Revista Art-emis
Paroxismul trăirii PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Joi, 24 Martie 2016 18:04

Grid ModorceaArta în care trăirea artistului atinge cel mai frecvent un apogeu paroxistic este muzica. Paroxismul este ca stacheta la înălțime pentru un atlet. Desigur, toate artele spectacolului se manifestă în expresii paroxistice, baletul, opera, teatrul și tot ce însemană show. Unii actori intră atât de intens în pielea unor personaje tragice încât fie mor pe scenă, fie își revin cu greu, ca dintr-o lungă convalescență. Muzica, în sine, este o artă paroxistică, iar când se arată, când îmbracă haine de sărbătoare, cum apare Zamfir în costumele sale de scenă, scoase parcă din garderoba lui Molière, când devine, deci, show, are această componentă extremă, paroxismul, ca o culminație a trăirii, ca o ieșire din lume, de parcă muzicinaul ar fi posedat de un demon, așa cum îl descria Cella Delavrancea pe George Enescu când îl vedea concertând la vioară. Iar la Festivalul care îi poartă numele, am avut prilejul, de-a lungul a peste 50 de ani, să văd mulți muzicieni în această stare fericită. E o stare care se apropie de religie, de rugăciune. Fiindcă muzica este o artă care se trăiește cu toată ființa. Nu poate fi metafizică, dacă nu este mai întâi fizică. Artistul se identifică atât de mult cu ceea ce cântă încât intră în transă, iar transa se transformă în emoție spirituală, în rugăciune, în martiriu.E posibil ca tocmai din acest motiv să fi apărut perfecționismul. Ca o platoșă de zale pentru un luptător cruciat, care luptă pentru o cauză sfântă. Prin tehnică, printr-un mijloc superior de distanțare, astfel de muzicieni se protejează, nu-și arată trăirile interioare. Așa sunt perfecționiștii despre care am scris pe larg în Istoria Festivalului Internațional „George Enescu", precum pianiștii Christian Zacharias și Murray Perahia. Dar nu același lucru se poate spune despre Radu Lupu, care, atunci când cântă Schubert sau Beethoven, intră într-o transă athonită, la fel soliștii ruși sau chinezi, mulți școliți în America. Un caz aparte este violonistul britanic Nigel Kennedy, care e un spiriduș al interpretărilor lui Bach și Mozart în special, fiindcă acum intră în transă, acum se distanțează, ca și surorile Katia și Mirelle Labéque. Nu mai vorbesc de marii soliști de operă, ca Luciano Pavarotti, sau de concertele lui Beyoncé și Lady Gaga, soliste ale trăirilor paroxistice prin excelență. Delirante sunt și spectacolele de dans ale lui Căciuleanu. Tot ce e muzică/spectacol de impact presupune paroxism. Și să ne gândim numai la tarafurile românești pe care le elogiază Zamfir sau la ceea ce a făcut din muzica populară un Goran Bregovici.

Problema este în ce măsură trăirismul care atinge astfel de cote supreme poate fi receptat de public. E limpede că este receptat pe măsură, altfel artiștii nu s-ar exprima așa, în forme suprafirești. Oferta răspunde cererii. Dar acest lucu este valabil numai în cazul melomanilor adevătrați, al celor puternic inițiați în muzică. Altfel, pentru melomaci și aplaudaci, pentru profani în general, totul pare hilar sau de neînțeles. Și adevărata artă se percepe numai pe calea trăirii nemijlocite. În carta mea Gridophania sau Poetica trăirii am analizat toate formele de trăire estetică, iar suprema formă este paroxismul obținut prin trăirea nemijlocită. Aici apare o punte de impact paroxistic între artist și receptor. Eu însumi am trăit asemenea stări, nu numai ca scriitor și regizor al unor filme și spectacole de teatru, ca autor care se identifică cu personajele sale, dar și în calitate de critic, fapt care impune calitatea de spectator, de receptor. Am participat de-a lungul timpului la multe evenimente care pot fi incluse în acest concept al paroxismului trăirii. Să fac o listă a evenimentelor este imposibil, fiindcă este foarte lungă, de necuprins. Fiecare mare artist se exprimă în această fază paroxistică. Dacă nu o atinge, înseamnă că mai are de urcat trepte pe scara trăirilor. Și mă gândesc pe loc la un Al Pacino, în rolul lui Shylock, ce scară de trăiri fantastice! De altfel, toate spectacolele văzute la Festivalul „Shakespeare in the Park" au avut actori divini, care au imprimat această fantastică putere dată de paroxismul trăirii.

Dintre exemplele memorabile care mi-au marcat dialogul cu marii trăitori ai muzicii, ai spectacolului în general, le-aș aminti pe Joan Baez, pe Julia Migenes, cu al ei magic bandoneon, pe dansatorii și cântăreții de flmenco, din viață, când am fost pe Costa Brava, și din filmele lui Carlos Saura, cum ar fi Tango (1998), fiindcă în genul flamenco cântăreții care dansează și dansatorii care cântă fac parte din aceeași poveste, o veșnică poveste de dragoste și moarte, o îmbinare între extaz și fatalitate, ca în piesele lui Garcia Lorca. Evident, nu-l uit pe Placido Domingo în Simon Boccanegra la Metropolitan Opera, nici copleșitoarea tetralogie a Nibelungilor wagnerieni, tot la Opera House, și, evident, toate concerterle lui Gheorghe Zamfir, cel mai mare artist al paroxismului muzical, fapt care se explică prin unitatea răscolitoare a inspirației, datorată instrumetului său unic, naiul Sunetului Primordial, ceea ce l-a făcut să abordeze cu predilecție, în stilul artiștilor latino, numai o sferă a muzicii, aceea bazată pe melodie, de natură folcloric-romantică. Aș mai numi-o, muzică vizuală sau narativă. Nu trebuie să uit nici satisfacțiile enorme pe care le-am avut ascultând muzică de jazz, încă din adolescență, ca elev de liceu, când îi ascultam pe posturi „clandestine" pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Dizzy Gillespie, Ray Charles și alți monștri sacri ai acestui gen prin excelență al trăirilor paroxistice. De ei mi-am adus aminte recent, la inaugurarea muzeului The Met Breuer, de pe Madison Avenue, când am participat la un concert oferit de artistul anului 2014, pianistul și compozitorul american Vijay Iyer (n. 1971, New York), fiul unui imigrant indian, un talent de excepție, recunoscut de toată breasla muzicii, supertitrat, nominalizat la Grammy, cu multe premii și distincții, mare profesor de muzică la universități americane, cu 12 albume de succes editate, compozitor de muzică de film, inclusiv la un film inspirat de supraviețuitorii războaielor din Irak și Afganistan.

Alături de Marcus Gilmore la tobe și Stephan Crump la contrabas, Vijay Iyer a susținut un concert neobișnuit. Un model de trăire paroxistică. Acest grup este numit de critică DownBeat, iar lista cu faptele lor de renume este copleșitoare. Cei trei instrumentiști au cântat timp de o oră neîntrerupt o amplă simfonie, au susținut un lung spectacol sonor, în care instrumetele au evoluat când sincron, când separat, când la intensități maxime, ca în piesa Accelerando, când în contrapunct, oferind momente de pianissimo, de relax, până la tăcere. Evident, nu au lipsit sonuri ale muzicii asiatice sau evocări cosmice. A fost acoperit un mare orizont muzical, fapt posibil datorită acestui gen de muzică, jazz-ul, care este o artă a improvizației și permite cu ușurință treceri de la un registru sonor la altul. Formidabil era dialogul dintre instrumente, cum fiecare instrumentist devenea solist sau, când preda ștafeta, acompaniator al celorlalți. Așa au pendulat prin toată istoria muzicii, recunoșteai și armonii baroc, și motive mozartiene (Mozart fiind compozitorul cel mai bine convertit la muzica de jazz), auzeai și bătăile Destinului imaginate de Beethoven, și acorduri impresioniste din Debussy și Stravinsky, o adevărată călătorie în diverse epoci muzicale, în racord cu tema fantasticei expoziții Unfinished, pe care muzeul a organizat-o cu exemple semnificative din istoria artei, expoziție căreia i-am dedicat o cronică aparte. Iar ceea ce a dominat în acest concert a fost transa în care au intrat cei trei muzicieni, o lungă transă, care le-a permis să țină tot concertul la o intensitate a trăirii neobișnuită, un continuu extaz, care se hrănea cu liniște din el însuși. Spectatorii erau pe măsură, oameni ai artei în exclusivitate, care au susținut prin participare electivă o asemenea muzică, creatoare prin excelență de atmosferă spirituală.
Corespondență de la New York

footer