Revista Art-emis
Troilus și Cressida într-un război terorist PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Joi, 04 August 2016 06:03

Troilus si Cressida ParcAm așteptat cu nerăbdare premiera spectacolului „Troilus și Cressida" de la Public Theater („Shakespeare in the Park"), dat fiind că regia e semantă de cel mai mare shakespirian al timpului, Daniel Sullivan, căruia i-am văzut aproape toate montările Shakespeare, cum ar fi „King Lear, „Cymbeline, „The Merchant of Venice", „The Comedy of Errors", „All's Well That Ends Well" sau „As You Like It. Și acum nu se dezminte, ba aș spune că în „Troilus și Cressida" a reușit să ne ofere o viziune terifiantă, poate cea mai concludentă imagine a absurdității războiului. Și în acest spectacol, Sullivan reușește performanța de a respecta întocmai textul lui Shakespeare, dar în același timp de a ne oferi o viziune care face să te întrebi, oare acesta mai e Shakespeare? Nu e prima oară când un text clasic genial este luat ca pretext pentru a crea o imagine actuală și universală. Se spune adesea că americanii nu au istorie, dacă e să o comparăm cu istoria Franței, de pildă, dar ei nu au nici o vină pentru acest handicap, ba ajung să-l depășească prin altceva, prin ceea ce noi, europenii, nu putem, fiindcă vedem mai bine copacii decât pădurea. Ei au o vedere de ansamblu asupra istoriei, o concentrează și oferă o imagine de o mare actualitate. Ce e istoria? Un timp foarte scurt. Așa cum spunea Seneca despre viață. De la războiul troian și până azi, Sullivan ne dovedește că nu s-a schimbat nimic, doar că s-au perfecționat mijloacele de a ucide. Războiul troian, circa 1250 î.Hr., după Herodot, așa cum este descris de Homer, și așa cum l-a preluat Shakespeare, se petrece și azi, sub ochii noștri. Sigur, nu mai este local, este plantar. Confruntarea dintre troieni și greci devine, în viziunea lui Sullivan, confruntarea dintre americani și teroriști. Americanii sunt prezentați ca niște troieni civilizați, cu reguli și morală, pe când grecii sunt văzuți ca niște sălbatici. Ahile trăiește cu Patrocle în destrăbălare, este un bețiv și bătăuș notoriu, ba, când îl ucide pe Hector, în final, se dovedește și laș, fiincă își pune myrmidonii să-l ucidă, el doar desăvărșește masacrul, trăindu-i gâtul. Barbaria culminează în felul cum este tratată Cressida, ca o prostituată. Scena sărutului este antologică. Sigur, aici este respectat geniul lui Shakespeare, care în povestea cunoscută a războiului troian introduce această minunată poveste de dragoste dintre Troiulus și Cressida. Dar, ca în „Romeo și Julieta", și aici iubirea este ucisă, nu de familiile rivale, ci de războiul dintre două armate antagoniste. Iubirea e sacrificată fără milă pe altarul războiului, fiindcă grecii o cer pe Cressida în schimbul eliberării unui prizonier troian, Antenor, pe care îl vor troienii.

Tot ceea ce știm despre războiul troian este respectat, dar Sullivan a tradus toate faptele în cheia războiului modern. El a găsit acolo, în antica poveste, toate elementele care se derulează azi pe pământ sub ochii noștri. Spectacolul începe ca o parodie, toate elementele sunt tratate în maineră pamfletară și comică, dar treptat, după ce te obișnuiești cu convenția - să vezi pe biroul lui Pandarus un computer, să vezi iPad-uri în mâinile soldaților, arme și echipamente sophisticate în locul săbiilor -, totul decurge firesc și converge spre cea mai cumplită tragedie. Finalul este o baltă de sânge pe scena goală, pe care în zadar se muncește un servitor să o șteargă. Ea rămâne acolo, rămâne în ochii și sufletul nostru, așa cum rămân toate petele de la mascarele moderne, fie de la Boston, Nisa, Paris sau Istanbul (de ce nu şi cele din Irak, Iugoslavia, Libia, Afganistan - n.n. I.M.). Lupta dintre o armată ordonată și una dezordonată nu elimină teroarea, dimpotrivă. Nici o soluție nu se întrevede. Nimic. Sullivan devine constatativ. El constată că așa arată istoria omenirii, concentrată la crimă, la crima absurdă, ce lasă în urmă o pată uriașă de sânge. Sigur, acest spectacol ar fi bine să-l vadă toți oamenii politici, militarii, ba chiar și teroriștii, să mediteze la imaginea istoriei pe care Homer-Shakespeare-Sullivan ne-o spun în 2h 50 min. Ba te înfioară scena în care un consilier le prezintă comandanților troieni situația inamicului, a armatei grecești. Ei asistă la prezentarea dușmanului pe un ecran, printr-o proiecție, așa cum vedem curent atunci când li se face instructaj polițiștilor, când li se prezintă inamicul pe care trebuie să-l caute, să-l recunoască și să-l lichideze. Sunt prezentate imagini porno cu Ahile și Patrocle, cu ceilalți „eroi" greci, care au bărbi și aspectul libidions al teroriștilor de azi. Unii sunt vulgari și retardați, precum Ajax, remarcabil jucat de Alex Breaux. Evident, această prezentare lubrică este de tot hazul, spectatorii râd în hohote, dar imediat se înfioară, mai ales când văd că acei comandanți parcă ar fi imaginea reconstituită a lui Stalin, Churchill și Roosevelt (poate și Eisenhower) la Yalta! E demoniacă această apropiere.

Astfel de racorduri între istorie și prezent se fac neîncetat. Odată convenția stabilită, totul curge, imaginația funcționează ireproșabil. Ca și fantastica mișcare a decorului, redus la un număr de panouri mobile, prin care se creează toate spațiile de joc. Scena centrală e smolită, având în laturi resturi, urme ale unei civilizații distruse, ca un fel de mostră dystopică, post-apocaliptică. Scenografia arată ca o hală sau un tronson de metrou, din grinzi de fier, cu uși uriașe, care o transformă în hangar, în saloane de elită, în birouri moderne, în spații de luptă, în labirintul orașului modern, unde au loc curent luptele de guerilă între poliție și teroriști. Iar actorii sunt impecabili, unul mai potrivit ca altul. Toți au experiență scenică sau filmică, sunt actori de Broadway, superșcoliți, unii titrați cu Tony Award. Distribuția lui Sullivan este perfectă. Să amintim câțiva dintre protagoniști: Andrew Burnap (Troiulus), Ismenia Mendes (Cressida), Bill Heck (Hector), David Harbour (Ahile), Tom Pecinka (Patrocle), Zach Appelman (Diomede), Max Casella (Thersit), Miguel Perez (Priam), dar mi-au plăcut toți. Formidabil cum a rezolvat Sullivan rolurile duble, cu actori care joacă în ambele tabere, ca să introducă deliberat confuzia, așa cum se întâmplă pe scena mare a trădărilor. Trădarea joacă un mare rol în istorie, în culisele războiaielor. În afară de scenele poetice dintre Troilus și Cressida, totul este violent și malefic, ca prevestirile Cassandrei (Nneka Okafor), ca ticluirile lui Ahile, mereu procupat de gloria persoanlă, de aprovizionarea cu droguri și butoaie cu bere, la fel precautul Agamemnon (John Douglas Thomson), istețul Nestor (Edward James Hyland) sau vicleanul Ulise (Corey Stoll), totul fiind ca ușile rabatabile ale decorului, labirintic, alunecător. Teribilă este și ideea de a face din Pandarus (John Glover), unchiul Cressidei, un rezoneur al piesei, un alter ego al naratorului nevăzut. Și numeroase alte detalii sunt de un mare rafinament, precum garda Elenei (Tala Ashe), din doi intelectuali gemeni, scalvul asiatic care e nedezlipit de Cassandra, jucată de actrița de culoare amintită, plasarea generalilor troieni în ipostaza de comandanți greci etc.

Parcă nu a fost un spectacol, să te bucuri, să ai distanțarea necesară. De ce? Pentru că realitatea din afara scenei se află pe scenă. Semnificativ este și alt fapt, că la sfârșitul unui spectacol în America nu se aplaudă furtunos ca la noi. Actorii nu sunt scoși nici măcar o dată la rampă. N-am înțeles de ce. Acum am înțeles. Să nu existe nici o distanțare. Să pleci din sală (aici din arena în aer liber), cu gândurile declanșate de piesă, aplauzele, succesul de moment, să un te scoată din stare. Starea continuă pe tot drumul spre casă, în noapte, prin Central Park, și mai departe. Aici și acum se petrece totul. Nici măcar somnul nu te poate scoate din starea de meditație tristă a acestei lecturi americane făcută piesei lui Shakespeare, care mi-a amintit de primul spectacol văzut de mine în România după această piesă, spectacolul lui David Esrig de la Teatrul de Comedie, din 1965, cu Gheorghe Dinică și Marin Moraru protagoniști. Și acel spectacol era o meditație despre război, cu racorduri în realitatea imediată. Nimic nu se schimbă când este vorba despre istorie. Istoria se repetă implacabil și tragic.
Corespondenţă de la New York

footer