Revista Art-emis
Comedia sofisticată PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 10 Ianuarie 2016 17:14

Nancy Meyers, art-emisÎn sarabanda vulgarităţilor transmise non-stop de posturile TV ale României, culminând cu sinistra ţiganiadă de sărbători, de parcă România s-a înecat la mal, aşa cum o visează cei ca Adrian Sârbu aflaţi în topul pe care l-am numit „aura vulgaritas", am revăzut două filme aflate la cealaltă extremă, adică normale, umane, bazate pe iubire, ale regizoarei Nancy Meyers (n. 1949, Philadelphia), considerată în America o revelaţie, o portavoce a avangardismului feminin, impus prin talentul unor condeie care îşi trag seva din marea tradiţie engleză, a unor scriitoare reper, de la Jane Austen la J.K. Rowling. Amercanii au dat-o recent pe Stephenie Meyer, autoarea lui Twilight Saga, ecranizat tot de o femeie, Catherine Hardwicke. Iar cea mai titrată regizoare a Americii este, desigur, Kathryn Bigelow, încununată cu Oscar şi baftă pentru controversatul film politic „The Hurt Locker" (2010). Ea e prima femeie din istorie care a luat un Oscar pentru cel mai bun regizor. Iar staruri celebre ca Angelina Jolie, Madonna, Natalie Portman au trecut şi ele în spatele camerei de luat vederi ca regizoare. Se pare că femeile au mai multă prospeţime şi fantezie în abordarea unor subiecte foarte delicate, cum ar fi anxietatea, dilemele sufleteşti, mitologia SF, problema cuplului, familia, singurătatea sau căutarea iubirii. De altfel, prima calitate a lui Nancy Meyers este aceea de scenaristă. Trebuie spus că ea şi-a format condeiul ca ziaristă, fiind absolventă a Universităţii din Washingthon, la secţia de jurnalism, formându-şi apoi abilităţile de cineast la televiziuni din Philadelphia şi Los Angeles. A debutat ca scenaristă şi producătoare în 1980, cu Private Benjamin. Iar ca regizoare a debutat la 49 de ani cu un remake clasic, „The Parent Trap", dovedind har artistic, dar şi experienţă, fiindcă a iubit filmul, a crezut în talentul ei şi a învins. A realizat până în prezent 6 filme, unul mai interesant decât altul, care i-au adus un imens succes: „The Parent Trap" - Capcană pentru părinţi (1998), „What Women Want" - Ce-şi doresc femeile (2000), „Something's Gotta Give" - Ceva, ceva tot o ieşi (2003), „The Holiday" - Vacanţa (2006), „It's Complicated" - E tare complicat! (2009), „The Intern" - Internul (2015).

Calitatea principală a acestor filme o conferă iscusinţa narativă şi dialogul (se cunoaşte căa fost jurnalistă), de o mare inteligenţă, foarte apropiat de modalitatea sclipitoare a spiritului satirei engleze, în genul Bernard Shaw. De altfel, poveştile se petrec în mare parte în Anglia. Iar distribuţia a ţinut seama de acest caracter şi actorii americani au parteneri englezi, remarcabili. Americanii, cel puţin în domeniul cinematografic, au depăşit demult handicapul numit „complexul european". Mereu ei au fost consideraţi naivi, Europa le dădea lecţii la capitolele cultură, istorie, filosofie, tot ce înseamnă profunzime. Americanii sunt un popor pragmatic. Există chiar o vorbă în America, care spune: „Noi întâi acţionăm şi pe urmă gândim". Americanii s-au dovedit imbatabili la capitolele western, S.F., aventură, thriller, horror, dar mai ales în super-producţii. Treptat, ei au recuperat şi handicapuleuropean. Au realizat poate cele mai frumoase filme de artă din lume.Fenomen similar şiîn arta plastică, făcând paşi uriaşi în asimilarea valorilor europene. Arta europeană, valorile ei de vârf, sunt acum ca acasă în galeriile din Manhattan. Aşa s-a întâmplat şi în film, dovadă ultimele filme ale lui Woody Allen, unul şi unul, excelente, a căror acţiune se petrece în Europa. Allen dovedeşte cât de bine a asimilat specificul european, fie englez, fie spaniol, francez sau italian. Dar ceea ce le-a ţinut americanilor sus ştacheta a fost apropierea de cultura engleză. Deja se poate vorbi, cel puţin în cinematografie, de o permanentă producţie anglo-americană.

Americanii le datorează englezilor naşterea şi limba, deci au şi ei aceeaşi mamă şi, ca atare, frăţia lor este un lucru firesc. Dovadă că filmele engleze intră automat pe lista nominalizărilor la premiile Oscar, fiind considerate ca filme americane. E sigura ţară din lume, Anglia, care se află acasă la Hollywood, la gala premiilor Oscar, la paritate cu filmele ţării gazdă. Mai mult, premiile se oferă constant unor filme engleze, ba însuşi Best Picture ajunge în vitrina lor, cum s-a întâmplat mai an cu 12 Years a Slave (2013) albritanicului Steve McQueen. Iar simbolul copilului care se întoarce la mamă îl reprezintă cel mai mare regizor american al tuturor timpurilor, Stanley Kubrick, care a trăit şi a lucrat în ultimii 40 de ani ai vieţii sale în Anglia. Englezii au impus această ştachetă: Marile filme sunt imbatabile datorita scenariului. Iar genul cel mai dificil este, categoric, comedia. Şi Nancy Meyers s-a dovedit as în ceea ce priveşte broderia narativă, felul labirintic de a conduce o acţiune, orientându-se după meandrele sufleteşti ale personajelor. Nimic nu este previzibil, mereu apare în poveste elementul imprevizibil. Ne ataşăm de poveştile ei, fiindcă sunt vii, spontane, spirituale. Cred că Nancy Meyers este campioană în genul, pe care l-aş numi, comedia sofisticată. Evident, împăratul genului este Woody Allen, el a inventat intrigăria fără măsură, căreia i-a adăugat ceva ce se credea a fi moartea filmului: vorbăria interminabilă. Din care a făcut artă. Pe această linie şi-a dezvoltat talentul şi Nancy Meyers. A dovedit-o cu aplomb în What Women Want, cu Mel Gibson protagonist, record de încasări (la 70 milioane buget, 375 milioane box-office în primul an de difuzare). La fel, mare succes şi cu Something's Gotta Give, care, sub steaua unor vedete ca Jack Nicholson, Diane Keaton, Francis McDormand, Amanda Peet, Keanu Reeves, a ieşit un bestseller. Cred că toată lumea a văzut acest film, o demonstraţie de story alunecător, ca însuşi stilul imprevizibil al lui Nicholson. Ca şi în It's Complicated, unde protagonistă este o altă actriţă sofisticată,

Meryl Streep, care încurcă iţele într-o relaţie în triunghi la fel de complicată, avându-i parteneri pe Alec Baldwin şi Steve Martin. Aşa cum în ultimul ei film, „The Intern", Nancy Meyers îi prinde într-o relaţie sofisticată pe Robert de Niro şi Anne Hathaway. Mereu ne surprinde cu abordarea unor situaţii aparent banale ale vieţii, care se dovedesc, de fapt, situaţii limită, determinante pentru diagnosticul sufletesc al personajelor. Nancy Meyers este un adevărat regizor, fiindcă are înainte de toate talentul să facă distribuiţii perfecte. Mai mult, ea are un fenomenal simţ al succesului, iar secretul este totunul clasic, scrie scenarii pentru actori, pentru staruri, pentru monştri sacri, cum se vede din cele de mai sus. Aceasta este lecţia pe care a învăţat-o pe platourile americane. Iar americanii sigur au învăţat-o de la europeni, de la Fellini, în primul rând, care este pentru americani icoană, dar şi de la francezi, şi e suficient să ne gândim la sofisticăriile cinematografice ale lui Godard, Resnais, Truffaut, dar chiar şi la comedii uşoare, făcute însă de neuitat, precum Les Femmes (1969), datorită sex-simbolului noncomformist, de neegalat, Brigitte Bardot, care, în anii cât a stat pe platourile hollywoodiene, anii '60, a influenţat şi filmul american, deşi pe atunci avea o contracandidată pe măsură, de fapt, o vedetă complementară, Marilyn Monroe. Vom reveni cu analiza filmelor lui Nancy Meyers, „The Parent Trap" şi „The Holyday", fiindcă sunt înrudite ca schemă narativă şi ca stil cinematografic.

footer