Revista Art-emis
Enescu ?i germanii PDF Imprimare Email
  
Miercuri, 09 Septembrie 2015 18:02

Festival George Enescu-2015Orchestra „Staatskapelle Dresden", dirijor Christian Thielemann, a avut un program eminamente german, Beethoven, Bruckner, Strauss. Este una din cele mai vechi orchestre din lume, fondat? în 1548 de un prin? saxon, dar în repertoriul s?u nu se afl? nici o lucrare româneasc?. Excep?ie a f?cut de data aceasta Enescu, cu Simfonia de camer? pentru 12 instrumente soliste op. 33 în Mi Major, care a fost interpretat? îns? nu de Staatskapelle, ci de Ansamblul de camer? al Capelei din Dresda, cu alt dirijor decât cel anun?at în program, Johannes Wulff-Woesten. A fost o excep?ie, desigur, a?a cum este ?i partitura acestei piese, cu totul speciale, sugerând ideea celor 12 apostoli, prin faptul c? se precizeaz? c? instrumentele sunt „soliste", adic? au personalitatea lor, ca în muzica atonal?. Cele 12 instrumente sunt: flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompet?, vioar?, viol?, violoncel, contrabas, pian. Ca ni?te personaje, se „ceart?" între ele, dialogheaz?, se contrazic, se concureaz?, merg în paralel sau de sine st?t?tor. Dar efectul general este unitar, cele patru p?r?i ale Simfoniei se încadreaz? într-un polifonism rafinat ?i transmit o stare de mister cosmic, athonit. Este o lucrare considerat? „testamentul muzical" al lui George Enescu, fiind terminat? în ultimele sale luni de via??. Cercet?torii nu-i pot fixa apartenen?a la un curent dat. Evident, întrucât ei fie n-au auzit de isihasm, fie nu l-au tr?it. Instrumentele solistice între?es o fascinat? ?i tulbur?toare gridophanie, a?a cum ne imagin?m Cina cea de tain?. Mi?carea armonic? se deruleaz? în tonuri moderate, simfonia este ca o cantilen? tulbur?toare, str?b?tur? de mi?c?ri stranii, tensionate, una preg?tind-o pe cealalt?, ca un zbor de pesc?ru?, mereu repetat, marcat în Adagio de un lamento de trompet?. E acea nostalgie cosmic?, tulbur?toarele tr?iri isihaste, nelini?titele evad?ri cosmice enesciene.

A venit îns? dirijorul Thieleman, care a dirijat func?ion?re?te, s? nu zic prost, neonorând bombastica sa fi?? de prezentare din program (asistent al lui Karajan, director al festivalului din Bayreuth). A cântat catastrofal Concertul nr. 3 pentru pian ?i orchestr? de Beethoven, gafând împreun? cu un pianist total neinteresant, Yefim Bronfman, poreclit de nem?i „Mr. Brontozaur". Noi, românii, avem zeci de piani?ti mai buni. În special tineri. Dar ei nu sunt invita?i, fiindc?, a?a cum tot declar? Holender, nu sunt cunoscu?i ?i festivalul trebuie s? ruleze numai cu fosile cunoscute. Dac? Beethoven nu este cântat genial, sun? ridicol, precar, ?col?re?te, ca o lec?ie distonant? cum nici la ?colile unde se pred? muzic? nu se aude, fiindc? acolo se folosesc înregistr?ri celebre. Ce rost are s? programezi o lucrare clasic? dac?, vorba unui perfec?ionist, interpretarea nu este mai bun? decât partitura?

Orchestra s-a revan?at cu Simfonia nr. 6 în La major, considerat? „Pastorala" lui Bruckner, o ?es?tur? ingenioas? de sunete evocând natura ?i st?ri preponderent romantice. Evident, tot mai des, marilor clasici li se opune muzica lui Bruckner ?i Mahler, afla?i ani mul?i în umbra lor, dar acum, cel pu?in în Festivalul „George Enescu", ei sunt dominan?i, fiindc? lumea modern?, foarte sofisticat?, alambicat?, prefer? o muzic? pe m?sur?, o re?ea de sunete neprecizate, care creeaz? o stare difuz?, cu accente tragice, mereu f?r? orizont. A?a lume, a?a muzic?! Dar aceast? muzic? post-romantic? a preg?tit muzica atonal?, care este proprie secolului al XX-lea. Azi i se adaug? sunete asistate de computer. Suntem în plin S.F. dystopic. S? ne întoarcem la un alt post-romantic, Richard Strauss (1864 -1949), c?reia Capela din Dresda i-a cântat „Simfonia Alpilor" ?i ciclul „Cele patru lieduri" (Prim?vara, Septembrie, Adormind, În amurg), pe versuri de Hesse ?i von Eichendorff, testamentul final al compozitorului, la care trebuie s? ad?ug?m ?i ultima compozi?ie scris? de el, liedul „Nalbele". Aceste lieduri au fost cântate de o celebr? solist?, Anja Harteros, o stea a muzicii, încununat? cu lauri premiali de top mondial. Liedurile au o natur? funebr?, sunt tensionate, ap?s?toare, curg lent, sugerând sfâr?irea, sfâr?itul. Sunt foarte diferite de lucrarea testament a lui Enescu, fiind f?r? evadare, f?r? nici o speran?? parc? într-o lume de apoi. Aceast? deschidere se afl? mai degrab? în Simfonia Alpilor op. 64, o lucrare energic?, scris? în 1915, dup? o excursie în Alpii Bavariei. Viziunea asupra naturii este grandioas?, plin? de romantism ?i transfigurare. De altfel, când ne gândim la muzica lui Richard Strauss, ne vin automat în minte cuvintele „moarte ?i transfigura?ie", care dau titlul unui poem simfonic care îl define?te perfect pe autor. Simfonia Alpilor este conceput? pentru 150 de interpre?i, iar orchestra din Dresda s-a apropiat de aceast? cifr?. Muzicienii ei au dat un caracter unitar simfoniei, eviden?iind amploarea orchestra?iei, notele înalte, „tutti", dominante, fiind mereu str?b?tute de armonii subtile, ce filtreaz? materia bolov?noas?. Exist? în aceast? simfonie un fel de scar? la cer, care mereu transfigureaz? cele „22 de instantanee" ale sale, ca un fel de jurnal sonor al unei c?l?torii, care începe ?i sfâr?e?te noaptea, dar trece prin r?s?ritul soarelui, urcu?ul, intrarea în p?dure, plimbarea lâng? pârâu, cascada, paji?tea înflorit? ?i celelalte tablouri în mi?care, pân? se ajunge pe culme, unde viziunea este grandioas?. Evident, dup? culme, apare cea?a, când soarele e acoperit de nori, lini?tea dinaintea furtunii, furtuna, care se opre?te ?i permite coborârea, apusul, elegia stingerii în noapte. Nu este îns? o stingere ca în lieduri, bineîn?eles, dar nici asemenea serilor descrise de Enescu în simfoniile sale, de un lirism molcom, eminescian. La Strauss apare transfigura?ia, rezultatul unei mo?teniri muzicale uria?e, de la Bach la Liszt, pe care Strauss a asimilat-o perfect.

footer