Revista Art-emis
Paroxismul tr?irii PDF Imprimare Email
  
Joi, 24 Martie 2016 18:04

Grid ModorceaArta în care tr?irea artistului atinge cel mai frecvent un apogeu paroxistic este muzica. Paroxismul este ca stacheta la în?l?ime pentru un atlet. Desigur, toate artele spectacolului se manifest? în expresii paroxistice, baletul, opera, teatrul ?i tot ce înseman? show. Unii actori intr? atât de intens în pielea unor personaje tragice încât fie mor pe scen?, fie î?i revin cu greu, ca dintr-o lung? convalescen??. Muzica, în sine, este o art? paroxistic?, iar când se arat?, când îmbrac? haine de s?rb?toare, cum apare Zamfir în costumele sale de scen?, scoase parc? din garderoba lui Moličre, când devine, deci, show, are aceast? component? extrem?, paroxismul, ca o culmina?ie a tr?irii, ca o ie?ire din lume, de parc? muzicinaul ar fi posedat de un demon, a?a cum îl descria Cella Delavrancea pe George Enescu când îl vedea concertând la vioar?. Iar la Festivalul care îi poart? numele, am avut prilejul, de-a lungul a peste 50 de ani, s? v?d mul?i muzicieni în aceast? stare fericit?. E o stare care se apropie de religie, de rug?ciune. Fiindc? muzica este o art? care se tr?ie?te cu toat? fiin?a. Nu poate fi metafizic?, dac? nu este mai întâi fizic?. Artistul se identific? atât de mult cu ceea ce cânt? încât intr? în trans?, iar transa se transform? în emo?ie spiritual?, în rug?ciune, în martiriu.E posibil ca tocmai din acest motiv s? fi ap?rut perfec?ionismul. Ca o plato?? de zale pentru un lupt?tor cruciat, care lupt? pentru o cauz? sfânt?. Prin tehnic?, printr-un mijloc superior de distan?are, astfel de muzicieni se protejeaz?, nu-?i arat? tr?irile interioare. A?a sunt perfec?ioni?tii despre care am scris pe larg în Istoria Festivalului Interna?ional „George Enescu", precum piani?tii Christian Zacharias ?i Murray Perahia. Dar nu acela?i lucru se poate spune despre Radu Lupu, care, atunci când cânt? Schubert sau Beethoven, intr? într-o trans? athonit?, la fel soli?tii ru?i sau chinezi, mul?i ?coli?i în America. Un caz aparte este violonistul britanic Nigel Kennedy, care e un spiridu? al interpret?rilor lui Bach ?i Mozart în special, fiindc? acum intr? în trans?, acum se distan?eaz?, ca ?i surorile Katia ?i Mirelle Labéque. Nu mai vorbesc de marii soli?ti de oper?, ca Luciano Pavarotti, sau de concertele lui Beyoncé ?i Lady Gaga, soliste ale tr?irilor paroxistice prin excelen??. Delirante sunt ?i spectacolele de dans ale lui C?ciuleanu. Tot ce e muzic?/spectacol de impact presupune paroxism. ?i s? ne gândim numai la tarafurile române?ti pe care le elogiaz? Zamfir sau la ceea ce a f?cut din muzica popular? un Goran Bregovici.

Problema este în ce m?sur? tr?irismul care atinge astfel de cote supreme poate fi receptat de public. E limpede c? este receptat pe m?sur?, altfel arti?tii nu s-ar exprima a?a, în forme suprafire?ti. Oferta r?spunde cererii. Dar acest lucu este valabil numai în cazul melomanilor adev?tra?i, al celor puternic ini?ia?i în muzic?. Altfel, pentru melomaci ?i aplaudaci, pentru profani în general, totul pare hilar sau de neîn?eles. ?i adev?rata art? se percepe numai pe calea tr?irii nemijlocite. În carta mea Gridophania sau Poetica tr?irii am analizat toate formele de tr?ire estetic?, iar suprema form? este paroxismul ob?inut prin tr?irea nemijlocit?. Aici apare o punte de impact paroxistic între artist ?i receptor. Eu însumi am tr?it asemenea st?ri, nu numai ca scriitor ?i regizor al unor filme ?i spectacole de teatru, ca autor care se identific? cu personajele sale, dar ?i în calitate de critic, fapt care impune calitatea de spectator, de receptor. Am participat de-a lungul timpului la multe evenimente care pot fi incluse în acest concept al paroxismului tr?irii. S? fac o list? a evenimentelor este imposibil, fiindc? este foarte lung?, de necuprins. Fiecare mare artist se exprim? în aceast? faz? paroxistic?. Dac? nu o atinge, înseamn? c? mai are de urcat trepte pe scara tr?irilor. ?i m? gândesc pe loc la un Al Pacino, în rolul lui Shylock, ce scar? de tr?iri fantastice! De altfel, toate spectacolele v?zute la Festivalul „Shakespeare in the Park" au avut actori divini, care au imprimat aceast? fantastic? putere dat? de paroxismul tr?irii.

Dintre exemplele memorabile care mi-au marcat dialogul cu marii tr?itori ai muzicii, ai spectacolului în general, le-a? aminti pe Joan Baez, pe Julia Migenes, cu al ei magic bandoneon, pe dansatorii ?i cânt?re?ii de flmenco, din via??, când am fost pe Costa Brava, ?i din filmele lui Carlos Saura, cum ar fi Tango (1998), fiindc? în genul flamenco cânt?re?ii care danseaz? ?i dansatorii care cânt? fac parte din aceea?i poveste, o ve?nic? poveste de dragoste ?i moarte, o îmbinare între extaz ?i fatalitate, ca în piesele lui Garcia Lorca. Evident, nu-l uit pe Placido Domingo în Simon Boccanegra la Metropolitan Opera, nici cople?itoarea tetralogie a Nibelungilor wagnerieni, tot la Opera House, ?i, evident, toate concerterle lui Gheorghe Zamfir, cel mai mare artist al paroxismului muzical, fapt care se explic? prin unitatea r?scolitoare a inspira?iei, datorat? instrumetului s?u unic, naiul Sunetului Primordial, ceea ce l-a f?cut s? abordeze cu predilec?ie, în stilul arti?tilor latino, numai o sfer? a muzicii, aceea bazat? pe melodie, de natur? folcloric-romantic?. A? mai numi-o, muzic? vizual? sau narativ?. Nu trebuie s? uit nici satisfac?iile enorme pe care le-am avut ascultând muzic? de jazz, înc? din adolescen??, ca elev de liceu, când îi ascultam pe posturi „clandestine" pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Dizzy Gillespie, Ray Charles ?i al?i mon?tri sacri ai acestui gen prin excelen?? al tr?irilor paroxistice. De ei mi-am adus aminte recent, la inaugurarea muzeului The Met Breuer, de pe Madison Avenue, când am participat la un concert oferit de artistul anului 2014, pianistul ?i compozitorul american Vijay Iyer (n. 1971, New York), fiul unui imigrant indian, un talent de excep?ie, recunoscut de toat? breasla muzicii, supertitrat, nominalizat la Grammy, cu multe premii ?i distinc?ii, mare profesor de muzic? la universit??i americane, cu 12 albume de succes editate, compozitor de muzic? de film, inclusiv la un film inspirat de supravie?uitorii r?zboaielor din Irak ?i Afganistan.

Al?turi de Marcus Gilmore la tobe ?i Stephan Crump la contrabas, Vijay Iyer a sus?inut un concert neobi?nuit. Un model de tr?ire paroxistic?. Acest grup este numit de critic? DownBeat, iar lista cu faptele lor de renume este cople?itoare. Cei trei instrumenti?ti au cântat timp de o or? neîntrerupt o ampl? simfonie, au sus?inut un lung spectacol sonor, în care instrumetele au evoluat când sincron, când separat, când la intensit??i maxime, ca în piesa Accelerando, când în contrapunct, oferind momente de pianissimo, de relax, pân? la t?cere. Evident, nu au lipsit sonuri ale muzicii asiatice sau evoc?ri cosmice. A fost acoperit un mare orizont muzical, fapt posibil datorit? acestui gen de muzic?, jazz-ul, care este o art? a improviza?iei ?i permite cu u?urin?? treceri de la un registru sonor la altul. Formidabil era dialogul dintre instrumente, cum fiecare instrumentist devenea solist sau, când preda ?tafeta, acompaniator al celorlal?i. A?a au pendulat prin toat? istoria muzicii, recuno?teai ?i armonii baroc, ?i motive mozartiene (Mozart fiind compozitorul cel mai bine convertit la muzica de jazz), auzeai ?i b?t?ile Destinului imaginate de Beethoven, ?i acorduri impresioniste din Debussy ?i Stravinsky, o adev?rat? c?l?torie în diverse epoci muzicale, în racord cu tema fantasticei expozi?ii Unfinished, pe care muzeul a organizat-o cu exemple semnificative din istoria artei, expozi?ie c?reia i-am dedicat o cronic? aparte. Iar ceea ce a dominat în acest concert a fost transa în care au intrat cei trei muzicieni, o lung? trans?, care le-a permis s? ?in? tot concertul la o intensitate a tr?irii neobi?nuit?, un continuu extaz, care se hr?nea cu lini?te din el însu?i. Spectatorii erau pe m?sur?, oameni ai artei în exclusivitate, care au sus?inut prin participare electiv? o asemenea muzic?, creatoare prin excelen?? de atmosfer? spiritual?.
Coresponden?? de la New York

footer