Revista Art-emis
„Spring Masters” - Primăvara Maeştrilor PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 10 Mai 2015 15:16

Spring Masters, New York - art emisÎn aceste zile se desfășoară cel mai insolit eveniment artistic american și mondial numit „Spring Masters”. E un târg tânăr, aflat la a două ediție, dar organizartorii îl consideră un târg radical și diferit („radical and different fair event”) față de toate celelalte târguri de artă care se desfășoară în America și în special aici, în celebra locație „Park Avenue Armory”. Am văzut sute, poate mii de expoziții, am participat la fel de fel de evenimente artistice, nu credeam că mă mai poate uimi ceva. Și totuși am fost uimit de acest eveniment. Numai inocența poate luă pulsul exact al unui fenomen. Imaginați-va un hangar uriaș, peste 500 metri pătrați (inițial clădirea a aparținut armatei, era un arsenal, un depozit de arme), străbătut de o rețea de panouri sub formă de fagure, de galerii hexagonale, aparținînd celor mai importanți dealers internaționali, lideri în domeniul artei, care se prezintă numai cu maeștri ai culturii mondiale. Impactul vizual este enorm, uluitor. De pildă, admiri tablouri renascentiste, ale unor maeștri ca Giovanni Battista Beinaschi, cu fenomenalul Martyrdom of Saint Peter, alături de o galerie care expune numai Art Deco sau mobilier și bijuterii de epocă, sau artă neolitică. Asocierile sunt, pe drept, uluitoare. În esența, este vorba despre juxtapunerea unor opere diverse, colectate peste timp („Collecting Across Centuries”). Te impresionează această juxtapunere dintre vechi și nou, care are efect multiplu, de contrast, complementaritate, opoziție sau asociere. Trăim într-o lume a conecţiilor și e firesc să fim contemporani cu anticii, cu valorile create de oameni din diferite epoci. Colecțiile sunt aprobate de o comisie de verificare numită The Vetting Committee. Deci este vorba despre un târg al valorilor vertificate. Vezi, de pildă, antichități din Columbia, Mexic, Peru sau Chile, alături de o galerie care expune lucrări din sticlă create de mari maeștri moderni că Picasso, Dali, Léger, Jean Cocteau sau Chagall (fantastică colecție de la „Sylvia Powell Gallery”). Târgul mai este asociat cu un eveniment al valorilor educative, dovadă o colecție de opere create de copii în cadrul programului „ProjectArt” (în prezent, în America, peste patru milioane de copii au acces la acest program de artă educativă). Iar marea bucurie este data de afluență masivă a tinerilor. Desigur, la vernisarea evenimentului prezența dealerilor a fost copleșitoare. Atmosferă de mare ținută, de mare eleganță, de sobrietate cu Smile, stilul specific american.

O adevărată sărbătoare a artei! Nu știi ce să urmărești, fiindcă numărul mare de valori expuse de cele 72 de galerii participante este copleșitor. Omul nu poate percepe atâta valoare deodată sau într-un timp de câteva ore, îți trebuie zile, săptămâni, ani să asimilezi creator astfel de valori. Selectezi. Am căutat să văd ceea ce nu am mai văzut. Reții, să spunem, alegoria venețianului Tiepolo, conversația dintre Molière și Corneille, un tablou creat de francezul Jean-Léon Gérôme, fantastica Cleopatra a lui Cantofoli sau școală mexicană a secolului al XVIII-a, dar treci pe lângă colecția Auguste Rodin de la Bowman Gallery, aproape completă, în versiuni miniaturale, la fel, am văzut en passant colecții de Impresioniști sau Abstract Expresioniști. M-au atras antichitățile de la Phoenix Ancient Art, cu piese datând din neolitic, din Mesopotamia, Eurasia, perioadă română sau greaca, precum un neasemuit câl din bronz, secolul 7 i.Ch. La fel sunt și antichitățile oferite de Clinton Howell sau colecția de bijuterii Didier, fantasticele tacâmuri Drucker, uimitorul anticariat de la Louvre, după cum îndelung m-am oprit și la Holden Luntz Gallery, unde vezi o colecție de senzaționale fotografii de epocă, de o valoare cinematografică inestimabilă. Sau poate te atrage mobilierul Henkel, cu o masă din bronz care costă 68.000 de dolari! Parcă artiștii din vechime lucrau cu mai mult meșteșug decât cei moderni. Meșteșugul era asociat cu artă. Despărțirea artei de meșteșug a dus la o sărăcire a ei. Așa au apărut artiști că Jerald Melberg, de pildă, care a lansat ideea artei-colaj. Și o galerie îi poartă numele. Mi-e imposibil să pomenesc măcar galeriile care prezintă artă viitorului, urbanismul arhitectonic sau felul cum sunt asociate un tablou de Paul Klee și Madonna cu pruncul de Luca di Tommé, care a activat la Siena în sec. 14. Și ce contrast între bustul lui Iulius Cezar și tablourile lui Jean Dubuffet! Ce să mai spun de ceea ce a adus aici Osborne Samuel de la Londra, sculpturi de Lynn Chadwick, de pildă, că și instalații moderne, concurând fantasmagoriile lui Alan Davie. Rămâi la fel de impresionat de mobileirul victorian prezentat de Ronald Phillips, că și de artă din timpul reginei Anne. Spaniolii de la Soraya Cartategui te copleșesc cu artă din secolele 16 și 17, cu piese din epocă de aur olandeză ori din artă chineză. Uimitor este tabloul lui Brueghel ÎI, Fugă în Egipt. Dacă nu ai fost la M.E.T., să vezi cultură Olmec, o vezi aici, la „William Segal Gallery”.

Dar cu adevărat fericit am fost când privirile mi s-au oprit asupra a două sculpturi din marmură albă, care tronau pe un raft, la mare vedere, forme brâncușiene, ieșite parcă din „Pasărea măiastră”. Dar era o altfel de pasăre măiastră, opunsul ei, pasărea înțelepciunii, bufnița, așa cum a sculptat-o elevul lui Brâncuși, Constantin Antonovici. Erau două bufniţe surori, că mamă și puiul ei, datate 1955. Uluitor! Dar de unde le aveți?, l-am întrebat pe galerist. Le avea cumpărate chiar de la sculptor, din atelierul lui de la Catedrală Saint John the Divine. Și Antonovici venise în 1953 aici, la New York, la recomandarea lui Brâncuși. Desigur, galeristul mi-a dat o prezentare a lucrărilor, cu toate amănuntele despre sculptorul român, în care scria că s-a născut la Neamț, că a studiat la Iași, apoi la Zagreb, cu Mestrovici, apoi la Paris, cu Brâncuși, toată carieră lui, în amănunțime, marcată de realizarea mormântului episcopului Manning de la catedrală americană, prin care a obținut atelierul de la subsolul ei. Nu știa galeristul însă care era numele sau adevărat, Bucătaru, Antonovici fiind numele datorat înfierii sale. Nu știa nici cum a murit și cine moștenește operă să. În volumul meu Apocalipsă după Brâncuși public tot episodul, implicit protestul lui Antonovici față de cei care l-au evacuat cu forță din apartamentul sau newyorkez și l-au internat într-un azil. Atunci Antonovici a scris un protest, pe care l-a adresat României, Ministerului Culturii, să-l ajute, să-l salveze de la moarte, fiind conștient că internarea să îi va pune capăt vieții, dar și operei, care se află în atelierul de la catedrală. Și așa s-a întâmplat, el a murit, iar scenariştii” i-au prăduit operă. O crimă de nedescris, pe care am relatat-o cu diferite ocazii. Însă fără ecou, fiindcă monștrii și nesimțirea mișună peste tot. În această crimă a ajuns să se implice și I.C.R., ceva strigător la cer! Trebuie reținut că toată această operă, de fapt, tot studioul, Antonovici îl donase statului român, așa cum făcuse odinioară și profesorul sau, Brâncuși. Dar așa cum lui Brâncuși statul comunist i-a refuzat donația, pe motiv că artistul face o artă decadentă, s-a repetat faptă ticăloasă, și ministrul culturii de atunci, Andrei Pleșu, a respins donația lui Antonovici, pe motiv că nu e nimeni, nu e cunoscut, nu e o valoare și alte judecăți prostești, care arată ce crimă morală s-a făcut. În loc să cerceteze, să afle că Brâncuși l-a recomandat pe elevul sau că pe o valoare, ministrul Pleșu și susareii lui au luat atitudine negativă cu propria-le mărginime. Pe de o parte, prădătorii îl omorau fizic la New York, iar românii, acasă, îl omorau spiritual, îi refuzau donația.

Mereu am scris despre originalitatea acestui artist. Dacă Brâncuși a sculptat lumina, Antonovici a sculptat noaptea. Sunt că fețele lui Ianuș, deși cei doi artiști sunt de necomparat. Categoric, Antonovici este un epigon sau un emul al lui Brâncuși. Operă lui Brâncuși este diversă, are o organicitate simbolică, o unitate în diversitate minimală și monumentală, artistul gorjean având o arie tematică mult mai complexă decât a lui Antonovici, care toată viață a sculptat numai bufnite, cu excepția portretelor făcute unor mari personalități, cum ar fi Eisenhower, de pildă. Dacă Brâncuși a spus: „Cocoşul sunt eu!”, replică lui Antonovici a fost: „Bufniţa sunt eu!”. Acest fapt mi l-a declarat când i-am luat la New York un interviu, în 1999, singurul interviu filmat pe care Antonovici l-a dat în viață lui. L-am difuzat la TVR și alte posturi. Am spus că Antonovici trebuie asimilat culturii românești. Iar statul român trebuie să-i dețină operă. Unde este acum operă lui Antonovici? Împrăștiată, în cele patru vânturi, lăsată pe mână unor derbedei să o vândă în stânga și dreaptă! Oficial nu s-a luat nici o atitudine, niciodată, față de această barbarie, ai noștri hăhăiţi rămânând străini în față acestei fapte incalificabile. România nu deține opere de Antonovici. El nu există în nici un muzeu, în nici o colecție particulară. Iar la New York cunosc doar două galerii care dețin opere de-ale lui Antonovici. Și acum, aici, la Spring Masters, iată, minune! Antonovici, singul român din mii de opere expuse, tronând cu două piese minunate, proprietate ale galeriei parisiene Martin du Louvre. Așadar, prin acest fapt, Antonovici este uns că o valoare verificată. Cu atât mai mare este tristețea că un om ca Andrei Pleșu, ca ministru al culturii, a refuzat donația artistului, că, practic, nu l-a recunoscut, nu l-a asimilat valorilor naționale, provocând prin acest refuz reculul privind moartea artistului și furtul operei lui. Acum opera sa e fără liman, ca o stafie, aparține nimănui, unor necunoscuți sau unor particulari neștiuți, care au putut-o cumpără pe nimic de la jefuitori. Ceea ce înseamnă că tragedia legată de atelierul lui Brâncuși nu este întâmplătoare. De parcă românii, cei ce diriguiesc cultură, au o vocație a autodistrugerii, a ignorării, a autosuficinetei malefice! Și toate aceste nenorociri răstignesc România, îi lasă pe obraji urme rușinoase, fiindcă, prin contrast, valorile își au destinul lor imprevizibil. Dovadă că străinii i-au adus gloria lui Brâncuși și au făcut acum să strălucească, la „Spring Masters”, cele două piese ale lui Antonovici, „Two Owls”, că două fiinţe interiorizate, singulare, care privesc dincolo de timp, de lume, ca înțeleapta bufniță.

Corespondenţă de la New York

Grafica - Ion Măldărescu

footer