The Armory Show 2017Cele mai mari eveneimente ale anului în domeniul artei plastice sunt târgurile Armory Show și ADAA. Pe acest din urmă târg al dealers-ilor artei americane l-am prezentat deja într-un articol anterior. Acum am să prezint faimosul târg de artă american și mondial Armory Show, care a debutat în anul 1913, ediție inaugurală la care a participat pentru prima oară și Brâncuși, uimind lumea artei cu Domnișoara Pogany, la care atunci era rând cum este azi la Mona Lisa, la Luvru. Debutul fulminant i-a deschis lui Brâncuși drumul pe piața americană, unde timp de 44 de ani a avut sute de expoziții, americanii considerându-l fondatorul artei moderne. De atunci târgul a avut loc în fiecare an și a ajuns acum să se desfășoare în docurile de pe malul lui Hudson River, Pier 92 și Pier 94, spații gigantice, unde expun mii de artiști din peste 200 de țări. Este o mare sărăbătoare a artei mondiale, aici vezi care este pulsul geniului omenesc, toate direcțiile și tendințele în desfășurare, fiindcă natura târgului este experiementală, novatoare, concurențială. Fiecare galerie, din cele peste 200, merită o cronică specială, fiindcă a venit cu ceva nou, fiecare vrea să se prezinte cu lucrări insolite, nemavăzute poate vreodată. Chiar și cele mai așezate galerii, vin cu suprize. Cum se întâmplă cu Sean Kelly, care ne șochează fie cu Holding the Skeleton de Marina Abramovici, fie cu pictură în mișcare, o instalație numită Disruption as Rapture (2016) de Shahzia Sikander, o video-animation, cu fond muzical. Nici Pace Gallery nu se lasă mai prejos, șochează încă de la intrarea în Pier 94 cu lucrarea Drifter (2017), realizată de Studio Drift, un gigant bloc de beton care atârnă de plafon și are o ușoară rotire. Majoritatea galeriilor așezate, pe care le cunoaștem, cu mare tradiție în artă, aici expun lucrări neobișnuite, în spiritul târgului, care are o natură comericală, foarte epatantă, promovând pe toate căile senzațiile tari și exchibiționismul. Acest lucru se observă mai clar în Pier 94, unde sunt grupate galeriile cu artă contemporană. Arta modernă, cu valorile ei clasice, poate fi găsită la etaj, în Pier 92. Cum este galeria etalon Mayoral din Barcelona, care expune uluitoare opere create de Picasso, Dora Maar, Dali, Chagall, Miró, al cărui Studio ni l-a prezentat anul trecut, într-o reconstituire memorabilă.

Față de ultimile 7-8 ediții la care am fost martor direct, la ediția din acest an, Armory Show s-a întrecut pe sine la capitolul show, onorându-și numele. Ba tendința spectaculară a fost așa de mare încât nu este greșit să spunem că multe galerii, prin artă second hand, au căzut în kitsch. Dar, în general, târgul a avut o altă față expozițională, și-a schimbat vitrina, adică toate spațiile galeriilor au fost marcate cu panouri albe, așa că lucrările expuse, opere color, majoritatea instalații, au ieșit mai pregnant în evidență. Și o altă schimbare a fost plasarea la Pier 92, la etaj, a celor două mari secțiuni Insights și Focus. În acest an, Focus l-a avut curator pe faimosul muzeograf Jarrett Gregory, care și-a gândit secțiunea pornind de la ideea din titlul cărții Șto delati? (Ce-i de făcut?), a rusului Nikolai Cernîșevski, apărută în 1863 și care a revoluționat literatura și gândirea rusă. Acest What is to be done?, a fost pus ca frontispiciu și a cuprins o largă arie geografică, incluzînd 12 artiști din 10 țări și cinci continente. Fiecare artist demonstrează cu mijloace originale ceea ce este caracteristic în zona sa de existență și face să ne dăm seama ce e de făcut ca să fie mai bine. S-a pus problema explorării elastice dintre artă și realitate. Ideea este generoasă și generală, atunci când vorbim despre viață. Să folosim arta ca scop, pentru a semnala ceea ce este uman și inuman.

Mi-a plăcut în acest sens, enorm, filmul „Blue Orchids", al belgianului Johan Grimonprez, cu dovezi ale traficului clandestin de arme pe tot globul. Tema era corupția statelor puternice, consecințele umanitare ale corupției și abuzului puterii, la cel mai înalt nivel. Un alt film, o video instalație, Loose Aphabet, de Mathilde Rosier, Franța, filmat într-un cartier din Nairobi, Kenya, prezintă obiceiurile, muzica și dansurile din această regiune. Aici se insistă pe savage mind / mintea sălbatică, un cunoscut concept al lui Claude Lévi-Strauss, cu o interesantă analiză comportamentală. Analiza se bazează pe diverse surse culturale, pornind de la pictura medievală, de la tablouri de Lucas Cranach și până la formele lui Chagall și Matisse. Amna Asghar din Detroit prezintă o instalație în care explorează moștenirea artei din Pakistan, realizând un dialog inedit între Est și Vest. Japonezul Koki Tanaka e prezent cu proiectiul Între om și materie, cu exemplificări istorice bine conservate în muzeul orașuli Kyoto. Și ceilalți artiști, Deana Lawson (New York), Roman Opalka (Italia), Teresa Margolles (Mexic), Senga Nengudi (Chicago), Anya Titova (Rusia), Tuan Andrew Nguyen (Vietnam), Ibrahim Mahama (Ghana), au contribuit la imaginea generală a planetei cu imagni particulare, specifice. Am mai reținut în mod deosebit Cercul de artă al muncitorilor de pe plantațiile din Congo, prezent cu un film comic (Upside Down World) și sculpturi (din ciocolată) în stil preistoric. Fiecare participant a adus ceva nou, luat din istoria proprie, pentru mintea sălbatică a prezentului.

Valențele plastice aveau ca suport varii instalații, prin care se realizau insolite interferențe între limbaje. Jarrett Gregory mărturisește că ideea i-a venit după o călătorie în Rusia și Republica Democrată Congo. De altfel, numai în acestă zonă, unde era Focus, se puteau vedea și auzi realități sociale și politice, restul spațiilor fiind axate puternic pe expunerea unor experiențe plastice șocante, revoluționare, precum Ecoplasma de la galeria Francesca Minini din Milano, având un mare viitor pentru show-urile de pe Broadway. Copleșitoare a fost concurența expozițională între galerii din Franța, Italia, Anglia și Germania, țările cele mai reprezentative pentru istoria artei. Însă și aceste țări, galeriile care le-au reprezentat, au adus lucruri cât mai șocante, cât mai extravagante, ca să folosim un termen din modă, fiindcă galeriile arătau ca niște vitrine fashion. Așa era Galerie Daniel Templon, din Paris, Brussels. Multe expoziții au avut o alură holywoodiană, ca să spun așa, de parcă defilau pe covorul roșu. Precum am văzut la Galerie Forsblom, Helsinki, Stockholm. Ca și la celebra Cardy Gallery, reprezentînd Milan și London.

O caracteristică a târgului a fost și această îngemănare dintre galerii aparținând unor orașe diverse, precum Pace Gallery, care reprezenta orașele New York, London, Beijing, Hong Kong, Paris, Palo Alto. Sau iată alte exemple: Arario Gallery - Seoul, Cheonan și Shanghai; Galerie Bernard Ceysson - Paris, Luxemburg, Saint Etienne; Galeria Nara Roesler - Sao Paulo, Rio de Janeiro, New York; Lisson Gallery - London, Milan, New York; Praz Delavallde - Paris, Los Angeles; circa 30 la sută din galeriile prezente erau mixte, înfrățite. E o cale de urmat obligatoriu și pentru români! Sigur, ca să șocheze, galeriile făceau și politică. Astfel Galerie Georges-Philippe din Franța prezenta lucrarea lui Lazaro Saavedra Carlos Marx (2013), în care chipul din marmură albă al cunoscutului ideolog comunist avea un ochi scos, era acoperit cu o pată roșie. Am remarcat că fiecare galerie avea proiecții sau efecte cinematografice. De altfel, elementul dominant era spectaculosul, multe spații prezentau animale fantastice, gen SF, sau prezentau efecte vizuale neobișnuite, ca și imagini monumentale, precum Mizuma Art Gallery din Tokio, care a expus lucrarea lui Aida Makoto Jumble of 100 Flowers (2012), în care cele 100 de flori sunt fete tinere, o sută de nuduri. Lucrarea, pictată cu acrylic, are dimensiunile 200 x 1 750 cm!

Toate galeriile erau prezente cu tendința kitsch a producției lor, pe care nu o expun în mod obișbuit. Aici se căutau senzațiile tari, tot ce este trăsnit, elemente de circ, de scamatorii, cabine cu hocus-pocus, în unele locuri parcă eram la circ. Exchibiționismul cu orice preț, să școcheze, să lase pe cei care pășesc prima oară înr-o astfel de aventură cu gura căscată. Totul să fie ca în Times Square, când pășește turistul și rămâne blocat! Aceeași mentalitate spectaculară și aici. Și am discutat cu unii tineri care au venit acum, întâia oară, la Armory Show și erau uluiți, într-adevăr, făceau mereu Wow, mă puneam în pielea lor, când ziceau că îți trebuie zile întregi să parcurgi toate galeriile, să străbați tot spațiul expozițional. De aceea, pentru neinițiați, se bagă în față această tendință kitsch a artei americane, spectaculosul, ceea ce este neobișnuit, artă la limita circului, fel de fel de ingeniozotăți tehnice, virtuozitate, scamatorii. Impresionism magic. Ceva la proporții cosmice față de ceea ce este un eveniment ca Outsider Art Fair. Fiindcă aici ai de-a face cu profesioniști. Și când un profesionst se manifestă la nivel de kitschman, iese ceva trăsnit! Genul installation permite astfel de exhibiționisme vizuale, fiindcă îmbină toate artele, pictura, grafica, sculptura, filmul, muzica, dansul, literatura (texte pictografiate), video, TV, tehnici digitale, nu există nimic inventat de om în materie de spectacol plastic, să nu vezi la Armory Show.Până și prezență românescă, așa cum vom arăta într-un articol viitor.

Prezența românească la Armory Show

Ca de fiecare dată, și la această ediție a marelui târg Armory Show, am urmărit cu lupa, cum se spune, urmele românești. Am făcut turul galeriilor de câteva ori. Și efortul nu mi-a fost în zadar, fiindcă am descoperit la Pier 92, la boxa 202, standul galeriei Plan B, pe care scria „Cluj, Berlin". Știam că o grupare importantă a plasticienilor din Cluj, printre care se află și Adrian Ghenie, are vad în Germania, la Berlin. Și iată aici descoperită înfrățirea celor două orașe. Am regretat doar că orașul nostru nu era scris Cluj Napoca. Fiindcă ceea ce am văzut îmi dă de gândit. Pe artiștii germani îi cheamă Achraf Touloulo și Navid Nuur, probabil că dacă mergem în Asia, vom descoperi artiști cu nume german, ca Hans și Gretel. Dar aceasta este realitatea, Germania defilează cu turci sau arabi, oricum numele celor doi expozanți au această rezonanță. Trist este că ceea ce prezentau ei nu are nici o valoare. Ca și lucrările românilor, Iulia Nistor, cu niște crochiuri de șocală numite Evidence, ceva total neserios, ca și Șerban Savu, Garden Sakes (2017), o copilărie de ultimă oră, cum un tânăr, Savu, desigur, stă pe iarbă în „grădina dragă". Se spune că acest artist are talent. O fi având, dar din ceea ce i-am văzut eu până acum, rezultă că se cam află în treabă. Mai demnă de atenție, cu valențe criptice, mi s-a părut lucrarea lui Ciprian Mureșan, Palimpsest (2016), probabil o variantă actualizată a ceea ce i-a apărut pe Artforum în 2008. Dar nu are importanță. Față de context, față de ceea ce am văzut că au adus să ne arate celelalte galerii, începând cu galeriile vecine lui Plan B, cum ar fi Mayoral din Barcelona, românii noștri s-au prezentat cu ceva șters, fără relief, să nu spun insignifiant. În programul târgului participarea galeiei Plan B era anunțată cu o lucrare de Victor Man, Early Paradise, reprezentând un prunc la sânul matern, înconjurat de un peisaj edenic (cozi de păun), trădând într-un fel sursa inspirației, dat fiind că acest artist a trecut prin grădina Edenului artei plastice, adică Ierusalim, unde a studiat, dar, din păcate, așa ceva am văzut numai pe hârtie, nu și în galerie!

Înfrățirea Clujului cu Berlinul este de bun augur, să sperăm că vom mai auzi de această echipă, dar îi dorim să fie mai bine pregătită. Poate că acum a luat pulsul expereințelor artei mondiale, a văzut ce înseamnă Armory Show și, cum românii au talent, ne așteptăm la replicile lor. Replicile românești se lasă aici încă așteptate. De regulă, țara noastră, România, nu este prezentă la târgurile de artă americane prin nici un fel de participare. Și doar avem relații strânse cu Statele Unite. Mă uit la Cuba, ce participare de când relațiile cu America s-au destins! Și cubanezii au ce arăta, au venit acum cu galeria de elită Habana și au expus teribile lucrări de grafică, pictură și sculptură. E timpul să auzim și de România plastică la New York!

La celelalte ediții ale târgului Armory Show, am remarcat două galerii cu nume românești, care au fost prezente și la această ediție: Alan Cristea din Londra și Mihai Nicodim din Los Angeles. Alan Cristea nu știe nimic de România, nici măcar dacă părinții săi sunt născuți acolo, cică nu știe o boabă românește, iar Mihai Nicodim ne spunea mai an că nu vrea să știe de România, că nu l-a ajutat cu nimic, deși el promovează asiduu artiști români, iar pe site i-am descoperit și o filială la București. Nicodim este cel care l-a descoperit pe Adrian Ghenie, oricum, la galeria sa am văzut prima oară un tablou al acestui artist român, așa cum în alt an am văzut lucrări de Răzvan Boar, Șerban Savu, Ciprian Mureșan, iar acum a dedicat galeria sa artistei Ecaterina Vrana (n. 1969, Lugoj), căreia i-a expus trei mari lucrări: Double SelfPortrait with Black Snowman (2016), Blue Sheep (2016), un tablou sugerând tema din balada Miorița, reprezentând o mioară, pusă pe o masă neagră, spre care se îndreaptă un cuțit, iar al treilea tablou, fără nume, reprezentă două babe stând de vorbă, un fel de „talk about" neaoș, ca la porțile din satele românești, poate fac vrăji, poate dau în bobi, iar printre picioarele lor trece o pasăre albă. Pare un porumbel. Așa cum păsări umblă săltărețe și în primul tablou, seamănă cu niște găini bete, nepăsătoare la Omul de zăpadă negru!

Toate tablourile au fundalul închis, amestec de negru cu bleumarin, în vârtejuri ca la Van Gogh, pentru a sublinia coloritul crud al persoanjelor. Scenele au o epică, persoanjele sunt naive, scoase din filme de animație, par niște caricaturi pictate. Artă naivă, care își cere explicată epica, dat fiind că sămânța ei este plină de un umor popular specific românesc. Ceea ce este de apreciat la Ecaterina Vrana. Să continue să facă săpături pe această linie, a mitosului românesc, să aducă în lume ceea ce au românii mai deosebit și uneori inimitabil, fiindcă mulți tineri artiști plastici din țară refuză să se arate ca români și defilează cu imitații. Imită ceea ce văd la alții. Dar succesul altora, nu poate fi și al lor. Arta autentică trebuie să aibă rădăcini autentice, adică românești. Artiștii români trebuie să fie mai îndrăzneți, au o matrice unică, reprezintă un popor cu o tradiție bimilenară, trebuie să aibă încredere în ei și în rădăcinile lor. Cu ce sunt ei mai prejos decât alții? Nu se poate să vezi în secțiunea Focus, de pildă, pe care am prezentat-o anterior, artiști din Congo, Vietnam, Rusia sau Ghana, care sunt mândri de proveniența lor, iar românii, care au ce arăta lumii, să stea pe din afară! Curaj, artiști români, urcați-vă în avionul artei și veți cuceri lumea!
Corespondență de la New York

Grafica - I.M.