Revista Art-emis
Sunetul pur de la „Carnegie Hall” PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 26 Martie 2017 14:33

La faimoasa sală de concerte „Carnegie Hall", cea mai vestită sală din America și din lume, Carnegie Hallunde aspiră să ajungă orice muzician, au loc zilnic evenimente. Sunt programate în spațiile ei câte două-trei concerte pe zi. Dar recent a avut loc la Isaac Stern Auditorium, sala centrală de concerte de la Carnagie Hall, un superconcert, un eveniment care a magnetizat întreaga suflare a muzicienilor și melomanilor din New York: concertul oferit de „The Philadelphia Orchestra", considerată cartea de vizită numărul 1 a simfonismului american, avându-l la pupitru pe Yannick Nézet-Séguin, un fenomen, cel despre care se spune că a creat un nou sunet. Canadian de origine, Séguin (n. 1975, Montreal) a fost dirijor principal al filarmonicilor din Rotterdam, Montreal, Londra, este dirijor la „Metropolitan Opera", a primit recunoașterea internațională prin numeroase premii și înregistrări. În 2016 a fost considerat Artistul Anului. Este angajat să conducă „The Philadelphia Orchestra" până în 1926. Și felul lui de a dirija, ca al unui spiriduș, un vrăjitor al baghetei, este inimitabil, orice gest al său imprimă orchestrei un sincronism magic, fulgerător. Cei 101 muzicieni din fața sa sunt electizați și acest curent se transmite, automat, și sălii. Se creează o unitate perfectă între spectatori și muzicieni. Fiindcă între ei nu există nimic, nici un element de décor, care ar putea distrage atenția și perturba sunetul. Tot spațiul scenic și sonor al sălii este gol, ca o cameră fără nici un mobilier. Dacă într-o astfel de cameră cineva cântă la pian, să spunem, se aude sunetul pur. Fiindcă nu există nici ferestre, nimic, ca să vină zgomotul străzii, să disturbe vraja creată de muzician. Iar „Carnegie Hall" este așa ceva. Sunetul curat al orchestrei se revarsă în sunetul pur al sălii. Și acestor formidabili muzicieni instrumentali li s-au adăugat, ca soliști, mezzo-soprana Michelle DeYoung și basul John Relyea, alți doi valoroși artiști, poate cele mai renumite voci ale lumii, oricum, cartea lor de vizită ar necesita o cronică aparte. Ei au cântat în partea a doua a concertului, când a fost programat poemul simfonic Bluebeard's castle, op. 11, de Béla Bartók.

În prima parte, fenomenala orchestră din Philadelphia a interpretat Selecțiuni din Lacul lebedelor de Ceaikovski. Inițial, la intrarea în sală, nu prea eram încântat de programarea selecțiunilor din Ceaikovski, muzică pe care o consideram „ușoară", o tratam ca la București, unde se cântă continuu, fie la operă, fie la Festivalul „George Enescu", și o plasam în categoria șlagăr simfonic! Și aici, domnule, mi-am spus, la Carnegie Hall, unde este elita muzicii, a melomenilor, dau peste șlagăre simfonice! Dar acum spun, bine că a fost o astfel de piesă în program, să înțeleg despre ce este vorba, când ni se tot reproșeză marele handicap al sălii de către muzicienii străini, care vin la Festivalul enescian. Într-adevăr, mi-am dat seama de diferența enormă dintre un concert la Sala Palatului și unul aici, la „Carnegie Hall"! Degeaba aducem acolo cele mai mari orchestre din lume, cu cei mai mari dirijori, dacă sunetul sălii este prost și strică sunetul orchestrelor! Am adus „Royal Contertgebouw Orchestra" din Amsterdam și ce a cântat s-a auzit ca o muzică stalinistă pentru congrese de partid. Putem să aducem și „The Philadelphia Orchestra", să-l vedem și pe Yannick Nézet-Séguin în carne și oase, dar tot degeaba, dacă nu avem sală. De fapt, nu auzim nimic. În sensul că auzim ce cântă și Filarmonica din Iași, din Berlin sau orice altă orchestră. Otova. Bifăm un nou punct, cum făcea Holender, dar în același timp, la conferințele de presă, ne reproșa că nu avem sală. De fapt, lui nu-i păsa de sunet, îi păsa de banii pe care îi dădea prietenilor săi străini. Se aruncau astfel cu milioanele poporului pe Apa Sâmbetei. Și o să se continue să se arunce. Fiindcă Zubin Mehta, noul director onorific, nu înseamnă o nouă sală. Alt nume, dar aceeași sală. Nu va mai fi vorba de un festival de elită, de muzică cultă, ci de unul populist, cu substrat politic. Mândria politrucilor români atonali și corupți! Toate eforturile organizatorilor sunt zadarnice dacă aduci „The Philadelphia Orchestra" doar cu numele și nu-i auzi sunetul!

Pot spune că e prima oară când cu adevărat am ascultat muzică de Ceaikovski. Poate așa ceva să mai fi auzit la „Balșoi Teatr", când am văzut spectacolul „Lacul lebedelor". Dar acolo m-a uluit baletul, pe când acum, aici, muzica. Nu-mi venea să cred ce aud. Se emitea ceea ce aș numi sunetul pur. Scena și sala „Carnegie Hall" nu au nimic în plus care să fie adăugat construcției inițiale. Totul e nud, ca să spun așa, fără nici un ajutor tehnic, de nici un fel. Se cânta așa cum era muzica în mintea compozitorului, fără nici o cârjă exterioară. Doar în fața scenei, era prins de plafon un microfon, să înregistreze concertul. Atât. În rest, nimic. Nu s-a admis nici un fel de transmisie. Totul era crud, ca în preistoria sunetului, așa cum ne imaginăm că este Sunetul Primordial. Ceaikovski nu se auzea defel festiv, ocazional, celebra muzică de balet nu mai avea acea latură comercială, vizuală, de ilustrare a unei coregrafii, deodată mi s-a revelat o muzică interioară, o armonizare de o mare finețe, o gridophanie sonoră rarissimă, în care alternanța dintre pianissimo și fortissimo se auzea de parcă venea din adâncuri necunoscute. Cele mai populare piese simfonice din lume, precum cele din Actul III al operei, „Dansul spaniol", „Dansul Napolitian" și „Dansul rusesc", le ascultam parcă pentru prima oară. Iar celebra piesă „Moartea lebedei" nu avea echivalență decât în filmul lui Aronofsky, „Black Swan", unde suflul muzical e la extrem interiorizat prin drama fizică pe care o trăiește eroina, interpretată de Natalie Portman.

Un Ceaikovski nou, necunoscut, mi s-a revelat deodată în această sală divină. Nici nu merită să mai asculți muzică după ce ai auzit aici sunetul pur emis de această formidabilă orchestră, care reacționa ca un singur om la mișcările iuți ale dirijorului. E prima oară când am auzit într-o sală de concert ce înseamnă tăcerea. Parcă eram la Athos. Fiindcă opera lui Ceaikovski este plină de sunete joase, la un moment dat există un solo lung al viorii, ale cărei coarde abia se ating. Sunetele joase marchează tăcerea, sunt nunațele ei sonore, creează o mare bogățăie armonică, sugerează o delicată gridophanie, care devine imperială. De la aceste sunete joase, aproape insesizabile, care nu se pot auzi deplin în nici o altfel de sală, se ajunge la un apogeu sonor care ne arăta ce înseamnă perfecționismul.

Selecțiile din „Lacul lebedelor" au cuprins nouă scene, una din Actul II, cinci din Actul III și 3 din Actul IV, dar toate au fost cântate fără pauză, în stil wagnerian, ca o curgere infinită. Romanitsmul devenea o muzică eternă. Substanța populară a inspirației, cu multe elemente folclorice, căpăta deodată universalitate. În sonurile ceaikovskiene auzeam parcă muzica marilor maeștri despre care compozitorul rus spune că l-au influențat, Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven. Ca și muzica maeștrilor muzicii de balet, Adolphe Adam, cu Giselle, și Léo Delibes, cu Coppélia. Nu e de mirare că Ceaikovski a devenit model pentru compozitori ca Stavinski, Prokofiev, Șostakovici. Și nu se poate spune că impresionismul francez, ca arta lui Debussy, nu-i este profund dator maestrului rus. Ceea ce ascultam era Muzica însăși.

Ce ne mai putea aduce partea a doua? „Castelul lui Bluebeard", poemul simfonic al lui Béla Bartók (1881-1945), compozitor maghiar născut pe pământ românesc, la Sânnicolaul Mare, deci bănățean, cu multe urme românești în biografie, cum ar fi o culegere de 2000 de cântece populare, l-am ascultat aici în primă audiție. Și rădăcinile lui sunt în mitul Dracula, în legenda vampirică având mii de fațete, cuprinzând și legenda cotesei Elizabeth Báthory. Este povestea contelui Bluebeard, care o aduce în castelul său pe Judith, noua lui soție, față de care își exprimă dragostea și spune că-i dăruiește acest castel. Dar ei nu-i place aici, căci castelul este rece și întunecat. Și are toate ușile și ferestele închise. Și Judith vrea lumină, vrea soare, vrea să simtă vântul. Ce fel este castelul tău, Bluebeard? Și îi spune să deschidă ușile. El are 7 chei, de la 7 uși. Și poemul descrie, într-un crescendo dramatic, în stil wagnerian, deschiderea fiecărei uși. Și Judith, un fel de Elsa din Lohengrin, e uluită de ceea ce se vede.

Contele deschide prima ușă. Care dă în „Camera Torturii". Care are pereții plini de sânge. Are you afraid?, îi spune el mereu. Dacă ți-este frică, atunci de ce ai venit aici, Judith? Fiindcă te iubesc, răspunde ea. Ușa a doua dă în camera numită „Armory", a armamentului deținut de Bluebeard. Camera a treia se numește a „Comorilor", unde există aur, diamente, pietre prețioase, care toate sunt ale tale, spune Bluebeard. Ușa a patra dă în „Grădina castelului". Este o grădină ca un rai. Iudith e total vrăjită. Ușa a cincea dă în camera numită „The Kingdom", unde sunt tronurile regale, iar muzica o marchează cu un tumult năvalnic, în care intră toate instrumentele. Ceea ce până acum era taină, mister, atmosferă medievală, acum devine imperial. Țara mea este mare și bogată, spune el. Și cere să-l sărute. Dar ea spune că nu va consimți decât atunci când el va deschide și celelalte două uși. El îi spune să nu meargă mai depatre, dar ea insistă. Ușa a șasea dă în „The Lake of Tears", Lacul lacrimilor, ea nu înțelege ce poate fi, iar el îi repetă că ceea ce vede sunt numai lacrimi, lacrimi, Judith, lacrimi. Iar ușa a șaptea el îi cere să nu dorească să o deschidă, o imploră, nici să nu mai întrebe. Să uite că există. Dar ea insistă. Ușa a șaptea dă în ceea ce el numește „Noaptea", adică aici e capătul, e camera Morții. Unde Judith își va sfârși viața.

De fapt, poemul lui Bartók ne apare ca un fel de variantă la mitul lui Nosferatu. Bluebeard își aducea aici iubitele, în castelul său, și le ucidea. Se spune că Bartók a dedicat acest poem soției sale, cu care a avut mari probleme și a sfârșit prin divorț. În sonurile acestei partituri se regăsesc surse folclorice, unele românești, cu pronunțate accente germanice. Poemul a fost scris în limba maghiară, prima variantă a fost terminată în 1911, dar au urmat altele trei, ultima în 1918. Specialiștii i-au găsit rezonanțe cu muzica lui Kodály și cu poemul lui Richard Strauss „Așa grăit-a Zarathustra". Dar Bartók a declarat că a fost inspirat de „pentatonic phrases" din opera „Pelléas și Mélisande" de Debussy. Dar și de coloritul muzicii lui Stravinsky.

Orchestra din Philadelphia a interpretat copleșitor cele două partituri. Este una dintre cele mai mari orchestre ale lumii. Într-o astfel de orchestră nu există decât mari muzicieni. Iar într-o sală precum Carnegie Hall nu au ce căuta decât mari perfecționiști, altfel se aude imediat ceea ce este fals. Sunetul este pur, așa cum l-a creat natura. Nimic artificial, nimic ajutător, precum tot felul de cortine din pluș sau din placaj, ca la Sala Palatului sau la Ateneu! La noi, e mai apropiată de acest ideal sala Radio. Atât, orchestra și publicul, spațiul gol și sunetul divin.

E prima oară când mi s-a părut că ascult muzică. Muzica e suntet, spunea Beethoven, se duce și vine, dar suntetul pur pe care îl auzi la Carnegie Hall nu se mai duce, rămâne, rămâne definitiv, toată viața. Și n-ai mai vrea să-l strici, să cobori, să mai asculți și altceva. Poate că ceea ce m-a deranjat la sfârșit a fost participarea neobișnuită a spectatorilor. De obicei, se aplaudă puțin. La teatru în special. Actorii nu sunt scoși decât o singură dată la scenă deschisă. La fel, credeam că melomanii americani nu aplaudă. Că așa e obiceiul aici. Fals. La concertul lui Séguin a fost delir. Minute întregi de aplauze, de ovații, de varii exprimări zgomotoase ale entuziasmului. Au urcat, în timp, pe această faimoasă scenă și unii artiști români, dar au concerat fără succesul scontat întrucât au fost total nepregătiți. Unii spectatori ne-au spus că nu te poți prezenta aici cu un repertoriu răsuflat, cu care poate ai avut succes pe alte scene. E foarte greu să obții adeziunea melomenilor americani dacă nu te pregătești serios, din timp. Primejdia de a fi martor la un concert la „Carnegie Hall" este că sunetul ascultat aici devine un reper, începi să compari fără să vrei tot ce asculți în altă parte. Sergiu Celebidache a vrut să concureze acest sunet, creând „Sunetul de Stuttgart". Așa cum spunem că există un Albastru de Vornoneț, există un sunet de Stuttgart, dar supremul reper sonor este „Carnegie Hall". Aici auzi Sunetul pur, Sunetul primordial. Și ești pierdut ca spectator pentru alte săli. Nu ai vrea să te mai vindeci de sunetul pur de la „Carnegie Hall" luat odată pentru totdeauna în suflet.

Corespondență de la New York

footer