Revista Art-emis
Prospero, într-o viziune christică PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 28 Iunie 2015 20:39

The Tempest„Shakespeare în the Park"

Se află în plină derulare cel mai mare eveniment teatral al verii, numit „Shakespeare în the Park", fiindcă seară de seară, în Central Park, la teatrul în aer liber de aici - The Public Theater - are loc câte un spectacol după o piesă de Shakespeare. Anul acesta, publicul american și cel de pretutindeni au parte de două montări: „The Tempest" și „Cymbeline". Alegeri ideale, feerii, a căror poveste se derulează în pădure, exact mediul în care este plasat acest teatru estival. Prima montare e programată să aibă 33 de reprezentații, apoi urmează „Cymbeline", până la sfârșitul verii. Piesele sunt montate și jucate de renumiți oameni de teatru și actori, care își oferă serviciile gratuit, așa cum cere tradiția profesionistă. La fel, spectacolele sunt oferite gratuit de primăria orașului. De aceea, pentru a prinde un tichet aici, trebuie să te scoli cu noaptea în cap, dar unii chiar se instalează de cu seară în pădure, să prindă a două zi un loc. Biletul este valabil numai pentru seară respectivă. Acum este în plină desfășurare „Furtuna". Eu am prins tichet la al 19-lea spectacol, oferit pentru „Spanish Telemundo", cu subtitrare în limbă spaniolă. Spectacolul durearză două ore şi 50 de minute, cu un intermezzo de 15 minute. Regia aparține lui Michael Greif, un multinominalizat la „Tony Award" (Oscar-ul teatrului), inclusiv pentru un spectacol după „Romeo și Julieta". În rolul lui Prospero joacă Sam Waterston, actor nominalizat și el la „Tony Award" pentru multe roluri, inclusiv pentru Regele Lear, jucat tot aici, la „The Public Theater". Tot un nominalizat la „Tony Award" este și actorul Jesse Tylor Ferguson, pe care mai an l-am admirat în „Comedia erorilor". Aici, în „Furtuna", joacă rolul lui Trinculo, bufonul care face pereche cu bețivanul Stephano (Danny Mastrogiorgio), iar amândoi se înhăitează cu monstrul Caliban (Louis Cancelmi), triadă care a fost cea mai aclamată din spectacol.

Cum se știe, „Furtuna" este opera-testament a lui Shakespeare. Mai mult, în studiul „Shakespeare and Eminescu" arăt că este o parabolă a Lumii Noi, pe care Marele Will a prevăzut-o. Oricum, Prospero este un alter ego shakespearian. El este un învățat, care își ia puterea din cărți. Cu această putere stăpânește forțele obscure, reprezentate de Caliban, dirijează un duh, pe Ariel, și declanșează o furtună, care îi va aduce de pe mare, pe fantastică insulă în care trăiește, pe cei care l-au exilat aici. Și le oferă o usturătoare lecție de învățătura dușmanilor săi. În această magnifică piesă se emite celebra idee că „noi suntem din plămadă din care sunt făcute visele („such stuff as dreams are made on"). Momentul este formidabil ilustrat în spectacol cu elemente pastorale, cu dans, muzică de operă și numere de circ. Aici își dau mână iscusit creatorul de costume (Emily Rebholz), scenograful Riccardo Hernandez, muzică lui Michael Friedman, dar mai ales creatorul de zgomote, percutionistul Matt Tierney, cel care, dintr-o boxă la vedere, aflată la marginea scenei, creează peisaje sonore (soundscapes), adică atmosfera spectacolului, punctând cu sunete dramatismul spectacolului, imprimându-i ritm sonor. Iar culmea este iluzia de trăsnete ale furtunii. Dar ceea ce depășește toate detaliile interpretative, inclusiv slăbiciunile spectacolului, cum ar fi chiar distribuirea lui Sam Waterston, cu o voce stinsă, cu un joc stângaci, cenușiu, este viziunea lui Michel Greif, cu totul excepțională. Și cheia cred că trebuie căutată în monologul final al lui Prospero, care sună așa în românește: „Fără duhuri și minuni/ M-aș sfârși, de-n rugăciuni/ Care spăla orice păcat/ N-aș cere să fiu iertat./ Cum și voi ați vrea să fiți,/ Rogu-va, mă sloboziți". Și actorul se apleacă în față publicului, rugându-l să fie iertat. Iertat pentru ce? Pentru că s-a folosit de baghetă magică, de puterea înțelepciunii sale și i-a pedepsit pe dușmanii săi. Ba a deconspirat și planul lui Caliban, care a vrut să-i ia puterea. Cum? Furându-i cărțile și arzându-le.

Categoric, Prospero este Artistul, Profetul, Magul, Creatorul de iluzii, de duhuri și minuni. Vocația lui nu este rugăciunea, care este înrobitoare, epuizantă: „m-aș sfarşi", el supraviețuiește prin magie, de aceea cere să fie iertat, cum și noi am vrea să fim!
Piesă lui Shakespeare este, desigur, o parabolă. Și Greif a interpretat-o ca pe o parabolă christica, o parabolă a iertării. Prospero își judecă uzurpatorii, pe care apoi îi iartă, îmbrățișându-i. După ce își da binecuvântarea pentru căsătoria lui Ferdinand (Rodney Richardson) cu fiica să, Miranda (Francesca Carpanini), Prospero îi iartă pe toți în cascadă, pe Ariel (Chris Perfetti), pe care îl eliberează din sjujba sa, după ce l-a folosit în declanșarea furtunii și în judecarea adversarilor săi, pe starca pocită, Caliban, fiul vrăjitoarei Sykorax, pe care l-a făcut sclav și l-a folosit la muncile grele, pe toți foștii săi supuși cât a fost Ducele de Milano, pe însuși fratele sau, Antonio (Cotter Smith), care i-a uzurpat tronul. Acesta, spășit, îi înapoiază coroana, dar Prospero o pune deoparte, apoi își încheie spovedania în față publicului, ca un adevărat profet, care cunoaște lecția demnă a smereniei. Se pare ca viziunea christica este o decodificare perfectă a acestei parabole, plină de „duhuri și minuni" (însăși cămașa lui Prospero e o reprezentare mitică a soarelui!), nu de elemente religioase. În acest fel am descoperit mai an, pe aceeași scenă, și viziunea „Neguțătorului din Veneția", când în același spirit christic este judecat Shylock (întruchipat memorabil de Al Pacino). Și în acest spirit avea să-și plăsmuiască Dostoievski „Marele Inchizitor", care, în viziunea lui Peter Brook, are aceeași interpretare. Când Inchizitorul îi cere lui Iisus să-și exprime ultima dorință înainte de a fi răstignit, Iisus nu spune nimic, doar vine spre cel care i-a dat nedreapta pedeapsă, spre Marele Inchizitor, și îl sărută. Îi oferă sfânta iertare.
Corespondenţă de la New York; Grafica - Ion Măldărescu

footer