Revista Art-emis
Festival George Enescu, 2015 - „Berliner Philharmoniker” PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 06 Septembrie 2015 21:36

Festival George Enescu-2015Deşi preşedintele onorific al Festivalului „George Enescu", vienezul Ioan Holender, e la toartă, cum se pune, cu muzicienii germani, totuşi până acum nu a reuşit să convingă faimoasa orchestră „Berliner Philharmoniker" să vină la Bucureşti. Şi reuşeşte acum, când pleacă. De ce pleacă? A spus-o pubic fanul său declarat, muzicologul Viorel Cosma, motivând de ce preşedintele nu i-a onorat lansarea cărţii sale despre Ateneu: fiindcă nu mai poate, cică, să fie directorul unui Festival care nu are o sală de concerte pentru marile orchestre, fiindcă Sala Palatului e pentru şedinţele P.C.R. Adică a descoperit acum acest lucru, în 2015? Dar muzicienii români şi ai lumii ştiu acest lucru din 1961, când a fost inaugurată, la ediţia a doua a Festivalului. Nu ştia acest lucru când a acceptat să conducă Festivalul? De ce nu a renunţat din capul locului? Ar fi tras un semnificativ semnal de alarmă! Dar ne-ar spune că el nu e Vasile Roaită. Sigur că nu e, fiindcă Vasile Roaită e un simbol al semnalului de revoltă, pe când Holender ce simbol e? De măscărici, cum a dovedit şi prin discursul din seara concertului berlinez (nu s-a putut abţine, nu-i în firea lui ţeapănă de a fi prezent prin absenţă). Iar de când e dânsul preşedinte, din 2003, toţi s-au plâns de Sala Palatului şi i-au cerut să forţeze mâna guvernului care l-a numit, apoi nesimţiţilor de la Primăria Capitalei, Ministerul Culturii (Iorgulescu) şi alte firme cu granguri (Ţiriac) care au bătut toba cu promisiuni, că fac o sală nouă de concerte, mult aşteptatul Templu al Muzicii.
Acum aflăm că muzicienii mari îl refuză când aud că trebuie să vină la Bucureşti, să cânte într-o sală improprie! Acesta să fie motivul pentru care nu a venit la lansarea cu pricina? Dar de ce acum „Berliner Philharmoniker" nu refuză? Şi a venit! Şi de ce Radu Lupu, care declarase de câteva ori că el nu mai vine la Festival atâta timp cât e obligat să cânte în această sală, a venit totuşi în 2013 şi a cântat, chiar în această sală!? Încurcate mai sunt căile minţii unora, care nu sunt căile Domnului. Cauza reală sunt banii şi faptul că domnul Holender nu mai este dorit de nimeni. Şi-a umplut traista, gata, inaf (enough)! Aroganţa sa nu e pe potriva modestiei genialului nostru compozitor, care dă numele Festivalului.

Aşadar, după zeci de ani de negocieri, cum aflăm de la directorul „Artexim", Mihai Constantinescu, „Berliner Philharmoniker" a venit. Nu venise din alte motive, din raţiuni practice, de deplasare, legate de probleme organizatorice: „Până nu au fost convinşi că, în România, putem să le oferim toate condiţiile în ceea ce priveşte organizarea unui concert nu au acceptat să vină, invocând motive". Şi apoi, aceşti muzicieni sunt foarte solicitaţi şi ocupaţi. Dovadă că nu au stat în România nici 24 de ore. Şi, deci, nu au oferit şi un al doilea concert, cum fac de regula celelalte orchestre, să aibă timp să ne cunoască... ospitalitatea. Dar poate vor reveni la ediţia viitoare.
Unii spun că „Berliner Philharmoniker", cu data de naştere 1882, nu ar fi o orchestră mobilă, flexibilă, ci un colos cu picioare de lut, care se deplasează anevoie, ca ursul german ce se lasă greu mânat din bârlog. Aşa se spune şi despre „Concertgebouw", din acelaşi top. Dar nu contează astfel de raţiuni, important este că ne-am aflat faţă în faţă, în hulita Sala a Palatului, cu berlinezii de la Filarmonică! Dar ei nu au venit singuri, au venit cu un „Sir", cu dirijorul englez Sir Simon Rattle (n. 1955, Liverpool), o legendă vie, care nu ne-a prezentat muzică germană, cum ne-am fi aşteptat, ci din alte zări, în primul rând de la el de acasă: Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge op. 10 de britanicul Benjamin Britten şi Simfonia nr. 4 în Do minor de Dmitri Şostakovici, o partitură cu totul specială, rareori cântată.

Sigur, Sir Simon Rattle a venit aici, la „Sala Palatului", ca la „Covent Garden" sau „Carnegie Hall". El şi orchestra berlineză cântă pretutindeni la capacitate maximă, indiferent de condiţii. Germanii îşi respectă cota (printre ei se află, de 32 de ani, şi românul Laurenţiu Dincă, violonist, care cântă pe o vioară Guarneri, proprietatea orchestrei). Sir Simon a preluat celebra Filarmonică berlineză, dusă pe culmi de Herbert von Karajan şi Claudio Abbado, din 2002 şi a clădit cu ea sonorităţi inegalabile.
Şi, într-adevăr, când a atacat Variaţiunile lui Benjamin Britten (1913-1976), ne-am trezit că aşa ceva nu a mai auzit nimeni la Sala Palatului. Piesa respectivă este un portret făcut de Britten maestrului său Frank Bridge. Ea a fost scrisă în 1937 pentru Festivalul de la Salzburg. E o lucrare numai pentru instrumente de coarde. Are 10 părţi care exprimă personalitatea mentorului:
1. Adagio - integritatea;
2. Marşul – energia;
3. Romance - farmecul personal;
4. Aria italiană - umorul;
5. Bourrée - respectul pentru tradiţie;
6. Valsul vienez - entuziasmul;
7. Moto perpetuo - vitalitatea;
8. Marşul funebru - compasiunea;
9. Melodia - lirismul;
10. Fuga finală - măreţia şi exuberanţa.

Britten a mai fost cântat în festival de multe ori, inclusiv cu Variaţiuni şi Fugă pe o temă de Purcell. Apoi, la ediţia 2013 i s-a cântat celebrul War Requiem, influenţat de Simfonia a III-a de Enescu. Relaţia dintre Enescu şi Britten a fost ca de la profesor la elev, de o mare căldură şi înţelegere sufletească. Amândoi compozitorii au forţat graniţele modernismului. Însă acum Variaţiunile lui Britten au sunat ca o piesă clasică, aproape liniară, cu o structură perfectă, datorită rigorii nemţeşti a interpretării, deşi aveai sentimentul că germanii au cântat-o în stil englezesc, parcă erau de la „London Philharmonic Orchestra". Sigur, experienţa britanică a lui Sir Simon şi-a spus cuvântul. Să nu uităm că el a fost ani de zile directorul orchestrei simfonice din Birmingham. Sigur, marii artişti se transpun în ceea ce joacă. Şi adesea nemţii îi joacă bine pe englezi şi invers. Dar Filarmonica din Berlin a redat Variaţiunile ca pe o simfonie de o unitate desăvârşită, cu totul diferit decât le aveam în memorie. Nici o variaţiune, nici o improvizaţiune. De ce? Datorită acurateţii sunetului. Fiecare notă era perfect redată, avea personalitatea ei distinctă, deşi orchestra de coarde dubla sunetul, cânta la unison, dar se auzea de parcă fiecare instrument îşi cânta în parte partitura, cum se întâmplă în muzica atonală. Culmea sau paradoxul perfecţionismului. Totul era de o fineţe extremă, ca o sabie ninja. De altfel, crezul artistic al lui Britten a fost „claritatea perfectă a expresiei".

Când Sir Simon a atacat simfonia lui Şostakovici (1906-1975), totul s-a prăbuşit. De ce? Fiindcă simfonia e gândită ca o lungă sonată într-un registru minor. E dominată de armonii funebre, sumbre. Aş numi-o Simfonia şoaptelor. Peste 50 la sută din ea se cântă pe note joase. Totul este silenţios şi din când în când, ca într-un vis frumos ce trece printr-un tunel de groază, ansamblul orchestral se trezeşte, suflătorii şi percuţioniştii emit sunete înalte, până la cer, ca apoi totul să recadă în surdină, într-o tăcere de mănăstire. Parcă eşti la Athos. Scrisă în plin stalinism, la 29 de ani, Simfonia nr. 4 a fost scoasă oficial de pe afişe pentru „formalism", „confuzie" şi alte aberaţii. Dar ea este una dintre cele mai personale şi intime creaţii, model de autobiografie sufletească. Parcă a fost scrisă de Stravinski în străinătate. Şostakovici a fost considerat „copilul teribil" al muzicii sovietice, totul la el este imprevizibil, ca finalul simfoniei, în care minute în şir se petrece un fel de pizzicato instrumental, ca în Simple Symphony a lui Britten, pe care Sir Simon îl dorea şi mai jos, şi mai şoptit, de parcă spunea că trebuie să ne auzim sunetele din lăuntrul nostru, din corzile sufletului.

Programul lui Sir Simon Rattle a fost pentru Ateneu, nu pentru Sala Congreselor. A venit să ne uluiască cu o interpretare super-rafinată, pentru elite, pentru muzicieni subţiri, să vedem că aşteptarea lui „Berliner Philharmoniker" nu a fost zadarnică. Oare nimeni să nu-i fi spus că în acest loc totul se făcea supra-magistral, cu discursuri kilometrice, la microfon, cu aplaudaci dresaţi, că spaţiul ne e potrivit pentru şoapte, pentru o atmosferă silenţioasă, de mănăstire? Mai ieri, pe locul unde acum se află pupitrul dirijoral, era tribuna tovarăşului, care striga să se audă până dincolo de Potomac River! Şi azi loja lui Ceauşescu e plină de „potomaci" ca Iliescu, Năstase et co. Potrivită este muzica de paradă, cu fanfară, dar şi muzica imnică, muzica lui Wagner, Verdi, Mahler, ultimele simfonii ale lui Şostakovici, pentru Carmina Burana, cum s-a dovedit în concertul de deschidere şi în serile lui Zubin Mehta. Aşadar, am avut o lecţie de ceea ce înseamnă perfecţionismul, dar cred că a fost o lecţie şi pentru „Sir" et co. Mulţi spectatori regretau acest adevăr şi spuneau că, dacă nu se face o nouă sală, măcar să se îmbunătăţească Sala Palatului, să se refacă, să vină acusticieni mondiali şi să-i dea renumele că există şi la Bucureşti o sală mare demnă de orchestre ca „Berliner Philharmoniker".
Dar eu cred că nu se mai poate face nimic, deja zarurile au fost aruncate. Însuşi marele rebel, Zubin Mehta, a fost convins să fie directorul onorific al Festivalului la ediţia 2017. Au îmblânzit leul. El ar fi trebuit să refuze, dacă organizatorii nu ridică Templul Muzicii. Poate la Sfântu' Aşteaptă. Trebuie să luăm realitatea aşa cum e. Trăim într-o lume dystopică, care ne umple de perplexitate. Trebuie să ne închipuim că Festivalul este o oază din altă lume.

footer