Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Duminică, 26 Martie 2017 14:33

La faimoasa sal? de concerte „Carnegie Hall", cea mai vestit? sal? din America ?i din lume, Carnegie Hallunde aspir? s? ajung? orice muzician, au loc zilnic evenimente. Sunt programate în spa?iile ei câte dou?-trei concerte pe zi. Dar recent a avut loc la Isaac Stern Auditorium, sala central? de concerte de la Carnagie Hall, un superconcert, un eveniment care a magnetizat întreaga suflare a muzicienilor ?i melomanilor din New York: concertul oferit de „The Philadelphia Orchestra", considerat? cartea de vizit? num?rul 1 a simfonismului american, avându-l la pupitru pe Yannick Nézet-Séguin, un fenomen, cel despre care se spune c? a creat un nou sunet. Canadian de origine, Séguin (n. 1975, Montreal) a fost dirijor principal al filarmonicilor din Rotterdam, Montreal, Londra, este dirijor la „Metropolitan Opera", a primit recunoa?terea interna?ional? prin numeroase premii ?i înregistr?ri. În 2016 a fost considerat Artistul Anului. Este angajat s? conduc? „The Philadelphia Orchestra" pân? în 1926. ?i felul lui de a dirija, ca al unui spiridu?, un vr?jitor al baghetei, este inimitabil, orice gest al s?u imprim? orchestrei un sincronism magic, fulger?tor. Cei 101 muzicieni din fa?a sa sunt electiza?i ?i acest curent se transmite, automat, ?i s?lii. Se creeaz? o unitate perfect? între spectatori ?i muzicieni. Fiindc? între ei nu exist? nimic, nici un element de décor, care ar putea distrage aten?ia ?i perturba sunetul. Tot spa?iul scenic ?i sonor al s?lii este gol, ca o camer? f?r? nici un mobilier. Dac? într-o astfel de camer? cineva cânt? la pian, s? spunem, se aude sunetul pur. Fiindc? nu exist? nici ferestre, nimic, ca s? vin? zgomotul str?zii, s? disturbe vraja creat? de muzician. Iar „Carnegie Hall" este a?a ceva. Sunetul curat al orchestrei se revars? în sunetul pur al s?lii. ?i acestor formidabili muzicieni instrumentali li s-au ad?ugat, ca soli?ti, mezzo-soprana Michelle DeYoung ?i basul John Relyea, al?i doi valoro?i arti?ti, poate cele mai renumite voci ale lumii, oricum, cartea lor de vizit? ar necesita o cronic? aparte. Ei au cântat în partea a doua a concertului, când a fost programat poemul simfonic Bluebeard's castle, op. 11, de Béla Bartók.

În prima parte, fenomenala orchestr? din Philadelphia a interpretat Selec?iuni din Lacul lebedelor de Ceaikovski. Ini?ial, la intrarea în sal?, nu prea eram încântat de programarea selec?iunilor din Ceaikovski, muzic? pe care o consideram „u?oar?", o tratam ca la Bucure?ti, unde se cânt? continuu, fie la oper?, fie la Festivalul „George Enescu", ?i o plasam în categoria ?lag?r simfonic! ?i aici, domnule, mi-am spus, la Carnegie Hall, unde este elita muzicii, a melomenilor, dau peste ?lag?re simfonice! Dar acum spun, bine c? a fost o astfel de pies? în program, s? în?eleg despre ce este vorba, când ni se tot repro?ez? marele handicap al s?lii de c?tre muzicienii str?ini, care vin la Festivalul enescian. Într-adev?r, mi-am dat seama de diferen?a enorm? dintre un concert la Sala Palatului ?i unul aici, la „Carnegie Hall"! Degeaba aducem acolo cele mai mari orchestre din lume, cu cei mai mari dirijori, dac? sunetul s?lii este prost ?i stric? sunetul orchestrelor! Am adus „Royal Contertgebouw Orchestra" din Amsterdam ?i ce a cântat s-a auzit ca o muzic? stalinist? pentru congrese de partid. Putem s? aducem ?i „The Philadelphia Orchestra", s?-l vedem ?i pe Yannick Nézet-Séguin în carne ?i oase, dar tot degeaba, dac? nu avem sal?. De fapt, nu auzim nimic. În sensul c? auzim ce cânt? ?i Filarmonica din Ia?i, din Berlin sau orice alt? orchestr?. Otova. Bif?m un nou punct, cum f?cea Holender, dar în acela?i timp, la conferin?ele de pres?, ne repro?a c? nu avem sal?. De fapt, lui nu-i p?sa de sunet, îi p?sa de banii pe care îi d?dea prietenilor s?i str?ini. Se aruncau astfel cu milioanele poporului pe Apa Sâmbetei. ?i o s? se continue s? se arunce. Fiindc? Zubin Mehta, noul director onorific, nu înseamn? o nou? sal?. Alt nume, dar aceea?i sal?. Nu va mai fi vorba de un festival de elit?, de muzic? cult?, ci de unul populist, cu substrat politic. Mândria politrucilor români atonali ?i corup?i! Toate eforturile organizatorilor sunt zadarnice dac? aduci „The Philadelphia Orchestra" doar cu numele ?i nu-i auzi sunetul!

Pot spune c? e prima oar? când cu adev?rat am ascultat muzic? de Ceaikovski. Poate a?a ceva s? mai fi auzit la „Bal?oi Teatr", când am v?zut spectacolul „Lacul lebedelor". Dar acolo m-a uluit baletul, pe când acum, aici, muzica. Nu-mi venea s? cred ce aud. Se emitea ceea ce a? numi sunetul pur. Scena ?i sala „Carnegie Hall" nu au nimic în plus care s? fie ad?ugat construc?iei ini?iale. Totul e nud, ca s? spun a?a, f?r? nici un ajutor tehnic, de nici un fel. Se cânta a?a cum era muzica în mintea compozitorului, f?r? nici o cârj? exterioar?. Doar în fa?a scenei, era prins de plafon un microfon, s? înregistreze concertul. Atât. În rest, nimic. Nu s-a admis nici un fel de transmisie. Totul era crud, ca în preistoria sunetului, a?a cum ne imagin?m c? este Sunetul Primordial. Ceaikovski nu se auzea defel festiv, ocazional, celebra muzic? de balet nu mai avea acea latur? comercial?, vizual?, de ilustrare a unei coregrafii, deodat? mi s-a revelat o muzic? interioar?, o armonizare de o mare fine?e, o gridophanie sonor? rarissim?, în care alternan?a dintre pianissimo ?i fortissimo se auzea de parc? venea din adâncuri necunoscute. Cele mai populare piese simfonice din lume, precum cele din Actul III al operei, „Dansul spaniol", „Dansul Napolitian" ?i „Dansul rusesc", le ascultam parc? pentru prima oar?. Iar celebra pies? „Moartea lebedei" nu avea echivalen?? decât în filmul lui Aronofsky, „Black Swan", unde suflul muzical e la extrem interiorizat prin drama fizic? pe care o tr?ie?te eroina, interpretat? de Natalie Portman.

Un Ceaikovski nou, necunoscut, mi s-a revelat deodat? în aceast? sal? divin?. Nici nu merit? s? mai ascul?i muzic? dup? ce ai auzit aici sunetul pur emis de aceast? formidabil? orchestr?, care reac?iona ca un singur om la mi?c?rile iu?i ale dirijorului. E prima oar? când am auzit într-o sal? de concert ce înseamn? t?cerea. Parc? eram la Athos. Fiindc? opera lui Ceaikovski este plin? de sunete joase, la un moment dat exist? un solo lung al viorii, ale c?rei coarde abia se ating. Sunetele joase marcheaz? t?cerea, sunt nuna?ele ei sonore, creeaz? o mare bog???ie armonic?, sugereaz? o delicat? gridophanie, care devine imperial?. De la aceste sunete joase, aproape insesizabile, care nu se pot auzi deplin în nici o altfel de sal?, se ajunge la un apogeu sonor care ne ar?ta ce înseamn? perfec?ionismul.

Selec?iile din „Lacul lebedelor" au cuprins nou? scene, una din Actul II, cinci din Actul III ?i 3 din Actul IV, dar toate au fost cântate f?r? pauz?, în stil wagnerian, ca o curgere infinit?. Romanitsmul devenea o muzic? etern?. Substan?a popular? a inspira?iei, cu multe elemente folclorice, c?p?ta deodat? universalitate. În sonurile ceaikovskiene auzeam parc? muzica marilor mae?tri despre care compozitorul rus spune c? l-au influen?at, Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven. Ca ?i muzica mae?trilor muzicii de balet, Adolphe Adam, cu Giselle, ?i Léo Delibes, cu Coppélia. Nu e de mirare c? Ceaikovski a devenit model pentru compozitori ca Stavinski, Prokofiev, ?ostakovici. ?i nu se poate spune c? impresionismul francez, ca arta lui Debussy, nu-i este profund dator maestrului rus. Ceea ce ascultam era Muzica îns??i.

Ce ne mai putea aduce partea a doua? „Castelul lui Bluebeard", poemul simfonic al lui Béla Bartók (1881-1945), compozitor maghiar n?scut pe p?mânt românesc, la Sânnicolaul Mare, deci b?n??ean, cu multe urme române?ti în biografie, cum ar fi o culegere de 2000 de cântece populare, l-am ascultat aici în prim? audi?ie. ?i r?d?cinile lui sunt în mitul Dracula, în legenda vampiric? având mii de fa?ete, cuprinzând ?i legenda cotesei Elizabeth Báthory. Este povestea contelui Bluebeard, care o aduce în castelul s?u pe Judith, noua lui so?ie, fa?? de care î?i exprim? dragostea ?i spune c?-i d?ruie?te acest castel. Dar ei nu-i place aici, c?ci castelul este rece ?i întunecat. ?i are toate u?ile ?i ferestele închise. ?i Judith vrea lumin?, vrea soare, vrea s? simt? vântul. Ce fel este castelul t?u, Bluebeard? ?i îi spune s? deschid? u?ile. El are 7 chei, de la 7 u?i. ?i poemul descrie, într-un crescendo dramatic, în stil wagnerian, deschiderea fiec?rei u?i. ?i Judith, un fel de Elsa din Lohengrin, e uluit? de ceea ce se vede.

Contele deschide prima u??. Care d? în „Camera Torturii". Care are pere?ii plini de sânge. Are you afraid?, îi spune el mereu. Dac? ?i-este fric?, atunci de ce ai venit aici, Judith? Fiindc? te iubesc, r?spunde ea. U?a a doua d? în camera numit? „Armory", a armamentului de?inut de Bluebeard. Camera a treia se nume?te a „Comorilor", unde exist? aur, diamente, pietre pre?ioase, care toate sunt ale tale, spune Bluebeard. U?a a patra d? în „Gr?dina castelului". Este o gr?din? ca un rai. Iudith e total vr?jit?. U?a a cincea d? în camera numit? „The Kingdom", unde sunt tronurile regale, iar muzica o marcheaz? cu un tumult n?valnic, în care intr? toate instrumentele. Ceea ce pân? acum era tain?, mister, atmosfer? medieval?, acum devine imperial. ?ara mea este mare ?i bogat?, spune el. ?i cere s?-l s?rute. Dar ea spune c? nu va consim?i decât atunci când el va deschide ?i celelalte dou? u?i. El îi spune s? nu mearg? mai depatre, dar ea insist?. U?a a ?asea d? în „The Lake of Tears", Lacul lacrimilor, ea nu în?elege ce poate fi, iar el îi repet? c? ceea ce vede sunt numai lacrimi, lacrimi, Judith, lacrimi. Iar u?a a ?aptea el îi cere s? nu doreasc? s? o deschid?, o implor?, nici s? nu mai întrebe. S? uite c? exist?. Dar ea insist?. U?a a ?aptea d? în ceea ce el nume?te „Noaptea", adic? aici e cap?tul, e camera Mor?ii. Unde Judith î?i va sfâr?i via?a.

De fapt, poemul lui Bartók ne apare ca un fel de variant? la mitul lui Nosferatu. Bluebeard î?i aducea aici iubitele, în castelul s?u, ?i le ucidea. Se spune c? Bartók a dedicat acest poem so?iei sale, cu care a avut mari probleme ?i a sfâr?it prin divor?. În sonurile acestei partituri se reg?sesc surse folclorice, unele române?ti, cu pronun?ate accente germanice. Poemul a fost scris în limba maghiar?, prima variant? a fost terminat? în 1911, dar au urmat altele trei, ultima în 1918. Speciali?tii i-au g?sit rezonan?e cu muzica lui Kodály ?i cu poemul lui Richard Strauss „A?a gr?it-a Zarathustra". Dar Bartók a declarat c? a fost inspirat de „pentatonic phrases" din opera „Pelléas ?i Mélisande" de Debussy. Dar ?i de coloritul muzicii lui Stravinsky.

Orchestra din Philadelphia a interpretat cople?itor cele dou? partituri. Este una dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Într-o astfel de orchestr? nu exist? decât mari muzicieni. Iar într-o sal? precum Carnegie Hall nu au ce c?uta decât mari perfec?ioni?ti, altfel se aude imediat ceea ce este fals. Sunetul este pur, a?a cum l-a creat natura. Nimic artificial, nimic ajut?tor, precum tot felul de cortine din plu? sau din placaj, ca la Sala Palatului sau la Ateneu! La noi, e mai apropiat? de acest ideal sala Radio. Atât, orchestra ?i publicul, spa?iul gol ?i sunetul divin.

E prima oar? când mi s-a p?rut c? ascult muzic?. Muzica e suntet, spunea Beethoven, se duce ?i vine, dar suntetul pur pe care îl auzi la Carnegie Hall nu se mai duce, r?mâne, r?mâne definitiv, toat? via?a. ?i n-ai mai vrea s?-l strici, s? cobori, s? mai ascul?i ?i altceva. Poate c? ceea ce m-a deranjat la sfâr?it a fost participarea neobi?nuit? a spectatorilor. De obicei, se aplaud? pu?in. La teatru în special. Actorii nu sunt sco?i decât o singur? dat? la scen? deschis?. La fel, credeam c? melomanii americani nu aplaud?. C? a?a e obiceiul aici. Fals. La concertul lui Séguin a fost delir. Minute întregi de aplauze, de ova?ii, de varii exprim?ri zgomotoase ale entuziasmului. Au urcat, în timp, pe aceast? faimoas? scen? ?i unii arti?ti români, dar au concerat f?r? succesul scontat întrucât au fost total nepreg?ti?i. Unii spectatori ne-au spus c? nu te po?i prezenta aici cu un repertoriu r?suflat, cu care poate ai avut succes pe alte scene. E foarte greu s? ob?ii adeziunea melomenilor americani dac? nu te preg?te?ti serios, din timp. Primejdia de a fi martor la un concert la „Carnegie Hall" este c? sunetul ascultat aici devine un reper, începi s? compari f?r? s? vrei tot ce ascul?i în alt? parte. Sergiu Celebidache a vrut s? concureze acest sunet, creând „Sunetul de Stuttgart". A?a cum spunem c? exist? un Albastru de Vornone?, exist? un sunet de Stuttgart, dar supremul reper sonor este „Carnegie Hall". Aici auzi Sunetul pur, Sunetul primordial. ?i e?ti pierdut ca spectator pentru alte s?li. Nu ai vrea s? te mai vindeci de sunetul pur de la „Carnegie Hall" luat odat? pentru totdeauna în suflet.

Coresponden?? de la New York

footer