Revista Art-emis
Morală şi Putere PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 27 Septembrie 2015 22:18

Festival Enescu 2015 - Incoronarea Popeei, art-emisCompozitorul italian Claudio Monteverdi (1567-1643) este considerat părintele operei, el fiind însă mai cunoscut ca autor de madrigale - însuşi Corul „Madrigal" i-a cântat o piesă în seara de deschidere a ediţiei 2015 a Festivalului -, dat fiind că din cele 18 opere pe care le-a scris, s-au păstrat doar trei, „Orfeu", „Întorcerea lui Ulise" şi „Încoronarea Popeei", considerată ce mai valoroasă. Ultimele două ne-au fost prezentate în cadrul secţiunii Încoronarea PopeeiConcertele de la miezul nopţii" de către celebra formaţie engleză „The Academy of Ancient Music", dirijată de Richard Egarr, fondată în 1973, după o veche organizaţie cu acelaşi nume din secolul al XVIII-lea. Nu cunosc decât ultima operă, ascultată cu varii ocazii, iar subiectul ei a făcut obiectul multor spectacole de teatru. Este povestea reală a împăratului Nerone, care îşi înşeală soţia, pe Ottavia, cu Popeea, cu care se va şi căsători şi pe care o încoronează, după ce-şi obligă soţia să plece în exil şi după ce deconspiră o intrigă a lui Ottone, cel ce o iubea pe Popeea, şi îl exilează şi pe acesta, care se consolează în braţele Drusillei, în hainele căreia se deghizase şi pătrunsese în camera Popeei, cu intenţia să o ucidă. Această intrigă seamănă izbitor cu o scenă din „Cymbeline" de Shakespeare, când duşmanii lui Posthumus Leonatus ticluiesc să-i dovedească faptul că Imogena, fiica regelui şi soţia sa, îi este infidelă. E un subiect care a circulat mai ales în Renaştere, chiar şi sub forma commediei dell'arte. În variantă lui Monteverdi, după un libret compus de Giovanni Francesco Busenello, în acţiune îşi fac apariţia constant şi zeii, precum Pallas Athena şi Amor, dar şi personaje simbolice, precum Fortuna şi Virtutea. Mai apare şi filosoful Seneca, mentroul lui Nerone, care însă îl condamnă la moarte când Seneca nu este de acord ca el să conducă lumea după bunul său plac.

În „Întoarcerea lui Ulise", intriga se ţine strâns de „Odiseea" lui Homer. După 20 de ani de pribegie, Ulise se întoarce acasă, unde descoperă turma de peţitori care îi curtau nevasta, pe Penelope. El, cu ajutorul fiului său, Telemaco, şi al unui prieten, Eumete, reuşeşte să-i învingă pe peţitori şi să-şi recupereze regatul, demonstrând că, până la urmă, virtutea şi fidelitatea sunt răsplătite, iar trădarea şi înşelătoria învinse. Fenomenal în aceste opere este altceva, felul cum se naşte legătura dintre muzică şi text. Monteverdi a revoluţionat modul de a compune operă, prin faptul că a pus în prim-plan valoarea textului, considerând că muzica trebuie să slujească exprimarea înţelesului poetic. De aceea, în locul polifoniei renascentiste, el pune monodia barocului, pentru a evidenţia rolul personajului, a cărui partitură trebuie să aibă acurateţe. Altfel spus, recitativele personajelor, ariile, sub forma arioso şi arietto, duetele, duettino, sunt puternic evidenţiate, iar orchestra are rol de acompaniator. Monteverdi a anticipat toate armoniile viitoare ale operei, inclusiv belcanto italiano. Această importanţă dată textului va fi şi suportul concepţiei lui Wagner. Se naşte astfel o interferenţă a limbajelor sui-generis, genuină, fără complicaţiile de mai târziu, greoaie, ale spectacolului de operă. Sunetele instrumentelor vechi conturează în stil aristotelic, pe bază de improvizaţie, universul sonor al vocilor, care sunt şi ele genuine (rolurile feminine fiind jucate de contratenori, în locul soliştilor castraţi din epocă). Este ceva foarte apropiat de felul popular al muzicii, în care un trubadur se acompaniază la chitară. Există şi aici, în orchestra de muzică veche, instrumente uitate, din epoca barocă, cum ar fi clavecinul sau mandolina cu două cozi, ce ating doi metri şi are peste 15 corzi. Ceva nemaivăzut, care produce un sunet special, între chitară şi violoncel, o armonie în surdină care acompaniază vocile soliste.

Operele au avut parte de câţiva interpreţi celebri, vedete ale muzicii de operă, cei mai mulţi fiind englezi, precum soprana Louise Alder (Popeea), mezzosoprana Sarah Connolly (Nerone), contratenorul Iestyn Davies (Ottone), mezzosoprana Marina de Liso (Ottavia), basul David Soar (Seneca), faimosul tenor englez Ian Bostridge (Ulisse), mezzosoprana slovenă Barbara Kozelj (Penelope), soprana Elisabeth Watts (Minerva), după cum alţii au cântat în ambele opere, precum tenorul Andrew Tortise (Telemaco şi Arnalta), soprana Sophie Junker (Drusilla / Virtutea şi Melanto / Fortuna) sau mezzosoprana Daniela Lehner (Amor şi L'umana Fragilita). Mai trebuie spus că aceşti cântăreţi sunt şi actori remarcabili. Deşi cele două opere s-au cântat sub forma concertantă, totuşi ei sugerau relaţii dintre personaje, reacţii, atitudini, mişcări scurte, dar mai ales o mimică excepţională. Chipul lor era de o expresivitate teatrală, în funcţie de situaţii, dar mai ales de tonalitatea vocilor, care, sub cupola Ateneului, răsunau divin. Aici e locul ideal de concert, unde nu se petrece nici o distorsiune, muzica este redată perfect, aşa cum ea a fost născută de creator.

footer