Revista Art-emis
Forme ale desacralizarii PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 19 Aprilie 2015 20:23

Grid Modorcea, art-emisÎntâlnesc tot mai mulți artiști care sunt de acord cu observația mea că tendința Pop Art impusă de Andy Warhol et co este o înfundătură. Ba, recent, am întâlnit o sculptoriță, pe nume Daisy Youngblood, care spunea că este o rușine pentru America să defileze cu Campbellas Soup drept model de frondă a artei, să fie considerat de unii, în batjocură, desigur, Mona Lisa a Americii. E timpul că să înceteze această joacă și artiștii să se pună serios pe treabă! Sigur, ușor de spus. Dar handicapul e mare, foarte mare, deoarece această tendința a artei se suprapune peste ideea de consumism. Și de aceea, nu numai galeri;tii, dar și artiștii nu urmăresc decât să vândă. E ca la tenis, goana după câștig a omorât frumuese'ea tenisnului. Toți joacă numai pentru puncte. Nimeni nu-și mai permite să risipească o minge de dragul spectacolului, cum făceau un Connors și Nasty. Acum totul e pe puncte și bani. Chiar și site-urile turneelor au rubrici de pariuri, se pariază în draci pe jucători, pe jocuri, pe seturi chiar, e o competiție ca la cursele de cai sau ogari! Consumismul ține totuși de evoluția societății, e o practică impusă de civilizație, care a devenit și mentalitate. Să lupți cu această mentalitate generalizată e foarte, foarte greu. Artă are de suferit. Și am cântărit mult lucrurile, să aflu care ar fi cauza, care e punctual vulnerabil sau punctual cheie. Și cred că am găsit: este sacrul. Dispariția aproape totală a elementului religios. Desacralizarea lumii se vede în desacralizarea generală a artei. Nu vorbesc de cazul unui artist precum On Kawara, în care desacralizarea este deliberată, este o atitudine față de civilizație, față de omenire, față de om, așa cum voi arată într-un articol special.

Sunt invitat cam la 40 de vernisaje pe săptămâna. Și ajung la cel puțin 10 dintre ele. Sigur, le fotografiez dintr-o ochire. Îmi dau seamă repede dacă merită să stau sau nu. Ca și la film. Practica m-a învățat să ghicesc dintr-o secvența calitatea unui film. Iar kitsch-ul nu este greu de decelat. Și la fiecare pas, uimire continuă. Peste tot avalanșă de gură căsca. Așa cum a fost la Bernarducci-Meisel Gallery, de pe 57 St., la expoziția „Pool Paintings” a lui Jack Mendenhall, cu fotografii de la piscinele elegante ale bogaților, un fel de album de lux, cu femei frumoase, cu meșe împărătești, întrutotul un simbol al consumismului, și la propriu, și la figurat. Nici o clipă de emoție, darămite de sacaralitate! Și vizitatorii erau pe măsură, numai persoane extravagante, la limită travestiurilor. De altfel, Barnarducci este renimit că un galerist extravagant, care face expoziții contra-curentului. Dar acum, din păcate, contra-curentul a devenit curentul însuși, fiindcă toată lumea expune astfel de kitsch-uri fotografice, de tip reviste de modă, pentru a atrage cumparartori. Nimeni nu mai urmărește ceva de substanță, ci doar de efect. Efecte cât mai tentante, tot felul de nimicuri, fără nici o pretenție artistică. Și unde se petrece acest lucru, la periferie, într-un fund de lume? Nu, aici, în buricul artei, pe 57 St., la galeriile de lux ale New York-ului! Uite, la „Nohra Haime Gallery”, unde expune Eve Sonneman, supratitrata fotografă, aflată în mari muzee și biennale. Și ce expune? Cum fac oamenii yoga în Times Square, de pildă. Sau cum sunt îmbrăcați de Halloween și ce mănâncă de Thinksgiving. Ori niște ambiante de la Cannes sau din alte locuri ale lumii, turism fotogrtafic. Numai banalit['i, pe care le fotografiază mii de oameni. Consumism neaoş, ca să placă, să zică orice privitor, uite, aşa ceva am făcut sau pot să fac şi eu! Asta nu e artă. Nici un strop de sacralitate. Totul e rupt de emoţie, de un element estetic, să spui măcar că fotografia cutare e expresivă. Poze bătrânicioase, expuse să pară tinereşti, cu luminozitate, cum îşi intitulează Sonneman expoziţia: „Lightness of Youth”!

De regulă, se fac experimente artistice, precum face Alexo Wandawl în „Revealing Muses” de la Lilac Gallery, în care expune kitsch-uri pure, încercări fotografice digitale și colaje cu efecte edulcorate, așa cum îi cer revistele la care artistul colaborează și unde, totuși, portretistica feminină are impact. Tendința această a dus la fenomenul selfie, în care toată lumea e artistă, își poate face o poză. Milioane de oameni au sentimentul că fac artă. Ceea ce e o jignire la adresă artei. Inventatorii acestor scule electronice, având multiple funcții „au devenit aparate de fotografiat, telefoane și computere totodată, ieftine, la îndemână oricui”, dau iluzia că omul nu mai trebuie să urmeze o școală, că e suficient să aibă un astfel de aparat sofisticat, să inveţe repede să-l mânuiască și gata, a terminat școala! Că arta fotografiei este totuși grea, ne arată un artist ca Mărcuș Leatherdale, care realizează fotografii alb-negru, pe bază de știință a luminii. El își și numește expoziția: „Vintage Photographs of 1980s New York Luminaries”. Dar subiectul acestor excelente fotografii este tot consumist, numai imagini homo, în stilul lui Robert Mapplethorpe, care a fost homosexual. Ca și prietenul sau, Andy Warhol. Desigur, tendința consumista nu trebuie identificată cu mișcarea homosexuală, dar atingere au, fiindcă mai toți artiștii homosexuali o practică.

Despre ce fel de sacralitate poate fi vorba în expoziția „Stainless Steel” tot de la Bernarducci Gallery? Nici una. Artistul a vrut să ne arate exact ce scrie în subtitul ei „Reflective works în 3 Dimensions”, cum diferite bucăți de oțel inoxidabil produce efecte de oglindă. Dovadă că toți vizitatorii se oglindeau în aceste bucăți de metal. S-a gândit oare cumva artistul la teoria reflectării filosofice, la gnosticism, la ceva legat de sacru? Nici gând. Sunt, ca și fotografiile nud sau cele din piscine. La Pace Gallery, altă desacralizare, fotograful Robert Whitman, în „Soundies”, ne arată șuruburi, chiuvete, vecee, un hârleț înfipt în pământ, tot felul de obiecte industriale, într-un spaţiu regal, unde ar merită să fie expusă artă adevărată. Dacă se expun astfel de kitsch-uri la renumită „Pace Gallery”, oare nu înseamnă că așa ceva se caută, se cere? Altfel nu s-ar organiza asemenea expoziţii, la care totuși, nu vine nimeni. Ceea ce presupune ipoteza că artistul și-a plătit spațiul. E riscul lui. Dar ambele variante sunt un semn de criză. Să se fi robotizat ființă umană, te întrebi, în asemenea hal, să-i fi pierit orice strop de sensibiltate și sacralitate, să nu mai iubească frumosul, misticul, ci numai culisele, mizeria din gheene sau invazia uniformității? O astfel de liniaritate, de șablonizare ne arată și Ian Davenport tot la „Pace Gallery”. Lucrările nici nu au titluri, toate se numesc „Etching”, care înseamnă grafică! Grafică din linii color, școlărească. Ca si Lloyd Martin la Stux Gallery, alt Mondrian american, care trage linii cu bidineaua pana umple tot spatiul pe care il are la dispozitie! Tot aici, nu demult, am vazut cum este “actualizat” Picasso, in expozitia “Pisockophilia” a lui Aaron Johnson, care ne-a umplut imaginatia de colaje cu ciorapi vopsiti, ca sa le piara mirosul! Sau liniile lui Jonnie Winona Ross, numite chiar “Trases”. Ce sacralitate sa vezi in asa ceva? Nu mai vorbesc de “tablourile” semnate de Margaret Evangeline, numite “painting shot”, niste tabla impuscata. Ea si-a numit expozitia “An Injured Armory” (Un arsenal accidentat). Efectiv, artista trage cu pistolul in bucati de tabla. Iar aceste table gaurita de gloante, le expune. Si Frida Kalho a noastra, Magdalena Radulescu, picta pe tabla. Da, dar ea picta. Tablele tineau loc de panza sau carton, in lipsa unor astfel de materiale in timpul razboiului. Si ea picta viziuni magice, de inspiratie folclorica si religioasa, precum Adoratia Magilor.

Nici europenii care expun aici nu sunt mai breji. Normal, trebuie sa se adapteze modei, altfel stau pe afara. Am aratat anterior ce expune la Marian Goodman Gallery italianul Giuseppe Penone, trunchiuri de arbori facuti din ghips! Alte exemple de infundatura, pe linia lui Kandinsky si Pet Mondrian sunt cu miile, de la Sol LeWitt la Shirley Jaffe, cu formele sale dislocate (“Forms of Dislocation”) expuse la Tibor de Nagy Gallery. Pe aceeasi linie este si Alexander Gorlizki, care expune structuri geometrice de gradini savante la Van Doren Waxter Gallery. Nici ceea ce face Peter Saul, pe care il imita Aaron Johnson, nu are pic de sacralitate. Totul e epatant, colorat, cu imagini SF reprezentand niste personaje de gangsteri interstelari, totul la nivel de comicbook. Ca si in cazul lui Yves Tessier, un canadian ajuns la New York, care, intr-o expozitie personala, numita Bedroom Walls in Harlem, combina naivitati adolescentine cu imagini porno, pe care le insiruie in jurul patului pe care doarme. El a facut din propria casa, studio si sala de expozitie. O alta forma de desacralizare, cu imagini scolaresti, pline insa de umor, bune pentru foi caricaturale, pentru “free games” sau “cartoon network”. Cred ca ar reusi sa treaca cu succes si examenul la hebdomadarul francez “Charlie Hebdo”. Multe sunt tablouri care nu mai sperie nici copii, adica sunt bune de pus ca tapet la locuinte. Ba niste copii spuneau, la o expozitie a lui Jean-Michele Basquiat: “Hai sa plecam de aici, ca astia vor zice ca noi am facut mazgalelile de pe pereti”. Scopul lor este unul strict decorativ. Daca se fac asemenea expozitii, insemana ca se cer. Fiindca aici nu e comunism, aici se expune numai daca se vinde. Galeriile traiesc din vanzari, nu le sponsorizeaza nimeni. Si te intrebi, daca se cere asa ceva, inseamna ca societatea este tare bolnava! O lumea care si-a pierdut simtul umanului, al frumosului estetic, nu mai este interesanta. Trebuie cautat altceva.

In America, la New York, am invatat sa nu judec lucrurile defintiv, sa nu dau verdicte, sa emit judecati apodictice, sa definesc categoric lucrurile. America, simbolizata prin New York, este un cosmos. Nu il poti cuprinde pe de-a-ntregul niciodata. La prima cotitura iti apare in fata ceva ce iti da peste cap toate rationamentele. Iar in materie de arta plastica, New York-ul este imbatabil, fiindca are de toate, vei gasi aici ce nici nu visezi. Am aratat ce insemana arta traditionala a Chinei in Asia Week. Apoi ce inseamna icoana bizantina in expozitia Icon Art de la Ukrainian Intstitute of America. Sigur, sunt exceptii. Dar sunt. Exceptiile aici nu confirma regula, sunt chiar regula, dar trebuie sa le cauti. Si le gasesti. Sigur. Intr-un articol viitor, am sa va prezint un caz uluitor, fapt pentru care merita sa ma urmariti.

Corespondenţă de la New York

footer