Revista Art-emis
Kitsch-ul, la limita vulgarităţii PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 23 Aprilie 2017 19:18

Toilet-artOmagiu kitsch-ului

Marea retrospectivă de la „Guggenheim Museum" ne-a lămurit definitiv asupra unei realităţi indubitabile: prevalarea artei europene asupra celei americane. Europenii cu arta, americanii cu banii. Şi este suficient să vedem operele expuse aici, în această retrospectivă, compartativ cu tot ce prezintă galeriile americane. Ce-am văzut la Guggenehim, am arătat, acum am să ofer, prin contrast, exemple din câteva recente vernisaje. La „Bernarducci", de pe 57 St., vedem o retrospectivă a acestei galerii axate în proporţie de 95% pe fotografie. Se numeşte „Size doesn't Matter" (Dimensiunea nu contează. Peste 50 de artişti expun kitsch-uri fără măsură. Domină nuduri feminine, maşini de lux, piscine, plaje, tot ce înseamnă calofilia unui El Dorado american. Şi tot în zona de elită a artei, la „Tibor de Nagy Gallery" vedem universul artistei Sarah McEneaney, o ambianţa domestică, plină de stângăcii voite, cultivând un realism naiv, precum un elev care învaţă să deseneze şi coloreze. Într-o sala alăturată, rusoaica Vera Iliatova a imaginat un grup de fete care se plimbă printe flori-gigant, fără să fie carnivore sau S.F. Kitsch retrospectiv întâlnim şi la „Gerald Peters Gallery", de pe 78 St, unde artista Pat Lipsky, în expoziţia „Stain Paintings 1968-1975", îşi vinde nişte făcături la preţuri exorbitante, prezentându-le ca picturi în ulei sau acrylic pe pânză, în realitate fiind vorba despre acuarelă. O escrocherie pe faţă.

Invazia kitsch-ului a devenit eveniment

Semnificativ este ceea ce se întâmplă la „Francis M. Naumann Fine Art Gallery", de pe 57 St., deci din elita galeriilor newyorkeze, care a marcat 100 de ani de la prima manifestare a celebrei „Society of Independent Artists" din New York printr-o expoziţie kitsch. Galeria este specializată în artă europeană avangardistă. Galeristul Francis Naumann este şi autor al unor eseuri dedicate avangardei, dar mai ales al celor două cărţi despre viaţă şi opera lui Marcel Duchamp, publicate în 2012 şi 2014. De altfel, expoziţia este dedicată lui Marcel Duchamp, cu precizarea că este legată de ceea ce se relatează în aceste cărţi. Foarte lăudabilă iniţiativă, dar care nu a trecut mai departe de nivelul kitsch al artei americane actuale, impuse de mişcarea pop-art, care este că o piatră de moară de gâtul unei păsări ce vrea să zboare. Căci ce a făcut dl. Naumann ? A cerut/comandat unui număr de 31 de artişti de diferite naţionalităţi, să aducă un omagiu artistului Duchamp. Iar un fapt lăudabil, dar le-a dat ca temă, ce credeţi? Lucrarea „Fountain" (1917), ce fusese semnată „R. Mutt", care reprezintă un WC. La timpul ei, însemna un potest faţă de arta academică, era un gest de frondă anti-art. Dar azi ce poate fi? Un reper pentru arta kitsch. Fiindcă în timp ce unii se afiliau mişcării Dada sau suprarealismului, marea artă îşi vedea de drum. Picasso, Matisse, Klimt sau Brâncuşi îşi dădeau măsură cu opera nemuritoare.

Artiştii respectivi, de la „Naumann Gallery", au intrat în joc, au căutat să facă, vorba ceea, din closet bici! De pildă, rusul Alexander Kosolapov prezintă un triptic de pisoare din „revolutionary porcelan", având în interior nişte adezive suprematiste, cu un triunghi, un pătrat, iar pe ultimul stă scris „Lenin"! Adevărată ironie schizofrenică. O altă lucrare, creaţia italianului Carlo Maria Mariani, reprezintă un nud boticellian, deci o imagine renascentistă, nud văzut din spate, aşezat pe un vas de toaletă, având alături şi o ramură cu banane, că să ne sugereze că în timp de stă pe W.C., frumoasă din imagine mănâncă din aceste exotice fructe! Mike Bidlo vine cu o instalaţie de pisoare maro, fără nici o idee. Ca şi Richard Pettibone cu „The Blind Man". Un alt artist, Ray Beldner, mai ruşinos, îmbracă toaletă într-un ambalaj de lux, aşa cum vedeam la magazinele de modă („Peelavie"). Adică îţi vinde un obiect de rahat, într-un ambalaj fastuos.

Totul este precum este kitsch-ul, la limita vulgarităţii

Trebuie spus că toate aceste bazaconii, prezentate ca artă, au7 stârnit râsul vizitatorilor, în timp ce băiatul care servea băuturile, cânta: „If you have a body, you are an athlete", fără vreo legătură cu expoziţia, că să întregească atmosfera surrealistă. E vorba de o fântână, unde totul curge (pantă rei)! Orice este posibil când nu ai ce spune. Efectul este ridicol şi nul, nu mai este avangardist. Ceea ce în perioada interbelică însemna o atitudine, Marcel Duchamp fiind unul dintre pionierii surrealism-ului, acum nu mai are decât un efect rizibil. Această se numeşte „An Homage" pe care galeria Naumann îl aduce lui Duchamp. Sau poate că galeristul îşi exprimă aici adevărată atitudine faţă de o perioada semnificativă din istoria artei, dar care şi-a trăit traiul?! E de preferat totuşi ceea ce vedem la „Blum & Poe Gallery", de pe 66 St., unde Gavin Kenyon expune pe pereţi preşurile de la uşi, pe care ne ştergem pe picioare, dar le construieşte din tablă sau bronz. El le numeşte shrouds, adică giulgiuri, fiindcă sunt şi monocrome, cenuşii sau negre. E tot o atitudine de frondă, de negare a formelor artistice de orice fel!

De la pop-art, la „toilet-art"

Mă gândesc din nou la retrospectivă de la „Guggenheim", unde i-am văzut expuşi alături pe Brâncuşi şi Duchamp. Noi avem tot respectul faţă de ceea ce francezul Marcel Duchamp a făcut pentru Brâncuşi, fiind cea mai bună călăuză a lui în America. Şi tot el l-a sfătuit pe Brâncuşi să dea în judecată statul American, respectiv serviciul vamal din New York, care a interzis intrarea în Statele Unite a unor lucrări, considerându-le piese industriale, fapt ce a declanşat un faimos proces, câştigat de Brâncuşi, moment care l-a consacrat definitiv ca fondator al artei moderne americane. Toată această poveste, implicit relaţia Brâncuşi-Duchamp, o redau pe larg în cartea Brâncuşi în America. Da, dar şi din alăturarea de la „Guggenheim" se vede diferenţa colosală între artă celor doi artişti. Brâncuşi depăşeşte timpul, epoca în care a creat, Duchamp nu poate fi înţeles decât în perioada în care a trăit. Rămâne un avangardist francez americanizat. Şi un apreciat jucător de şah! De unde şi omagiul adus de Sophie Matisse, nepoata lui Henri Matisse. În istoria artei, o partida de şah între Brâncuşi şi Duchamp este inegală. Unul aparţine eternităţii, celălalt unei epoci bine determinate, dovadă, expoziţia de la „Naumann Gallery", care ne arată ce ridicol ne apare azi avangardismul. El nu poate fi tratat decât ca fenomen, ca reper istoric, ca document, fiindcă altfel, după criterii artistice, artiştii ca Duchamp nu au nici o valoare estetică. La fel nici cele 31 de omagieri de la „Naumann". „Fountain" a fost ceea ce avea să devină „Campbell's Soup" al lui Warhol, simbolul kitsch-ului American. O aberaţie a neputinţei creatoare. Iar acum, ce salt vedem, ce mutare de şah istorică? Nici una. De la pop-art, „Naumann Gallery" ne prezintă „toilet-art"!

Goana sterilă după cai verzi pe pereţi

De ce se menţine iluzia artistică numai la nivel urinal? O seama de artişti importanţi, 31, printre care John Baldessari, Joseph Kosuth, Peter Saul, Douglas Vogel sau Ai Weiwei, fac filosofia chibritului. Adică nu avem nici o satisfacţie estetică, dar nici măcar una culturală sau informativă, fiindcă, în timp ce organizatorii de la Guggenheim au marcat relaţia Brâncuşi-Duchamp prin expunerea alăturată a unor lucrări, „Naumann Gallery" nici nu-l pomeneşte pe Brâncuşi. De altfel, din mai multe discuţii pe care le-am avut cu dl. Naumann, domnia să este tributar la acest capitol datorită goanei sterile după cai verzi pe pereţi. Poate va scrie măcar un eseu reparatoriu, Brâncuşi şi Duchamp. Merită !

Corespondență de la New York
Grafica - I.M.

footer