Revista Art-emis
„Isis” şi marşuri apocaliptice PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 23 Septembrie 2015 20:11

George Enescu - Isis-art-emisFrumoasă surpriză ne-a făcut Bayerische Staatsoper, orchestra bavareză, care a deschis seria celor două concerte cu poemul simfonic „Isis" (1923) de George Enescu, un poem neterminat, orchestrat de Pascal Bentoiu, care a avut în pauza concertului şi lansarea unei cărţi de căpătâi, „Breviar enescian", un adevărat manual pentru cei care vor să se iniţieze în muzica enesciană. Există în această carte dosarul tuturor lucrărilor lui Enescu, mai puţin simfoniile, pentru că autorul le-a prezentat anterior într-un volum masiv, de sine stătător, tradus şi în engleză. Aşa cum spunea şi Dan Dediu, acest volum, scos de Editura muzicală Grafoart (director Matei Bănică), merită tradus şi el în engleză, pentru ca şi străinii să aibă acces la preţioasele informaţii ale celui mai autorizat enescolog pe care îl aveam. Pascal Bentoiu (n. 1927) încă mai trăieşte, dar nu s-a putut deplasa la lansare din cauză că este foarte bolnav, cum mi-a spus chiar directorul editurii. Isis este un poem pur enescian, inspirat de Maruca, iubita şi muza lui Enescu, căreia el îi spunea Isis, cu numele acestei zeiţe egiptene, o piesă compusă în febra lui Oedipe, o transfiguraţie similară finalului operei, cum a demonstrat şi Corul Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia), care a participat la realizarea acestui moment. Oricum, finalul din „Simfonia cu cor" şi „Isis" demonstrează cât de obsedat era Enescu de mesajul operei „Oedipe". Şi dirijorul orchestrei bavareze, Constantinos Carydis, a trăit cu mare emoţie acest poem, realizând o bijuterie muzicală.

Isis este zeiţa magiei, a vieţii şi căsătoriei, ceea ce Enescu voia să fie şi iubirea sa, pentru care el a devenit simbol al fidelităţii şi aşteptării sisifice, fiindcă Maruca avea să-i devină soţie abia după moartea prinţului Mihail Cantacuzino (printre iubiţii ei se numără şi filosoful Nae Ionescu şi pianistul Dinu Lipatti). Muzica este diafană, sugerând puritatea utopică a iubirii. Ca şi în „Simfonia cu cor", există şi aici această tehnică a sunetelor în valuri, o pânză armonică brodată de la mici nuanţe la un intens arc cromatic, totul fiind însufleţit de vocile diafane ale corului de femei, ca un voal care se aruncă peste lume, ca apoi totul să se stingă într-o broderie fină, cu mângâieri de vrajă. Încă o dată, când se implică, orchestrele străine cântă minunat Enescu. Iar orchestrele germane, să nu uităm, sunt perfecţioniste. A demonstrat-o şi acum orchestra bavareză, care a mai cântat ceva atipic, „Imperialul beethovenian", o capodoperă aproape uitată, care se cântă tot mai rar, cât şi „Simfonia nr. 5 op. 47 în Re minor" de Şostakovici, o piesă care nu se potriveşte cu orchestra, deşi părţile întâi şi patru au ceva din muzica mahleriană întrucât sunt dominate de marşuri. I-ar fi plăcut mult lui Caragiale, care era nebun după marşuri, după bătăi apocaliptice din tobe şi sunete de goarnă. Nenea Iancu a şi spus că dacă nu ar fi fost ce este, dramaturg, i-ar fi plăcut să compună marşuri pentru fanfara militară. După ce partea a treia a fost cavou, am intrat într-un iureş revoluţionar, o teribilă mărşăluire soldăţească.

Despre această simfonie s-a şi spus că e un fel de recompensare la afrontul că nu ar fi pe placul staliniştilor, Şostakovici fiind supus în 1936 anatemei partidului şi unei campanii denigratoare. Simfonia a fost considerată „replica creatorului la o critică justă". Simfionia a avut premiera în 1937 şi succesul ei enorm i-a adus împăcarea compozitorului cu puterea. Sigur, Şostacovici va avea continuu altercaţii cu putereea, cariera sa fiind o permanentă alternanţă de consacrări şi căderi. Dar Simfonia a V-a este o creaţie de cotitură. Talentul celui mai iubit compozitor sovietic se vede din complexitatea orchestraţiei, din dramatismul şocant al unor stări radicale, pline de contraste, de teribilele alternanţe între instrumente solo şi tutti, între meditaţii şi marşuri răscolitoare. Totul se încheie apoteotic, plin de energie pozitivă, dar greu de suportat. Despre aceste finaluri de compromis, Şostakovici a declarat în Memoriile sale că sunt mimate, că „bucuria este forţată". Şi Simfonia a V-a se termină, cel puţin aşa ne îndeamnă Şostakovici să înţelegem, ca şi cum cineva te-ar lovi cu un ciomag şi ţi-ar spune că „trebuie să te bucuri". Da, cam seamănă cu o parabolă a dictaturii. „Trebuie să fii complet surd să nu înţelegi". În fine, m-a surprins „Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră" de Beethoven, o piesă pe care o ascultam febril în tinereţe, fiindcă pianistul francez Pierre Laurent Aimard nu a fost atenţionat că notele joase nu se aud, cum s-a întâmplat în partea a doua, Adagio un poco moto, în care Sala Congreselor a deveni cavou. Partea a treia e un Rondo, care are o latură foarte vizuală, ca un balet cu prichindei, ce se rotesc ca nişte titirezi. Un fel de beţie valpurgică, cu spiriduşi şi personaje fantastice. Un fel de dans al ielelor. Dacă ne întrebăm de ce clasicii sunt atât de accesibili şi fredonabili, cheia o găsim aici, unde muzica trimite la o pură vizualizare, excelent suport pentru susţinerea fanteziei care brodează poveşti.

Beethoven ca Beethoven, dar un Şostakovici cântat de nemţi, nu cred că s-a mai auzit în Sala Congreselor! Cum, nici un compozitor german? Dar orchestra bavareză a recuperat în seara următoare, când ne-a oferit în premieră românească, sub formă de concert, opera „Elektra" de Richard Strauss.

footer