la acest faimos târg. Şi toată lumea ar fi vorbit, automat, de România.

Aşa, ea nu există. E fum, e abur, nimeni nu o pomeneşte. Doar eu? Cu o floare nu se face primăvară. Iar pe Internet apare despre România numai de rău, numai ştiri urâte. Politrucii ţării, plătiţi regeşte pe la consulate şi ICR-uri, nu-şi fac datoria, fiindcă nu au cultură şi nu ştiu ce rol are cultură pentru viaţă şi imaginea unei ţări. Aici, toate galeriile îşi reprezintă ţară de baştină, sunt mândre de artiştii cu care defilează. Există un formidabil de discret patriotism prin valorile artistice. E teribil. Îi invidiez, fiindcă eu bântui prin toate locurile culturale importante ale New York-ului şi România nu există. Iar acum, aici, ar fi avut o şansă uriaşă să-şi arate forţă.

Artă românească există prin două dimensiuni principale, cum îi spuneam şi lui Di Donna, prin Brâncuşi şi prin surrealism. Brâncuşi este verticală ei, iar surrrealismul, orizontală. Această este crucea artistică a României. Dar România nu ştie să-şi ducă crucea. Nici la retrospectivă de la „Guggenheim Museum", cum am arătat anterior, unde ne întâlnim cu colecţia Brâncuşi a muzeului, I.C.R. New York nu şi-a făcut datoria. Nici acum. E un Institut fantomă. Poate că este suprarealist şi nu ştim noi. E un fel de a trage mata de coadă. Parcă ar reprezenta o ţară bananieră, nu România surrrealista şi profundă a lui Brâncuşi. Poate crede că o reprezintă, dar pe partea negativă, fiindcă există şi conotaţia rea, cum ar fi anti-artă. Noi vorbim aici însă de un surrealism creator, care este un joc superior, o expresie ludică, o gridophanie spirituală.
- Va urma -
Corespondenta de la New York

footer