Revista Art-emis
Utopia necesară PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 31 Ianuarie 2016 20:02

Aşa cum am arătat în „Comedia sofisticată", încă de la debutul său cu „The Parent Trap" (1998), tradus „Capcană pentru părinţi", Nancy The Parent TrapMeyers dovedeşte că ştie să meargă la ţintă. Şi impactul este colosal. Aş spune că filmul este gândit chiar pentru un fenomen actoricesc: Lindsay Lohan. Ea este minunea minunilor, chiar un copil minune, precum odinioară Shirley Temple şi mai apoi Natalie Portman. Însă Meyers a atacat o temă greu de abordat, povestea a două fetiţe gemene, jucate de Lohan. „The Parent Trap" este inspirat de un roman clasic al prolificului scriitor german Erich Kästner, care a fost ecranizat de câteva ori datorită originalităţii sale, povestea a două fete gemene, despărţite de mici, dar care se redescoperă şi se unesc pentru a-şi reuni şi părinţii, care au divorţat când ele erau mici şi le-au împărţit, una să trăiască cu mama sa în Anglia, cealaltă cu tatăl ei, în America. Evident, filmul a fost făcut pentru harul lui Lindsay Lohan (n. 1986, New York), care avea, când a filmat acest dublu rol, 11 ani. Debutase ca „fashion model" la 3 ani şi jucase într-o operă la 10 ani. Ea le interpretează aici, în acest remake, pe cel două gemene Hallie şi Annie, rol ce a fost în prima variantă interpretat cu mare succes de Hayley Mills. Dennis Quaid şi Natasha Richardson sunt în film Nick Parker şi Elizabeth James, părinţii divorţaţi ai celor două gemene năzdrăvane. Tatăl trăieşte în America şi este mare proprietar de podgorii viticole, iar mama este o mare creatoare de modă la Londra. De mici, Hallie şi Annie au trăit separat, din momentul când părinţii lor s-au despărţit, mama a rămas cu Annie la Londra, iar Hallie cu tatăl ei în America. Ele se vor cunoaşte într-o vacanţă unde se întâmplă să ajungă împreună. Sunt pline de imaginaţie, îşi provoacă reciproc tot felul de trăsnăi, până se împrietenesc. Şi primul lor gînd este să-şi împace părinţii, să-i facă să se reunească, fiindcă e greu să trăieşti fără mamă sau fără tată. Şi ce se gândesc, să-şi schimbe locul, ca Annie să plece în America, iar Hallie la mama ei, în Anglia. Una nu-şi cuoaşte tatăl, cealaltă, mama, şi nici casa unde aceştia trăiesc. De aici tot felul de încurături, cea mai grea fiind aceea de a bloca iminenta căsătorie a tatăului lor cu o femeie pe care n-o plac, o numesc Cruella, dar se descurcă. Îi fac viaţa un calvar şi reuşesc s-o îndepărteze de cuibul lor. Nick şi Eliyabeth se regăsesc, se redescoperă, se plac. Nici nu ştiu de ce au fost aşa de orbi şi s-au despărţit. Dar aşa e în film, dacă nu se despărţeau, ce-ar mai fi făcut Hallie Parker şi Annie James. Aşa, ne dovedesc ce mare este iubirea lor. Şi astfel vor reuşi să reunească familia risipită şi să instaureze ceea ce americanii numesc happy end.

„The Parent Trap" este rezultatul unei noi colaborări între Nancy Meyers - regizoare şi scenaristă - şi Charles Shyer, soţul ei, ca scenarist şi producător. Cei doi formează o echipă de douăzeci de ani, din 1979, şi au mai colaborat în trecut pentru alte filme de mare succes „Father of the Bride" (Tatăl miresei), continuarea lui „Father of the Bride II" (Tatăl miresei II), apoi „Private Benjamin" (Recrut fără voie), „Baby Boom" şi „Irreconcilable Differences" (Diferenţe ireconciliabile). Pe aceeaşi schemă este construit şi „The Hollyday" (Vacanţa - 2006). De data aceasta este vorba de geneza iubirii, pe o idee extrem de originală: două femei, Amanda (Cameron Diaz) şi Iris (Kate Winslet), plictisite de viaţa lor, se întâlnesc pe internet şi decid să facă schimb de case pentru perioada sărbătorilor de iarnă. Cum una locuieşte în Statele Unite, iar cealaltă în Anglia, schimbarea e suficientă ca să le dea vieţile peste cap. Şi cum Nancy Meyers este imprevizibilă, Amanda şi Iris întâlnesc fiecare un bărbat, care transformă povestea într-o lecţie plină de iubire şi optimism. Rolurile celor doi pretendenţi sunt interpretate remarcabil de Jude Law (în Graham) şi Jack Black (în Miles).

Filmele lui Nancy Meyers pledează pentru o lume ideală, pentru o lume a fericirii, care e posibilă şi pe pământ. Cuplurile sunt frumoase, tinere, inteligente, radiază de o mare moralitate. Totul este o pledoarie pentru iubire şi familie. Idealul în cuplu este ca iubirea să se împlinească în familie. Ingeniozitatea senartistei pleacă de la realitate, de la sâmburii vieţii cotidiene, şi se plasează în ideal. Evident, universul pe care îl conturează Nancy este o lume utopică, utopia vieţii fericite, a iubirii împlinite indiferent de distanţe şi greutăţi. Dar greutăţile nu sunt materiale. Toţi sunt realizaţi profesional. De pildă, Geaham este editor, iar Amanda publicistă. Nivelul de viaţă şi relaţii al personajelor este mult peste media normală, dar ei toţi sunt remarcabili intelectuali, iar ceea ce au, au datorită muncii lor. Sunt remarcabili muncitori. Sunt împlniţi ca profesionişti, au asigurată condiţia existenţială. Casele în care stau sunt ca nişte biblioteci, echipate cu toate dotările moderne. Cu adevărat, intrăm pe o planetă a culturii. De aceea, replicile au parfum, sunt mereu spirituale şi pilde cu subînţeles, umorul fiind hrana lor, ca în relaţia, absolut antologică, a lui Iris cu bătrnul scenarist al Hollywood-ului, Arthur (Eli Wallach, actorul care a trăit 99 de ani!). Iar persoanjele negative, pline şi ele de calităţi, sunt până la urmă date la o parte din această lume ideală, aşa cum este dat Jasper, lipitoarea lui Iris, iar în primul caz, Cruella, cum îi spun cele două gemene amantei tatălului lor. Ele îi vor da o lecţie usturătoare Cruellei, care pare să fi învăţat ceva din ea. O altă ideea a lui Nancy a fost distribuţia, pentru personajele engleze a luat actori englezi, ca specialul Jude Law în dificilul rol al lui Graham, un tată cu doi copii, care se reîndrăgosteşte şi dovedeşte că are puterea de a cuceri o femeie ca un labirint.

Toate filmele lui Nancy Meyers se termină cu „happy end", fiindcă ea a înţeles că filmul este o artă care educă şi oamenii au nevoie de speranţă. Personajele îşi găsesc iubirea, liniştea, împlinirea. Este o lume plină de probleme, dar toate se rezolvă, fiindcă în celălalt plan, nematerial, stă o lume ideală, spre care toţi ţintesc. Acest ideal este fericirea. Lipseşte din filmele lui Nancy Meyers, credinţa. „Lumea ideală este posbilă aici, pe pământ, spune Nancy, nu în cer. Utopia este necesară. Să ne purificăm prin utopia domestică, care, oricum, este mult mai apropiată de utopiile religioase, fiind ca o altă faţă a lor". Nancy nu abordează această problemă, în nici un film de-al ei nu se discută despre Dumnezeu, despre credinţă, despre religie. Ea nu vulgarizează o astfel de temă, nu atinge sacrul, fiindcă îl găseşte în iubire, în ceea ce este mai frumos în om.

footer