Artmark - Licitatia de Iarna 2016Cu Licitaţia de Iarnă, Casa Artmark şi-a încheiat un an plin de izbânzi. În ce constă însă acest bilanţ? În pulverizarea unor colecţii. Dacă privim lucrurile nu sub aspect pecuniar, ci din punct de vedere estetic sau patrimonial, o casă de licitaţii este ca Ianus, are o faţă benefică şi una malefică. O temelie sau o construcţie artistică se face greu, în timp, în sute de ani, cum a fost colecţia de artă a vechii familii boiereşti Manu. Spun „a fost", fiindcă, prin Casa de licitaţii Artmark, nu mai este. Această colecţie a fost creată generaţie după generaţie, consolidată în câteva sute de ani, şi pulverizată în câteva ore, într-o seară. Una dintre cele mai preţioase colecţii de artă ale României, s-a pulverizat, s-a împrăştiat la diferiţi cumpărători din ţară sau din afară. Aşa s-a întâmplat şi cu colecţia de obiecte personale aparţinând lui Constantin Brâncuşi. Şi nu există licitaţie să nu asistăm fie la amputarea, fie la pulverizarea unor colecţii, evident, încăpute pe mâna moştenitorilor, care adesea nu mai au nici o legătură cu ele şi care le vând pentru bani. O pasiune cu multiple ramificaţii, morale, istorice, politice şi artistice, degenerează într-o dispută materială. Aşa s-a întâmplat şi la ultima licitaţie, când malaxorul a zdrobit colecţiile Lucian Blaga, Constantin Doncea şi Jules Pascin.

De la toate licitaţiile la care am asistat eu în ultimii opt ani de când există această casă, am plecat trist, fiindcă asistasem la o nouă decapitare a unei colecţii. Parcă ceva se amputa şi din mine. Dar nu e vina Casei de licitaţii. Acesta este sistemul în care trăim. El a generat o astfel de afacere. Casa este un intermediar, un mijlocitor, între vânzător şi cumpărător. E ca un magazin de artă în care piesele sunt estimate la un anumit preţ, dar se vând nu direct, la kilogram, ci prin licitaţie. Casa devine un co-patener al vânzătorului, fiindcă ia un procent din vânzarea pieselor. Deci e co-interesată ca afacerea să iasă cât mai bine. Din păcate, o operă de artă este tratată în acest caz ca marfă. Fiindcă o casă de licitaţii nu formează o cultură, nu ajută la formarea de colecţii, să auzim că a refăcut o anumită colecţie, dar are totuşi rol de supapă, fiindcă este un lucru necesar ca valorile să circule. Ea ajută astfel la circulaţia valorilor. Dar şi la înstrăinarea lor. Iată feţele unei Case de licitaţii. Am asistat la vânzarea unor colecţii regale, de documente preţioase pentru istoria României. Unde sunt? Căutaţi-le ca Diogene cu lumânarea. Casa de licitaţii nu are nici un rol moral, fiindcă ea vinde tot ce i se oferă. Ea nu face nici artă, nici istorie, nimic de acest gen, fiindcă nu are prin statut nici un proiect cultural sau patriotic, să consolideze tradiţia, să spunem. Dacă i se oferă să vândă drapelul lui Avram Iancu, îl vinde. Raţiunea ei de a fi este îndreptată numai într-o direcţie, să câştige. Şi să stabilească recorduri de vânzări.

Evident, ea este seismograful ţării, fiindcă ilustrează foarte bine puterea de cumpărare a românilor. Prin ea se poate lua pulsul pieţei de artă. E adevărat, cei care cumpără sunt oameni cu bani, mulţi dubioşi, adică fără o pregătire în domeniul artistic, care au înţeles că se poate spăla bani negri cumpărând o operă de artă. Peste tot în lume se petrece acest tip de troc. Şi o casă vinde tot, orice. Am asistat la Londra la o licitaţie în care se vindeau gloanţe şi alte materiale din primul război mondial. O casă e ca un malaxor uriaş, care înghite orice. Pictura clasică românească, de pildă, este decimată, pulverizată, aruncată în toate direcţiile. A ajuns o biată cârpă de şters praful culturii. Dar la Licitaţia de Iarnă recordul l-a stabilit tot bătrânul Nicolae Grigorescu. Celebrele lui „Ţărăncuţe", numite „de la fântână", fiindcă mama şi fata ei se întorc pe o potecă cu ulcioarele pline cu apă, s-au vândut cu 320.000 euro! Şi tot o lucrarea de-a sa, „Car cu boi la amiază", a fost achiziţionată cu 60.000 euro. Iată că pictorul ţăranului român este preferat şi azi şi stă în fruntea topului de vânzări, deşi orice clasic al francezilor, al italienilor, englezilor, olandezilor sau americanilor, este cotat la zeci de milioane de dolari. Noi la acest nivel suntem. Şi între Nicolae Grigorescu şi ceilalţi clasici există o prăpastie. De pildă, un tablou de Gheorghe Petraşcu, „Copii pe dig", s-a vândut cu 6.500 euro. La fel, Ciucurencu, Piliuţă, Ghiaţă, Iser, Bassarab, Vermont, Băncilă, Biju, Strâmbu, Cumpăna, Vrăneanţu, toată pleiada de artişti consacraţi se vinde la sume derizorii. A făcut excepţie un tablou de Toniza, „Intimitate", dat cu 65 mii euro, dar altul, „Schiţă de nud", doar cu 14.000. „Femeie în interior" al lui Pallady a fost achiziţionat cu 18.000, iar „Casă din Brebu" de Ştefan Luchian, cu 13.000. Însă sute de alte tablouri s-au dat cu preţuri foarte scăzute, sub o mie de euro. Se vinde orice. Se pulverizează efectiv arta clasică românească.

Nu mai vorbim de arta contemporană, care nici nu există. De fapt, nici nu contează, cu excepţia lui Adrian Ghenie, desigur, a cărui lucrare „Podul", estimată de experţii casei la 7-12 mii euro, s-a vândut cu 60 de mii euro, datorită faptului, indiscutabil, că artistul a căpătat renume internaţional, vânzându-şi câteva lucrări în Occident şi în America cu milioane de lire sterline sau de dolari. Dar valoarea lucrării „Podul" e dată de estimarea casei. Care e corectă. Din acest moment, e imposibil să se mai poată stabili valoarea reală a acestui artist, fiindcă pe el îl propulsează acum cota internaţională a vânzărilor. A intrat în acea zonă a ambiguităţii, care convine, de regulă, artiştilor, fiindcă feţele medaliei pot fi lesne confundate. Nu mai ştii dacă Ianus priveşte în faţă sau înapoi. Înainte de a fi artist, de a avea o operă, un stil, o clasă estetică, el are o cotă de vânzări, un prag foarte înalt, ceea ce arată că Ianus face casă bună cu Fortuna. Dovadă că la acest capitol, la vânzări, Ghenie i-a depăşit pe clasicii artei româneşti, a depăşit, de pildă, formidabilul tablou „Pietà" al lui Corneliu Baba, care a fost achiziţionat doar cu 47.500 euro! L-a depăşit şi pe Nicolae Grigorescu, pe toţi. Mai are să-l depăşească pe Brâncuşi şi urmează Picasso, mai ştii?!

Deja licitaţia denaturează complet percepţia valorică. Se inversează aproape total judecata dacă nu mai ţinem seama de criteriul estetic, ci numai de suma cu care este achiziţionat un tablou. E ca la film. Dar succesul de casă nu coincide şi cu valoarea, or aici e sarcina criticilor, fapt foarte dificil, plus că în calea judecărţii de valoare stă şi Casa de licitaţie, care nu agrează critica, fiindcă are intres să vândă cât mai bine, indiferent de valoarea estetică a unei opere. Ea înstrăinează fără nici un regret moral sau estetic. Dovadă că o operă de referinţă, pecum aceea a lui Jules Pascin, a fost estimată de casă la preţuri derizorii, în jur de 100 euro piesa, deşi această operă este de referinţă în istoria avangardei româneşti. Sau sunt licitaţii de ceasuri, de bijuterii, de moblier, de vestimentaţie, în care multe piese sunt licitate la sume de 50-70 de euro! Casa reflectă foarte bine disperarea de a vinde orice şi în acelaşi timp sărăcia românilor, fiindcă, dacă ar avea cotă internaţională, nu ar trebui să accepte decât opere de la o mie de euro în sus, să spunem. Dar în aceste condiţii ar da faliment, s-ar desfiinţa, fiindcă existenţa ei se bazează pe loturi la preţuri derizorii.

Trist este că şi colecţii ca Blaga şi Pascin au fost destrămate. Cu câtă trudă se strânge o colecţie! Şi în mult timp, în zeci, sute de ani. Şi ce repede se pulverizează. Unul adună, altul risipeşte. Dar întotdeauna unitatea e mai puternică decât dispersarea. Locul colecţiilor, în timp, este la muzeu, dar la noi muzeele de artă sunt fantome ale culturii. Însuşi Muzeul Naţional de Artă al României îşi vinde colecţiile sau le pierde, cum s-a întâmplat şi cu colecţia Manu. Pierde M.N.A.R., pierde şi România. Se pierde astfel tezaur după tezaur. Cui îi pasă? Nimănui. Fiindcă nu există lege. Şi unde nu-i lege, nu-i nici tocmeală. Fiecare face ce vrea. Nu e bine. E rău. Niciodată M.N.A.R. nu va fi un focar de cultură dacă nu are colecţii. Mă simt ca acasă la M.E.T., adică la Metropolitan Museun of Art din New York, fiindcă întreg acest colosal muzeu e bazat pe colecţii celebre, ale unor mari colecţionari americani. El e un simbol de rezistenţă în faţa caselor de licitaţii, fiindcă muzeul conservă, în timp ce casele pulverizează. Paradoxul lui Ianus este că ele risipesc, după ce luni de zile, uneori şi ani, adună, colectează, ca să împrăştie, prin vânzare! Dar când oare ceea ce este înstrăinat, revine acasă, la muzeu, şi redat privitorului obişnuit, pentru care a creat artistul? La noi, aşa ceva este exclus, deocamdată, nici măcar în visul cuiva nu există, să vezi şi aici şiruri nesfârşite de oameni cum stau la rând să intre la M.N.A.R., aşa cum vezi la M.E.T., la „Tate Modern", la „Prado" şi alte muzee mari ale lumii. Iar malaxorul de valori, casele de licitaţii ale României nu fac altceva decât toacă şi ce a mai rămas. Toată arta bună a României este pulverizată de ele. Şi nu ajunge unde trebuie. Fiindcă uşile marelui muzeu naţional sunt închise.