Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Miercuri, 01 Februarie 2017 18:08

Incendii BulandraPe Irina Alexandra Banea o cunosc de când era copil ?i venea la mare, la Neptun, la Vila Scriitorilor, împreun? cu tat?l ?i mama ei, oameni de mare fine?e sufleteasc?. Nu întâmpl?tor, Emil Banea este cel mai bun manager de teatru pe care îl ?tiu ?i care, împreun? cu Ducu Darie ?i echipa lor au men?inut Teatrul „Bulandra" în topul Teatrelor române?ti ?i europene, a?a cum a fost acest teatru pe vremea celei care i-a dat numele, Lucia Sturdza Bulandra. La fiecare premier? a teatrului, m? reîntâlneam cu Irina, cu zâmbetul ei care tr?da o rar? ging??ie, un zâmbet de „black swan", ca s? ofer o metafor? legat? de Natalie Portman ?i filmul lui Aronofsky, moment de art? pur?. Ultima oar? am întâlnit-o când mi-a spus c? vrea s? dea admitere la Institutul de teatru. ?in mine c? ne-am reîntâlni pentru a-i oferi câteva c?r?i în domeniu, sper c? i-au folosit. De aceea, recent, la premiera spectacolului „Macbeth, când m-am rev?zut cu Emil Banea, am r?mas uluit când el mi-a spus c? Irina a debutat ca regizoare, c? are un spectacol, spectacolul de licen??, montat chiar pe scena Bulandrei, sala studio. Deodat? zâmbetul Irinei mi-a ap?rut ca o încrunt?tur? pe frunte, fiindc? aceast? meserie de regizor este foarte dur?, deloc „poetic?". ?i atunci am avut dorin?a s? v?d acest spectacol, s? v?d ce a f?cut copilul-minune, a?a cum îi consider?m pe copiii no?tri, cum le consider ?i eu pe fetele mele, care deja alc?tuiau trupa Indiggo, de când le duceam la Neptun ?i le vedem împreun? cu Irina, cântând ?i f?când acolo mici spectacole de ziua unor scriitori.

Acest debut al Irinei mi-a amintit de anii studen?iei mele la I.A.T.C., când, la fel, dorin?a noastr? ca tineri absolven?i era s? avem piese montate pe scenele teatrelor mari. Eu avusesem la „Cassandra" ?i Teatrul Podul dou? piese montate de regretatul regizor Iulian Vi?a. Iar David Esrig, care m? considera „un Mro?ek al României", se str?duia s?-mi monteze o pies? la Teatrul Na?ional, unde el repeta de zor „Trei gemeni vene?ieni", o commedia dell'are, la repeti?iile c?reia am fost nelipsit, f?cându-mi un jurnal. Piesa mea se numea Lan?ul ?i se ocupa de ea secretarul literar al Teatrului Na?ional, Florian Nicolau. Piesa era o parabol? a dictaturii ?i în anii '70, când se întâmpla aceast? istorie, erau chiar ani de dictatur?. Cenzura era feroce. De?i scrisesem acest text, ca ?i celelalte piese, incluse ulterior în volumul Teatrul respira?iei (1996), în plin? dictatur?, aveam naivitatea s? cred c? dac? eu am putut s? scriu atunci acele texte, de ce nu s-ar putea ?i reprezenta?! Ei, m-am în?elat. Cu toate eforturile lui David Esrig, cu toate modific?rile aduse textului, nu s-a putut trece de cenzur?. Lan?ul era lan?, era imposibil de scos!

Am evocat aceste lucruri fiindc? atmosfera spectacolului „Incendii" mi-a adus amintit de acei ani incendiari. ?i autorul piesei, libanezul Wajdi Mouawad (n. 1968, Beirut), a evadat dintr-o dictatur?, c?ci piesa este inspirat? de r?zboiul civil din ?ara lui de ba?tin?. Familia sa a plecat la timp, când el avea 8 ani, a ajuns în Canada, Wajdi a urmat acolo studiile de teatru, apoi s-a împlinit în Fran?a, a devenit o autoritate a teatrului european, datorit? mai ales succeselor avute cu piesele sale la Festivalul de la Avignon. Fi?a lui Mouawad este cople?itoare, ca dramaturg, actor ?i regizor, cu zeci de spectacole montate, cu filme dup? piesele sale, cu premii importante, o carier? de invidiat. ?i cu Lan?ul meu încercam s? evadez din dictatur?, fiindc? cu lan?ul se lupt? un grup de revolu?ionari, prevedeam cam ceea ce avea s? se întâmple în '89, dar la Mouawad evadarea se identific? deja cu via?a sa, iar azi, cu via?a a milioane de oameni care tr?iesc fenomenul emigra?iei. Emigra?ia este ca un incendiu devastator, a devenit o realitatea tot la fel de tragic? precum terorismul. ?i cred c? nu întâmpl?tor Irina a ales s? monteze o asemenea pies?, s?-?i fac? debutul cu un text politic. E un act major, de atitudine, care reprezint? voca?ia unui tân?r din România. În aceast? ?ar? a noastr?, cu atâta probleme, iat? c? teatrul nu moare, c? f?clia lui e dus? mai departe de tineri ca Irina ?i genera?ia sa.

Trebuie s? m?rturisesc c? am tr?it spectacolul cu gândul la decizia lui Donald Trump, care, chiar în ziua respectiv?, a interzis ca cet??eni din 7 state musulmane s? mai intre în Statele Unite. Adic? oameni ca personajele lui Wajdi, care poveste?te drama unei familii, care este drama marii familii musulmane. Dar oameni ca Nawal (Maria Vârlan), Lebel (Constantin Dogioiu), Nihad (Denis Hanganu), Jeanne (Cristina Constantinescu), Simon (R?zvan Enciu), Sawda (Antonia Din), Antoine (Adrian Piciorea) sau Nawai (Flavia Hojda), sunt oameni ca noi, care iubesc, au copii, tr?iesc, au dreptul la via??, la libertate, îns? r?zboiul îi împr??tie care încotro, devin altfel de oameni, se numesc refugia?i, o categorie însemnat?, ca un fel de holer?. Mor ca apatrizi ?i nimeni nu mai ?tie nimic de ei. A?a se întâmpl? ?i cu Nawal, iube?te, are un copil, dar îi este luat, apoi ea pleac? s?-l caute, r?t?ce?te, este prins?, osândit?, violat?, na?te doi gemeni, Jeanne ?i Simon, care sunt copiii c?l?ului ei, dar nici ei nu ?tiu cine le este tat?l, iar când un executor judec?toresc îi g?se?te ?i îi cheam? s? le împart? mo?tenirea mamei lor, care a murit, ei nu recunosc c? au o mam?, ba, mai mult, Simon, b?iatul, spune c? nu a fost o mam?, ci o târf?.

Drama acestor oameni, drama musulman? în general, este drama dezr?d?cin?rii. E un r?zboi, spune un personaj. Între cine?, e întrebat. Între to?i. Fra?ii între fra?i, p?rin?ii între p?rin?i, totul devine un amestec, nu se mai ?tie cine cu cine lupt?, cine cu cine tr?ie?te, totul e ca în bolgiile infernului, fiindc? fiul î?i violeaz? mama, iar mama face copii cu c?l?ul ei. La un moment dat, Nawal are un monolog în care se adreseaz? unui C?l?u imaginar, pe care îl moralizeaz? ?i se autocondamn?, pe ideea c? dac? ne pre?uim eroii, trebuie s? ni-i asum?m ?i pe tr?d?tori. Se pune problema responsabilit??ii. Mereu se pun probleme morale, dar ce moral? poate fi într-o lume f?r? Dumnezeu? Aici cred c? este ?i r?t?cirea lui Wajdi Mouawad, care nu în?elege dezr?d?cinarea, cauzele ei fatale. În textul s?u se vorbe?te despre toate, sunt prezente cuvintele cheie, în afar? de cuvântul Dumnezeu. E o lume a p?catului total, f?r? sfâr?it, f?r? solu?ii. Totul este sfâ?ietor. Sâmburii atavici ai unei astfel de realit??i s?lbatice exist? ?i la Camus, la existen?iali?ti, în general, dar ?i la românul Caragiale, în nuvela P?cat, de pild?, unde exist? drama unui preot care p?c?tuie?te ?i-i ucide pe tinerii care se iubesc f?r? s? fi ?tiut c? sunt fra?i. Dar e un fir sub?ire, pe când la Wajdi e o cogea funie cu mii de fire, tot universul este plin de p?cate, ca geneza dup? Adam.

Irina nu-l putea inventa pe Dumnezeu, ea a transpus remarcabil, cu în?elegere total?, cu înalt? maturitate texul lui Wajdi, i-a dat for?a unui realism profund, r?scolitor. Regia sa are esen?ialitate, fiindc? renun?? la artificii ?i cople?e?te prin simplitate, ca în marile tragedii grece?ti. Sau ca în „spa?iul gol" al lui Peter Brook, care a f?cut tradi?ie în România prin Radu Penciulescu ?i ?coala lui. De altfel, în spectacolul Incendii, scenografic (Vladimir Iuganu), este imaginat un fel de cazemat? plin? de l?zi cu muni?ii, dar ?i cu „mo?tenirea" lui Nawal sau dosarele lui Lebel. Aceste l?zi sunt averea acestei lumi dezr?d?cinate, în care bombele stau lâng? lucruri dragi, ca o p?pu?? sau o fotografie. Pere?ii sunt fantomatici, ar?i, ca ni?te spectre l?sate de incendii devastatoare, iar pe fundal se proiecteaz? imagini care contureaz? sau sugereaz? decorul în care se petrece o scen? sau alta. Cu accente puse de orga de lumini sau de banda sonor? a spectacolului. De obicei, imaginile sunt dezolante, dominate de dezastre, de ruine, de locuri ale nim?nui. Una dintre fotografii devine obiect documentar, prin care Jeanne, uimitor întruchipat? de Cristina Constantinescu (pe care o ?tiu de când era în c?rucior, fiindc? e fiica unui mare actor ?i prieten, Mircea Constantinescu), vrea s? reconstituie familia, r?d?cinile. Acest ax narativ mi-a adus aminte de filmul lui Egoyan, „Ararat" (2002), în care se reconstituie genocidul armean, pornind de la o fotografie, singura dovad? a existen?ei lui. ?i la Wajdi este vorba despre un genocid, de un r?zboi continuu, un r?zboi pe care îl poart? to?i. De?i oamenii ur?sc r?zboiul, sunt nevoi?i s?-l fac?, spune Nawal. E un r?zboi permanent, zi de zi, fiecare cu sine ?i fiecare cu fiecare. Nu mai ?tii cine este victim?, ?i cine c?l?u, iar urma?ii sunt produsul acestui amestec. E un genocid al identit??ii, al neantiz?rii, reprezentate de ace?ti oameni r?t?ci?i, expulza?i, f?r? ad?post, f?r? nume, fug?ri?i, b?tu?i, vâna?i, care nu sunt dori?i de nimeni, ca ni?te ve?nici Ashaver.

Nu sunt basme, sunt realit??i. Se petrec aproape de noi. Popoare întregi sunt dezr?d?cinate, alungate, ?i-au pierdut r?d?cinile ?i cei r?ma?i, supravie?uitorii, le caut? în zadar. Ceea ce vedem este iadul pe p?mânt. Da, e Apocalipsa, fiindc? ce s-a instaurat este lumea Satanei. Îns?, cum am spus, în toat? aceast? dram? sfâ?ietoare, ca în tragediile antice, ca în piesele existen?ialismului, nu se pronun?? niciodat? cuvântul Dumnezeu. Sau Allah, de?i Libanul e o ?ar? musulman-cre?tin?. E o lume f?r? credin??, f?r? cruce. Niciodat? nu s-a mai întâmplat a?a ceva, fiindc? nu exist? tragedie în care s? nu fie prezent un zeu sau Dumnezeu. Zeii antici erau prezen?i în piesele lui Eschil ?i Sofocle. În cea mai crud? tragedie shakespearian?, „Macbeth", crucea cre?tin? este un laitmotiv. Mereu ?tim c? asasinii vor fi pedepsi?i, fiindc? crucea este mereu prezent? pe scen?. În fond, ce este Dumnezeu? Un punct de sprijin. Când vecia se clatin?, acest punct de sprijin readuce echilibrul. Chiar ?i cel mai rebel personaj creat vreodat?, Shylock, se supune destinului religios. Cum rezolv? Shakespeare spinoasa problem? evreiasc?? Îl încre?tineaz? pe Shylock. Dar aici, la Wajdi Mouawad, ce vedem? Numai ruine, numai dezastru, numai lacrimi ?i un strop de iubire sau de poezie. Nici un punct de sprijin. Poezia ?ine loc de Dumnezeu. De aceea, Satana î?i face tot jocul. El este Soldatul, el este C?l?ul, care, dup? ce o violeaz?, împu?c? victima, apoi o fotografiaz?! E un mare mister, la care numai autorul poate r?spunde, de ce a exclus absolut total credin?a din acest text?

Dincolo de text, de problemele lui, r?mâne spectacolul, r?mâne for?a lui, privirea lucid? a tinerei regizoare Irina Banea. Indiscutabil, dac? tinerii actori au fost atât de buni, este meritul Irinei, care a ?tiut s?-i aleag? ?i s?-i conduc?. Ea a reu?it s? g?seasc? solu?ii la un decor minimalist prin tr?irile crude ale actorilor, prin permanenta regie în cadru, prin revelarea unei re?ele de leg?turi între personaje, o adev?rat? gridophanie!, prin rolurile duble ?i triple pe care le încredin?eaz? cu mult curaj actorilor, prin multe scene care se desf??oar? concomitent sau în paralel, prin atentul dozaj dintre idee, metafor? ?i obiect, prin înc?rc?tura psihologic? pe care o transmit actorii ?i nu în ultimul rând prin ritmul spectacolului ?i t?ieturile lui iu?i, ca un montaj de videoclip. Aceste t?ieturi, aceste cut-uri, cum spun americanii, creeaz? o nuditate vie, un suspans ?ocant, ucid edulcor?rile de orice fel ?i ofer?, regizoral, iluzia de bog??ie. Sigur, imagina?ia poate face multe. Poate pune, în locul s?r?ciei de mijloace, idei, simboluri, metafore, parabole. A?a cum face ?i Irina Banea, care ne ofer? parabola ie?irii din labirint. Adic? arta, teatrul curat, pur.

Ce pot s?-i doresc Irinei? S? fie mereu la fel de „incendiar?", s? ajung? la Londra, unde se afl? chiar acum, cu o burs? la Globe Theater, la fel de modest? ?i faimoas? ca Sally Potter, sau s? str?luceasc? pe Broadway, la New York, ca teribila ?i nonconformista Julie Taymor.

footer