Revista Art-emis
PDF Imprimare Email
  
Miercuri, 23 Septembrie 2015 20:11

George Enescu - Isis-art-emisFrumoas? surpriz? ne-a f?cut Bayerische Staatsoper, orchestra bavarez?, care a deschis seria celor dou? concerte cu poemul simfonic „Isis" (1923) de George Enescu, un poem neterminat, orchestrat de Pascal Bentoiu, care a avut în pauza concertului ?i lansarea unei c?r?i de c?p?tâi, „Breviar enescian", un adev?rat manual pentru cei care vor s? se ini?ieze în muzica enescian?. Exist? în aceast? carte dosarul tuturor lucr?rilor lui Enescu, mai pu?in simfoniile, pentru c? autorul le-a prezentat anterior într-un volum masiv, de sine st?t?tor, tradus ?i în englez?. A?a cum spunea ?i Dan Dediu, acest volum, scos de Editura muzical? Grafoart (director Matei B?nic?), merit? tradus ?i el în englez?, pentru ca ?i str?inii s? aib? acces la pre?ioasele informa?ii ale celui mai autorizat enescolog pe care îl aveam. Pascal Bentoiu (n. 1927) înc? mai tr?ie?te, dar nu s-a putut deplasa la lansare din cauz? c? este foarte bolnav, cum mi-a spus chiar directorul editurii. Isis este un poem pur enescian, inspirat de Maruca, iubita ?i muza lui Enescu, c?reia el îi spunea Isis, cu numele acestei zei?e egiptene, o pies? compus? în febra lui Oedipe, o transfigura?ie similar? finalului operei, cum a demonstrat ?i Corul Academic Radio (dirijor Dan Mihai Goia), care a participat la realizarea acestui moment. Oricum, finalul din „Simfonia cu cor" ?i „Isis" demonstreaz? cât de obsedat era Enescu de mesajul operei „Oedipe". ?i dirijorul orchestrei bavareze, Constantinos Carydis, a tr?it cu mare emo?ie acest poem, realizând o bijuterie muzical?.

Isis este zei?a magiei, a vie?ii ?i c?s?toriei, ceea ce Enescu voia s? fie ?i iubirea sa, pentru care el a devenit simbol al fidelit??ii ?i a?tept?rii sisifice, fiindc? Maruca avea s?-i devin? so?ie abia dup? moartea prin?ului Mihail Cantacuzino (printre iubi?ii ei se num?r? ?i filosoful Nae Ionescu ?i pianistul Dinu Lipatti). Muzica este diafan?, sugerând puritatea utopic? a iubirii. Ca ?i în „Simfonia cu cor", exist? ?i aici aceast? tehnic? a sunetelor în valuri, o pânz? armonic? brodat? de la mici nuan?e la un intens arc cromatic, totul fiind însufle?it de vocile diafane ale corului de femei, ca un voal care se arunc? peste lume, ca apoi totul s? se sting? într-o broderie fin?, cu mângâieri de vraj?. Înc? o dat?, când se implic?, orchestrele str?ine cânt? minunat Enescu. Iar orchestrele germane, s? nu uit?m, sunt perfec?ioniste. A demonstrat-o ?i acum orchestra bavarez?, care a mai cântat ceva atipic, „Imperialul beethovenian", o capodoper? aproape uitat?, care se cânt? tot mai rar, cât ?i „Simfonia nr. 5 op. 47 în Re minor" de ?ostakovici, o pies? care nu se potrive?te cu orchestra, de?i p?r?ile întâi ?i patru au ceva din muzica mahlerian? întrucât sunt dominate de mar?uri. I-ar fi pl?cut mult lui Caragiale, care era nebun dup? mar?uri, dup? b?t?i apocaliptice din tobe ?i sunete de goarn?. Nenea Iancu a ?i spus c? dac? nu ar fi fost ce este, dramaturg, i-ar fi pl?cut s? compun? mar?uri pentru fanfara militar?. Dup? ce partea a treia a fost cavou, am intrat într-un iure? revolu?ionar, o teribil? m?r??luire sold??easc?.

Despre aceast? simfonie s-a ?i spus c? e un fel de recompensare la afrontul c? nu ar fi pe placul stalini?tilor, ?ostakovici fiind supus în 1936 anatemei partidului ?i unei campanii denigratoare. Simfonia a fost considerat? „replica creatorului la o critic? just?". Simfionia a avut premiera în 1937 ?i succesul ei enorm i-a adus împ?carea compozitorului cu puterea. Sigur, ?ostacovici va avea continuu alterca?ii cu putereea, cariera sa fiind o permanent? alternan?? de consacr?ri ?i c?deri. Dar Simfonia a V-a este o crea?ie de cotitur?. Talentul celui mai iubit compozitor sovietic se vede din complexitatea orchestra?iei, din dramatismul ?ocant al unor st?ri radicale, pline de contraste, de teribilele alternan?e între instrumente solo ?i tutti, între medita?ii ?i mar?uri r?scolitoare. Totul se încheie apoteotic, plin de energie pozitiv?, dar greu de suportat. Despre aceste finaluri de compromis, ?ostakovici a declarat în Memoriile sale c? sunt mimate, c? „bucuria este for?at?". ?i Simfonia a V-a se termin?, cel pu?in a?a ne îndeamn? ?ostakovici s? în?elegem, ca ?i cum cineva te-ar lovi cu un ciomag ?i ?i-ar spune c? „trebuie s? te bucuri". Da, cam seam?n? cu o parabol? a dictaturii. „Trebuie s? fii complet surd s? nu în?elegi". În fine, m-a surprins „Concertul nr. 5 pentru pian ?i orchestr?" de Beethoven, o pies? pe care o ascultam febril în tinere?e, fiindc? pianistul francez Pierre Laurent Aimard nu a fost aten?ionat c? notele joase nu se aud, cum s-a întâmplat în partea a doua, Adagio un poco moto, în care Sala Congreselor a deveni cavou. Partea a treia e un Rondo, care are o latur? foarte vizual?, ca un balet cu prichindei, ce se rotesc ca ni?te titirezi. Un fel de be?ie valpurgic?, cu spiridu?i ?i personaje fantastice. Un fel de dans al ielelor. Dac? ne întreb?m de ce clasicii sunt atât de accesibili ?i fredonabili, cheia o g?sim aici, unde muzica trimite la o pur? vizualizare, excelent suport pentru sus?inerea fanteziei care brodeaz? pove?ti.

Beethoven ca Beethoven, dar un ?ostakovici cântat de nem?i, nu cred c? s-a mai auzit în Sala Congreselor! Cum, nici un compozitor german? Dar orchestra bavarez? a recuperat în seara urm?toare, când ne-a oferit în premier? româneasc?, sub form? de concert, opera „Elektra" de Richard Strauss.

footer