Revista Art-emis
Concursul Internaţional „George Enescu” 2016 - Recital Ştefan Tarara, vioară PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 02 Octombrie 2016 16:59

Ştefan TararaUn adevărat regal sonor, dar cu valenţe foarte moderne, atipic, aş spune, a fost recitalul violonistului german, născut în România, Ştefan Tarara (n. 2 mai 1986). El a câştigat premiul I al Concursului Internaţional „George Enescu", ediţia 2014. De data aceasta a venit ca invitat, ca simbol al noului val de muzicieni ai lumii, având deja o carte de vizită impresionantă. A studiat întâi în Germania, apoi şi-a luat masteratul în muzică la Universitatea din Zürich, la clasa prof. Zakhar Bron, căruia acum îi este asistent. Din 2012 ocupă postul de Concert-maestru la Filarmonica din Mannheim. Prin bursa germană „Musikleben", a obţinut privilegiul de a cânta pe o vioară Nicolo Gagliano. El concertează curent cu orchestra din München şi cu Filarmonica din Ljubljana. A obţinut premii importante, la alte Concursuri internaţionale, în Italia, Polonia şi Ungaria. Are în program piese de Bach, Mozart, Paganini, Schubert, Beethoven, Brahms, Ceaikovski, iar în semifinala de la Bucureşti a cântat magistral şi Sonata nr. 3 pentru vioară şi pian în caracter popular românesc de George Enescu. Parcă era Enescu la 28 de ani! De altfel, aduce cu Enescu, e la fel de fin şi discret, emanând o linişte divină. E formidabil de înzestat, e super perfecţionist. Aşadar, Ştefan Tarara a venit la Bucureşti ca un artist consacrat pe alte scene ale lumii. E superapreciat acasă la el, adică în Germania, în ţara sa de adopţie, unde a ajuns de mic copil şi unde este susţinut, cunoscut şi implicat în activitatea muzicală a Germaniei şi Elveţiei.

Şi de data acesta, pe scena Ateneului, şi-a onorat cartea de vizită, oferind un concert memorabil, alături de pianista Lora Evelin Vakova-Tarara, soţia sa, originară din Bulgaria, şi ea câştigătoarea premiului pentru cel mai bun acompaniator din cadrul Concursului, tot ediţia 2014. Am avut o mostră de ceea ce înseamnă muzica în familie, un spectacol al plăcerii de a cânta, de a ataca debordant, cu mare curaj, piese extrem de dificile, care se cântă mai rar întrucât presupun un mare rafinament, o mare vocaţie solistică. Ştefan Tarara are o vocaţie paganiniană, el atacă piesele în stil demonic, are o efervescenţă neobişnuită, este dominat de un nerv aparte, asemănător cu ceea ce este specific folclorului românesc, muzicii şi dansului popular, caracterizate prin iuţire, iuţirea de sine, un concept pe care l-am analizat pe larg în cartea Sunetul primordial. Iar piesele alese de Tarara sunt tocmai în acest spirit, îi oferă solistului o interpretare pe măsură, în care patosul şi trăirismul incandescent, la apogeu, sunt sufocante.

Aşa a cântat Ştefan Tarara piesa Chaconne de Bela Bartók, o remarcabilă partitură pentru vioară, un fel de exerciţiu pentru ca solistul să-şi etaleze măiestria, piesă pe care Tarara a cântat-o şi acum doi ani, în Concursul care i-a adus premiul I. A urmat Sonata pentru vioară şi pian nr. 1 de Prokofiev, o lucrare foarte elaborată, scrisă între anii 1938-1946 şi definită de Prokofiev ca „o furtună ce trece printr-un cimitir'. Această lucrare avea să fie cântată de David Oistrach la funeraliile lui Prokofiev, care a murit pe 5 martie 1953, exact în ziua morţii lui Stalin, călăul muzicii ruse neînregimentate în sistem. Sonata durează 30 de minute şi are patru mişcări: Andante assai, Allegro brusco, Andante şi Allegrissimo - Andante assai, come prima. După pauză, a urmat Benjamin Britten, Suita pentru vioară şi pian op. 6, compusă în 1934-35, o bijuterie armonică, strălucind prin naturaleţea şocului sonor, de o inspiraţie lejeră, foarte degajată. Piesa poate defini perfect muzica, aşa cum a definit-o simplu şi esenţial Beethoven: Muzica este Sunet. Britten redă aici zborul sunetului, o expresie perfectă e efemerităţii. Ce efort titanic pentru a crea ceva atât de efemer, de imaterial, timpul sonor, cum definea Cioran muzica! Piesa are cinci mişcări, o introducere, apoi un marş, un moto perpetuo, un cântec de leagăn şi un vals.

În toate piesele alese de Tarara, uimeşte montajul sonor, aşa cum uimeşte montajul imaginilor unui film şocant, în care o imagine din civilizaţia aztecă, să spunem, este alăturată surprizător uneia din Chişinău. Uluitoare este înnoirea pe care o aduc muzicieni ca Enescu şi Britten, care s-au cunoscut, au fost prieteni, în evoluţia muzicii clasice, a romantismului şi impresionismului sonor. Acest lucru îl realizează evident şi Prokofiev. Ei nu fac muzică serială sau dodecafonică, dar în structurile clasice, în armonii romantice, introduc acest montaj sonor atipic, de o modernitate teribilă, care şochează auzul, obişnuinţa unei perceperi liniare. E ca şi cum într-o povestire cursivă introduci descrierea unui labirint, a unor încrucişări derutante. Drumul simplu capătă dintr-odată o complexitate vitală, care ne aminteşte de definiţia lui Brâncuşi: „Simplitatea este o complexitate rezolvată". Dar apogeul recitalului a fost atins cu piesa Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian în Re Major op. 2 de George Enescu. Şi în repertoriul de acum doi ani, Tarara a avut un Enescu, cântând în semifinală Sonata nr. 3 în caracter popular românesc. Deci el venea de acasă. Încă o dată se dovedeşte că străinii înţeleg mai bine muzica lui Enescu. Tarara a dovedit încă o dată ce mare muzician poate fi Enescu, cel puţin Sonatele lui pentru vioară şi pian nu au egal. Eu sunt îndrăgostit de Sonata nr. 2. Nu o dată am spus că aş organiza un Concurs internaţional numai cu această sonată, să fie cântată de muzicienii lumii. Dar reascultând acum Sonata nr. 1, am rămas interzis. Încă o dată precocele Enescu depăşeşte marginile dumnezeirii. Ca şi Simfonia concertantă, această sonată este scrisă tot la 16 ani, în 1897, şi are trei mişcări: Alegro Vivo, Quasi Adagio şi Allegro.

Prima parte este apogeul a ceea ce înseamnă iuţirea de sine, un iureş nebun, o mare vrăjitorie armonică. Pianul începe acest iureş în timp ce vioara încearcă să fie pe un drum nostalgic, de parcă vedem paşii lui Jorjac pe dealurile Livenilor. Dar nu după mult timp intră şi ea în acest iureş ameţitor, soliştii ajung în ceea ce aş numi iureş în transă. Partea a doua este apăsătoare, aproape funebră, are acea caracteristică specifică muzicii enesciene, neliniştea metafizică, o frământare cauzată de sfâşieri lăuntrice, evocate printr-o mare intensitate a trăirii. Dar această subterană complexitate, ca o apă freatică, se epurează treptat, devine o frământare cerească, precum un fâlfâit de aripi îngereşti, o sublimă înălţare, ca să atingă starea isihastă, a liniştii divine, într-o sală a Ateneului mută, în care auzi tăcerea cântând. Ca partea finală să reintre în iureşul ameţitor, să devină acum ca o alergare nebună, ca o fugă între cele două instrumente, precum doi copii, care fug şi fiecare îl îndeamnă pe celălalt să-l prindă. Dar ritmul viorii nu bate ritmul pianului şi se cuprind într-un tăvălug armonic, într-o cascadă de sunete, un ritm nemaiîntâlnit, o vitalitate ne-lumească, probabil este definiţia miracolului, aşa cum l-a definit Brâncuşi când spune: „Viteza - ce minune!" Geniul uman încă nu a creat aşa ceva. Enescu îi bate aici pe toţi compozitorii lumii, se dovedeşte un artist-titan, o emanaţie nemaipomenită a Sunetului Primordial.

Grafica - I.M.

footer