Revista Art-emis
Câştigătorii Concursului Internaţional „George Enescu”, secţiunea pian PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 28 Septembrie 2016 16:59

Concurs George Enescu 2016La secţiunea pian au fost înscrişi 59 de concurenţi, dar nu au participat efectiv decât 33. Şi nici un român!, cum mi-a spus cu tristeţe pianistul Viniciu Moroianu, membru al juriului. Şi România are şcoli de muzică, Conservator, universităţi şi licee de muzică, chiar nu a fost nici unul pregătit să vină la Concurs!? Cred că e o slabă popularizare a Concursului, poate că tinerii nu ştiu nimic despre importanţa acestui concurs. E foarte posibil întrucât şi publicul nu ştie, e la fel de străin. În paralel cu Concursul, în piaţa Ateneului se desfăşoară Festivalul de jazz, iar acolo, în aer liber, deşi vremea s-a răcit, e arhiplin, e o atmosferă de mare festival, aşa cum constat în fiecare seară, după ce ies de la Ateneu, în timp ce în sala Ateneului abia se adună lumea, iar majoritatea spectatorilor e formată din tinerii participanţi la Concurs! Auditorii din afară sunt inclasificabili, veniţi întâmplător, mulţi cu bilete luate de pe internet, să-şi bifeze o seară la Ateneu. N-au nici o legătură cu muzica. Vin la un mare recital şi preocuparea lor rămâne să-şi consulte mobilul, să se îndoape de la bufet, să turuie, să se uite pe pereţi (sigur, aici au ce vedea!), iar unii chiar dorm!

Şi e păcat, mare păcat, fiindcă adevărata muzică se face aici, la Concurs, unde se practică performanţa, experimentul, unde se cântă piese atipice, aşa cum ne-a demonstrat şi Peter Donohoe, membru al juriului, în recitalul său. Particularităţile concurenţilor, cei mai buni şi cei mai mulţi din Asia - dovadă că şi la secţiunea compoziţie a Concursului, la care s-au înscris 34 de tineri compozitori, a câştigat Tian Tian din China, la categoria Muzică Simfonică, cu lucrarea „Concerto for orchestra" -, fac ca la acest eveniment muzica să sune total diferit decât la Festival, unde, de regulă, mai ales în secţiunea „mari orchestre", se cântă, după tipicul clasic, şlagăre simfonice. Acolo se poate face iniţierea publicului afon, care vine pentru prima oară la un concert. Dar aici, la Concurs, e imposibil, fiindcă, prin definiţie, concursul este pentru iniţiaţi. Aici contează priceperea, gradul de genialitate, nivelul muzical la care a ajuns un concurent. Aici se vede şcoala muzicală din care provine, iar ansamblul ne arată care e viitorul mondial al muzicii. Concurenţii îşi arată aptitudinile maxime, ne lasă să le citim zborul. E o fază în devenire, spre perfecţionism, or acest lucru trebuie cântărit de oameni pricepuţi, de un juriu de specialitate. Aici nu se admite amatorismul. Pe când la Festival am văzut ce rasol a făcut domnul Holender la ediţiile pe care le-a aranjat ca preşedinte, când şi-a invitat de nenumărate ori toţi ramoliţii, care au cântat mereu şi mereu aceleaşi şlagăre răsuflate!

La Concurs prevalează disputa, e mereu în chestiune cine e mai bun, scara valorică, aşa cum a fost şi la ediţia precedentă, când disputa s-a dus între Andrei Pisarev şi Alan Weiss, membri ai juriului şi în acest an, când premiul I a fost disputat între rusul Ilya Rashkovsky şi spaniolul americanizat Josu de Solaun. Şi cu adevărat au avut ce disputa, faţă de nivelul actual, când finaliştii nu ne-au impresionat, au fost de nota 8 sau 7, nici măcar între ei nu s-au detaşat semnificativ. În acest an, juriul, avându-l în frunte ca preşedinte pe cunoscutul pianist Gabriel Tacchino, elevul lui Francis Poulenc, lansat în cariera internaţională de Herbert von Karajan (în urmă cu 50 de ani a cântat şi pe scena Ateneului), a acordat următoarele premii:

Premiul I: Victoria Vassilenko (Bulgaria), 23 de ani
Premiul II: Takuma Ishii (Japonia), 26 de ani
Premiul III: Danor Quinteros (Chile), 32 de ani

După cum observăm, preferata juriului este o tânără pianistă din Bulgaria, deşi publicul i-a ovaţionat mai mult pe ceilalţi doi. Dar şi eu cred că bulgăroaica a fost mai bună, a cântat cu mult suflet, mai stăpână pe tehnică, faţă de colegii ei care au cântat crispat, depăşiţi de grandoarea piesei alese - amândoi au cântat „Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Do Minor op. 18" de Rahmaninov -, dar şi de puternicul flux orchestral, prin participarea vivantă a Filarmonicii „George Enescu", avându-l la pupitru pe dirijorul american John Axelrod, un adevărat fenomen, aşa cum am observat la ediţia 2011, atunci când l-am văzut la Sala Radio, dirijând magistral „Simfonia nr. 4 în Mi Minor" de George Enescu. Pot spune că eroul serii a fost Axelrod, felul cum a dirijat el, de două ori, diferit, Rahmaninov, cât şi „Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Re Minor op. 15" de Johannes Brahms, ales de Victoria Vassilenko şi cântat pasional, cu o mare trăire muzicală. De altfel , ea a studiat intens muzica în ţara sa, la Sofia (şcoală, colegiu, universitate), iar din 2015 este studentă la Lake Como International Piano Academy. E singura, dintre cei trei finalişti, care a susţinut ca solistă concerte cu orchestre prestigioase ca Royal Symphony Orchestra of Liverpool, Brussels Chamber Orchestra sau Lincolnwood Chamber Orchestra (SUA). De remarcat că în semifinală a cântat „Suita pentru pian nr. 2 în Do Major" de George Enescu.

Secţiunea pian a dat câştig de cauză, aşadar, unui european, ca şi secţiunea compoziţie, categoria Muzică de Cameră, care a revenit italiencei Caterina di Cecca, cu piesa „Isole per 7 strumentisti", întrerupând parcă dominaţia sud-coreenilor, care au fost în număr mare (8) şi la pian, şi a asiaticilor, în general, deşi şi aici locul secund pe podium a fost ocupat de un japonez, Takuma Ishii, care studiază în prezent la Universitatea de muzică din Viena, după ce în ţara sa a absolvit Tokio National University of Fine Arts and Music, fără să aibă însă o carte de vizită deosebită ca solist sau competitor. Majoritatea asiaticilor studiază muzica în Europa. La fel şi chilianul Danor Quinteros, a studiat la Şcoala de arte din Zürich şi la Universitatea de Muzică din Köln, fiind mai experimentat, cu recitaluri în diferite ţări europene şi cu participări la numeroase cursuri de măiestrie din întreaga lume.

Prestaţia tinerilor pianişti a fost susţinută la un nivel mulţumitor de geniul lui Axelrod, care a fost foarte atent cu ei, care i-a dirijat în aşa manieră încât s-a strecurat parcă în fiinţa lor, ca şi cum le conducea mintea şi mişcarea braţelor, a degetelor pe clape. O asemenea manieră de dirijat, în care cu o mână era spre pianist, iar cu alta spre orchestră, rar se poate vedea. Iar alături de premiul I obţinut de Victoria, Axelrod i-a oferit şi un premiu de participare la proximul său concert, alături de Orchestra Regală din Neville.
Evident, piesele alese de interpreţi sunt capodopere ale genului, de o mare dificultate, poate cele mai spectaculose piese romantice care s-au scris vreodată. „Concertul nr. 2" de Rahmaninov este chiar etalon de muzică romantică, un model desăvârşit, o piesă adesea transpusă pe scenă, pentru balet, concurând cu „Lacul lebedelor" de Ceaikovski. Dar forţa ei stă în lirismul de stepă, adică într-o largă respiraţie, ca o deschidere atotcuprinzătoare a sentimentelor, desfăşurate pe un amplu registru, foarte nuanţat, de la tumult la meditaţie. E o permanentă îmbinare de stări, o ţesătură, care se vede în dialogul dintre orchestră şi pian. Mai ales în partea a doua, Piu animato, e o mare măiestrie felul cum lucrează Rahmaninov cu pauzele, în care orchestra devine un acompaniator discret al pianului. Totul e de un lirism absolut. Mă aşteptam la o stilizare mai specială din partea lui Ishii, dar şcoala sa europeană a făcut să ţină concertul în marginile tipicului clasic. E posibil ca specificul rus să nu poată fi japoneizat. Dificultatea acestui concert stă în trecerile pe care şi orchestra şi pianul trebuie să le facă de la exteriorizare la interiorizare, de la desfăşurarea tumultoasă a temei la pauzele bruşte de intrare în starea meditativă. Aici chilianul nu s-a descurcat. Mai bine a receptat japonezul semnele lui Axelrod.

Evident, de neuitat sunt interpretările ruşilor, cum a fost aceea a lui Denis Matsuev, la ediţia 2011 a Festivalului. Şi la acest concurs au participat mulţi tineri pianişti ruşi (7), care aveau în program concertul lui Rahmaninov, dar juriul nu a avut urechi pentru ei. Noi avem o sensibilitate specială pentru acest concert, care ne face să ne gândim la rădăcinile moldave ale lui Rahmaninov, căci la originea neamului său se află Elena, fiica lui Ştefan cel Mare. Rahmaninov a scris acest concert în 1900, contra curentului, când muzica o lua pe un drum serialist, iar el a preferat calea melodică, suflul elegiac-romantic, ca un simbol al renaşterii vieţii.
E greu de găsit echivalenţe în muzica mondială, dar aş putea spune că şi Brahms, în „Concertul nr. 1", se dovedeşte foarte inspirat, căci piesa e străbătută de un romantism poetic, toată partitura degajă un tumult continuu, o stare răvăşitoare, pe care Victoria Vassilenko a transmis-o cu multă sensibilitate. Cele trei părţi, Maestoso, Adagio şi Rondo-Allegro non troppo, par un tot, se transmit ca o simfonie continuă, ca un ocean de valuri sonore. Piesa a fost elaborată în anii 1954-58, în urma unui travaliu intens, concepută iniţial ca simfonie, apoi ca lucrare pentru duet de pian. La premieră, când însuşi Brahms a fost solist, nu a avut succes. Ea e cunoscută în lumea specialiştilor ca „simfonie cu instrument solo obligat". Concertul are de toate, prima parte e scrisă sub formă de sonată, a doua parte are o temă ternară introdusă de fagot, iar ultima parte sună ca rondoul lui Beethoven din „Concertul nr. 3 pentru pian", având şi o cadenţă cu o coda extinsă. Lupta pianului este să se integreze în efectul orchestral. Clara Schumann, care a interpretat şi ea acest concert, spunea că o încântă „măreţia concepţiei şi tandreţea melodiiilor sale". Cu o asemenea istorie în spate, Victoria Vassilenko a atacat piesa cu mult curaj şi talent, fiindcă răspunderea ei a fost enormă şi a încercat să nu fie mai prejos.

Grafica - Ion Măldărescu

footer