Revista Art-emis
Dinică şi Moraru PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 28 August 2016 18:18

Moraru şi DinicăEram foarte tânăr când am văzut la Teatrul de comedie spectacolul „Troilus şi Cressida", în regia lui David Esrig. Aici am descoperit pentru prima oară cel mai frumos cuplu pe care l-a dat teatrul şi filmul românesc: Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. De atunci, am urmărit acest cuplu şi l-am admirat pentru performanţele sale ieşite din comun. Cel mai faimos spectacol al tuturor timpurilor în România s-a numit „Nepotul lui Rameau", tot în regia lui Esrig. Eram student la I.A.T.C., institutul avea sediul în clădirea Teatrului „Bulandra" de la Izvor şi mă strecuram în sala de repetiţii şi vedeam ce făcea Esrig cu cei doi fantastici actori care întruchipau strălucirea spiritului francez, în versiunea lui Denis Diderot. Era o sărbătoare care te umplea de o bogăţie culturală neasemuită. Dar privilegiul cel mai mare al vieţii mele a fost calitatea de asistent pe care am avut-o la repetiţiile piesei „Trei gemeni veneţieni", o commedia dell'arte, de la Teatrul Naţional, acolo unde Esrig monta această piesă şi unde se străduia să-mi impună şi mie piesa „Lanţul", el considerându-mă atunci un „Mrozek al României". Dar ambele proiecte au căzut, au fost respinse de cenzura comunistă. Am rămas cu amintirea cele mai fantastice lecţii de teatru care se poate închipui, cu un jurnal al acestui ciclu de repetiţii memorabile, fiindcă fiecare repetiţie era un show unic, de neimaginat, în care geniul celor doi mari actori emana scântei roditoare, pline de fantezia unui umor nebun, generând un tăvălug comic, ca o cascadă (Marinuş îi juca pe cei trei gemeni, iar Dinică pe Arlechino).

Nu se poate imagina frumuseţea acestui cuplu. În istoria teatrului mondial cred că nu mai există aşa ceva. Era un cuplu emblematic, etalon, regal, angelic, precum sunt arhanglelii. Când ziceai Dinică, ziceai Moraru, şi invers. I-am cunoscut bine, le-am luat interviuri cu unele prilejuri, deşi era un adevărat eroism să ajungi la vorbele lor. Dar am avut şanse incredibile să-i cunosc. La cele deja spuse, mai adaug filmul Concurs (1982), în regia lui Dan Piţa, la care am fost producător şi am putut asista la filmări, care erau adevărate evenimente, fiindcă în distribuţie se aflau mari actori, în primul rând Dinică şi Moraru. Acolo, în pauze, mai schimbam o vorbă cu ei. Filmul a avut mari probleme la cenzură, care a eliminat o secvenţă, acuzată că ar avea legătură cu „secta transcedentală". Fascinanţi oameni, de o modestie absolută, aşa cum se întâmplă şi la marii actori americani pe care i-am cunoscut, în frunte cu Robert de Niro şi Meryl Streep.

Dinică şi Moraru constituiau o lume aparte, erau ca acei Illuminati oculţi, aveau o lume a lor, un cerc aproape ermetic, lăsau pe foarte puţini să intre în el, fiindcă erau foarte dezamăgiţi de contemporani, de aceea se apărau de ei cu o ironie superioară. Dinică şi Moraru şi-au depăşit epoca, timpul în care au trăit. Dinică a fost chemat mai repede pe scena divină. Şi l-a aşteptat pe Marinuş. Iată că acum s-a dus şi acesta acolo. Sunt din nou împreună, ca doi fraţi gemeni, ca doi siamezi. Îi invidiez pe spectatorii-îngeri sau duhuri ce minuni poate să vadă, fiindcă acolo nu mai există nici o cenzură şi sigur Dinică şi Moraru vor juca ce au visat aici pe pământ, indiscutabil şi „Trei gemeni veneţieni". Poate şi „Lanţul", aşa cum mi l-am visat eu, piesă pe care am scris-o special pentru cei doi monştri sacri ai artei româneşti.

Corespondenţă de la New York

footer