Revista Art-emis
Magnatul excentric PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 08 Iulie 2015 21:33

Martin Scorsese - The Aviator, art-emismagnatul excentricNu e prima dată când sunt uimit de ceea ce lasă în urmă să Martin Scorsese. Este unul dintre cei mai mari regizori americani, dar cunoscut mai mult prin filmele sale despre mafia, adevărate repere în studiul acestei teme. Însă ceea ce mă cucerește pe mine la acest regizor este aplicația să spre istoria filmului, implicit spre inovațiile tehnice, miraculoase, realizând două capodopere, două modele pentru ceea ce înseamnă revoluție artistică și tehnică. Așa este Hugo (2011), în care ne prezintă istoria filmului din perspectivă lui Georges Méliès, cel care a inventat regia de film, o mare pagină care reconstituie originile cinematografului, așa cum am arătat anterior. Apoi, filmul „The Aviator" (2004), pe care l-am revăzut recent, tot o reconstituire formidabilă, pornind de la senzațională biografie a legendarului magnat american, regizor și aviator-constructor de avioane, Howard Hughes (1905-1976), un teribil om și artist, punct de reper deopotrivă pentru istoria Hollywood-ului și a aviației. Tot ceea ce cunoaștem din lecțiile învățate la Institutul de teatru și film, Scorsese pune pe peliculă, face filme artistice din subiecte biografice și documentare. El reînvie epoci din istoria filmului. Fenomenală este ideea de a face acest lucru pe baza unui scenariu de John Logan, după cartea de non-ficțiune Howard Hughes: „The Secret Life de Charles Higham", care a surprins o perioadă de avânt creator, avându-l model pe acest personaj emblematic pentru America, marele magnat Howard Hughes, un excentric absolut, la fel de curajos ca aviator și inventator teribilist, pe cât a fost ca regizor.

Howard Hughes a rămas în istoria aviației prin multe tipuri îndrăznețe de avioane, inclusiv prin megalomanicul hidroavion „Hercules", iar în istoria filmului prin celebrul film „Hell's Angels" (1930), în care reconstituie o formidabilă bătălie aviatică din Primul Război Mondial. Scorsese folosește imagini din filmul lui Hughes, așa cum va folosi mereu și din alte filme produse de el, precum celebrul „Scarface" (1932), reper al filmului cu gangsteri, având ca mobil central ascensiunea și căderea lui Al Capone. De altfel, structura lui „The Aviator" este o formidabilă împletire între jocul cu actori, filmele de epocă și avantura în domeniul aviatic. Revoluțiile tehnice pe care le aduce Hughes în construcția de avioane sunt fantastice. El testa personal fiecare nou prototip, realizând noi și noi recorduri de viteză. Ba a reușit să facă și inconjorul lumii în 90 de zile! Dar una din aceste testări se sfârșește aproape tragic pentru el, căci se prăbușește cu avionul deasupra unor locuințe, moment absolut antologic realizat de Scorsese, ca un fel de dezastru post-apocaliptic. Evident, „The Aviator" este un film singular, nemaivăzut, care demonstrează puterea fără limite a filmului american, respectiv a acestui regizor de excepție, în stare să atace subiecte ce par intangibile. Numai reconstrucția lui Hercules și zborul lui constituie o performanță de neimaginat pentru vreo altă cinematografie de pe pământ. „The Aviator" este o lecție de regie de film. Dacă majoritatea filmelor hollywoodine par trase la indigo, în cazul lui „Scorsese" se petrece adevărată revelație a acestei arte, care nu căpătă aripi, nu se înnoiește decât prin viziuni regizorale. La Scorsese fiecare cadru înseamnă o triplă mișcare: a camerei de filmat, a actorilor și a luminii, implicit a decorului. E un spectacol uluitor, mereu surprinzător și insolit. Biografia lui Hughes este surprinsă nu numai în cele două pasiuni ale sale, filmul și aviația, dar și în plan sentimental, pasinea sa pentru femei, pentru dive, cum au fost cele două mari iubiri ale sale, Catharine Hepburn și Ava Gardner. Și de parcă toate acestea nu erau suficiențe, Scorsese mai adaugă un element de mister, groaza eroului față de microbi. Încă din copilărie, moment cu care și începe filmul, el are aceste reacții ciudate față de gândaci și microbi. Și când devine mare magnat, el poartă în buzunar, într-un fel de tabachere, un săpun de casă, așa cum i-l dădea mamă lui. Se duce în toaletele restaurantelor și se spăla pe mâini, înfrigurat, speriat. Privirile lui sunt spectrale, vampirice. Deja este prevăzut aici, în aceste scene, acel Hughes din ultimii ani de viață, atins de obsesii, deraiat de spectre, bolnav psihic.

Filmul lui Scorsese se ocupă de perioadă de glorie a lui Hughes, anii 1920-1940. Sigur, este avansată și ciudățenia sa din ultimii ani, când și-a condus afacerile departe de lume. Aici, în film, după accidental aviatic aproape fatal, când devine o fantomă în bandaje, când corpul sau e plin de operații, se izolează, se închide într-o cameră și nu lasă pe nimeni să între. Discuțiile cu cei apropiați, precum Kate, ca și cu marele magnat de la „Pan Am", Juan Trippe (Alec Baldwin), marea firmă concurentă de avioane, se petrec prin ușă. Ușa este închisă, Hughes stă lângă ea în cameră, gol, cu barba crescută, iar de cealaltă parte a ușii, pe hol, se află oaspetele sau, care stă cu urechea lipită de ușă, că să-l audă. Totate aceste originalități, indiscutabil, fac parte din biografia lui Hughes, ca și nebunia lui de a urină în sute de sticle de lapte. Din acest bârlog, pe care îl apără ca pe o cetate, Hughes este totuși scos de nonconformista Ava Gardner, care i se adresează cu „baby". Ea pătrunde în cetatea inexpugnabilă a eroului, îi face ferfeniță „decorul", tot felul de panglici delimitative, apoi îl bărbierește, îl îmbrăca și îl scoate în lume. Hughes va avea o mare înfruntare cu o comisie condusă de senatorul Brewster, care îi cere să justifice enormele cheltuieli pentru Hercules, construit pe bază unui împrumut de la guvern. Hughes reușește să se descurce, iar finalul îl surprinde tot într-o toaletă, spălându-se pe mâini și spunând că s-a ținut de cuvânt, că a împlinit ceea ce i-a promis mamei lui când era copil, să devină cel mai mare aviator, cel mai mare regizor și cel mai bogat om al Americii. Apoi repetă mecanic: „The way of the future". Sigur, Howard Hughes ilustrează perfect ceea ce se spune curent despre cinematografia americană, că este o industrie prosperă comparabilă cu producția de avioane. Iar averea sa s-a ridicat la câteva bilioane de dolari, ce au trebuit să fie împărțite la 400 de moștenitori, dar nu au ajuns decât la câțiva, printre care și la cele două soții oficiale ale sale. Dar filmul se oprește la anul 1947, când Hughes atinge culmea succesului său aviatic. Rămânem în memorie cu un personaj emblematic, cu un excentric model pentru America. Imaginația lui Scorsese și a scenografilor săi nu a mers decât pe linia unor date reale, cărora le-a imprimat o copleșitoare componentă artistică.

Echipa cu care Martin Scorsese și-a făcut toate filmele este intactă, de la operator (Robert Richardson) și montaj (Thelma Schoonmaker) la decoruri (Dante Ferretti și Francesca Lo Schiavo) și costume (Sandy Powell), departamente încununate cu „Oscar". Și protagonist este același Leonardo di Caprio, actorul cu care Scorsese a făcut istorie. Evident, din rolul Howard se hrănește și personajul din „Marele Gatsby" (2013), variantă lui Baz Luhrmann, fiindcă și Howard, care începe prin a se iniția în tainele filmului, ajunge Marele Howard, Big Tycoon al Americii timpului sau. Epocă este reînviata, normal, cu personajele ei istorice, precum este producătorul Mayer, cel care a înființat celebrul studio care îi poartă numele alături de Goldwyn. Apoi este reînviată iubirea dintre Haward și Kate, nu altă decât Catharine Hepburn, jucată aici de Cate Blanchett, încununată cu „Oscar", pentru felul cu totul special prin care o reînvie pe celebra actriță americană. După ce se desparte de Kate, se aprinde o teribilă legătură a lui Howard cu Ava Gardner (Kate Beckinsale), femeia capriciilor fatale. La fel ne întâlnim cu alte mari vedete și personalități ale timpului, că Jean Harlow (jucată de celebra cântăreața Gwen Stefani), Errol Flynn (Jude Law), producătorul Noah Dietrich (John Reilly) sau senatorul Ralph Owen Brewster (Alan Alda). Iar această reînviere este chiar model de artă a filmului. Este uluitoare, ca și în cazul lui Hugo, mișcarea aparatului în contrapunct cu mișcarea actorilor în cadru. Nu există nici un cadru static sau neinteresant plastic. Totul este tensionat, dramatic, cu un ritm nebun, deși filmul are o durată de aproape trei ore! Totul este viu, în mișcare și foarte pictural, Scorsese fiind un genial creator de atmosferă de epocă. Atmosferă este marca unui regizor. Și totul se datorează modului cum se folosește Scorsese de figurație, felului cum știe el să creeze contrastele, să capteze mereu atenția prin dinamism, mânuind mijloacele pe care i le oferă cu generozitate această minunată a 7-a artă, care se naște și dezvoltă sub ochii noștri. Mereu, în film, se filmează, vedem cum se trag scene, cum se pune lumina, cum se mișcă obiectivele aparatului de filmat. Mereu este vorba de ceea ce numim „film în film". Și Scorsese se folosește la vedere de ceea ce înseamnă tehnică de filmat, evident, cu mijloacele acelor ani în care se petrece acțiunea filmului. Și parcă atmosfera hollywoodiană pe care o reconstituie fără egal, denotă ce mare avânt al industriei cinematografice exista în acei ani post-belici.

„The Aviator" a luat zeci de premii americane și internaționale, inclusiv laurii supremi la premiile „BAFTA" și „Golden Globes". De asemenea, a primit 11 nominalizări „Oscar", câştignd 5 premii, dar nu și pentru cel mai bun film, nici pentru Scorsese, nici pentru Leonardo di Caprio, care a realizat poate cel mai strălucit rol din carieră sa. Natalie Portman a declarat recent, la Cannes, că pentru ea premiul „Oscar" este „a flase idol". Sigur, nu e un fals idol, altfel ea nu-l accepta, dar uneori e un mecanism nedrept, adesea controversat, datorită unor jocuri de culise, ce se lasă cu departajări extra-estetice, pe criterii politice sau conjuncturale, de aceea nu poate fi luat drept reper pentru natura pur estetică a artei filmului. Iar în ultimul timp, Premiile „Oscar" au o netă orientare comercială, devenind un show TV, un vedetism ieftin, o paradă a modei. Filmele au devenit un pretext pentru a etala aceste laturi exterioare artei. Dar fiecare ediție aduce noi surprise, unori radicale. De aceea compromisul commercial nu este total, este o vitrină. Culisele însă sunt dominate de valori, de filmele propriu-zise, de ceea ce rămâne cu adevărat în conștiință spectatorilor și, implicit, în istoria filmului.
Corespondenţă de la New York
Grafica - Ion Măldărescu

footer