Revista Art-emis
Kitsch cu multe feţe PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 08 Aprilie 2015 20:47

Sandra Gering GalleryDeunăzi, la „Sandra Gering Gallery”, am trăit un moment de neuitat: eram trei oameni care comentam expoziţia curentă: un critic american de 90 de ani, foarte curtat, un pictor din Brooklyn de 80 de ani, foarte viguros, şi eu, un european de 70 de ani (şi ceva). Primul era total revoltat pe faptul că arta americană stă cu faţa spre trecut, că e foarte influenţată de arta europeană, care o trage înapoi; eu susţineam, dimpotrivă, că arta americană sta mai mult cu faţa spre viitor şi ofeream exemple de la târgul „Armory Show”, dominat de expoziţii în care baza nu o mai constituie linia şi punctul, desenul sau culoarea, ci tehnologia; iar pictorul din Brooklyn era revoltat pe faptul că arta americană traieşte numai în prezent, se inspiră din prezent, că e plină numai de mâzgălituri „after” Basquiat sau Warhol, de gunoaie din tomberoane, de tot felul de instalaţii. Toate acestea le discutam având în faţă lucrările artistei plastice Julia Kunin, puse sub semnul unui roman feminist utopic, „Le Guérillèrs”, de Monique Witting, pline de referinţe S.F. şi mitologice. Sigur, totul e minunat, dar piesele expuse erau nişte evidente kitsch-uri. Galeria s-a umplut de lume, dar pe nimeni nu deranja aceasta făcătură. Aşa cum am arătat nu o dată, artiştii americani şi clenţii lor nu se sfiesc să expuna kitsch-uri, nu au nici un complex faţă de această formă fără fond, fără tradiţie, deşi ceea ce expunea Kunin se tragea din experienţele artelor decortative, respectiv din Art Nouveau, Art Deco, Op Art sau Futurism, nemaivorbind că unii vorbeau de Voyeuristic Art şi despre alte experienţe narative sau groteşti. Dar nimic nu era născut, ci doar făcut sau contrafăcut la maşină.

Julia Kunin era la prima expoziţie personală aici, dar cu experienţa din alte galerii prin Europa. Nu auzise însă de cuvantul estetică şi nu ştia nimic despre procesul lui Brancuşi cu vama newyorkeză, care i-a reproşat faptul că operele trimise în America nu sunt opere de artă, făcute de mâna omului, ci opere industriale. Evident, Brâncuşi a castigat procesul, fiindcă a demonstrat că sculpturile respective trimise lui Edward Steichen erau lucrate cu mâna lui. Acest proces e foarte important, fiindcă a impus conceptul de artă modernă şi de valoare estetică. Dar azi s-a uitat complet acest lucru, nimeni nu mai pomeneşte de estetică, iar valoarea e ceva aleatoriu, fiindcă operele au un traseu dependent de cel care plateşte, el hotarăşte cât valorează în bani un lemn sau o cârpă. Şi aici, tot ce a expus Julia Kunin era realizat industrial, o serie de forme identice din ceramică, pe care le-a combinmat în sculpturi care sugerau un Iron Man, de pildă, două figuri groteşti din Pixar, altele erau mostre feminine, din una se vedea doar sutienul, iar o doamnă foarte distinsă, care era chiar mama Juliei, susţinea că ea a fost modelul acestei sculpturi nonfigurative, imaginare. La nivelul combinaţiilor, Julia Kunin are talent, dar fizic, concret, nici o lucrare nu a ieşit din mana ei, în sensul că nu ea a cioplit lemnul sau piatra. De fapt, nici nu este vorba de lemn sau de piatră/marmură, ci de… ceramică! Toate lucrările ei sunt din ceramică, însă nu plasmuite precum olarii, ci având un aspect kitsch industrial. Şi ca să dispară acest aspect mecanic, ea le-a dat cu sclipiciuri, toate erau pudrate şi stropite cu un fel de ojă, ca un machiaj strident, aşa cum îl practică prostituatele. Şi asemenea cosmetizări apar peste tot. La „Marian Goodman Gallery” chiar ne uimeşte tehnica cu care italianul Giuseppe Penone imită natura! El face varii scoarţe de copaci din ghips în care introduce lemn şi aceste trunchiuri artificiale le pune pe socluri de marmură! Iar în altă sală aşează forme de ceramică între trei crengi realizate din bronz! Pe un lung suport pune o alta „creangă” neagră, ca salvată de la incendiu, după cum, pe un şir de copacei ornamentali, în ghivece, aşează o „creangă” albă, transparentă, ca o cobiliţă! Un efort tehnic deosebit, pentru ce? Aşa cum discutam cu artista fotograf Michele Vicat, ne întrebam: unde e viziunea? Se pare ca viziunea a murit odată cu kitsch-ul etalon „Campbell’s Soup” al lui Andy Warhol. Lângă „pădurea” de trunchiuri albe se afla un tânăr îmbracat intr-un combinezon alb. Aha, trunchiurile sunt un fel de soldaţi camuflaţi!? Dar oamenii nu mor în picioare, precum copacii! Şi nici „pădurea” lui Penone nu este o „Pădure a spânzuraţilor”! Ce vrea, deci, să ne arate el, că natura poate fi imitată? Bine că nu imită şi natura arta lui!

Cel puţin Kunin n-are nici o legatură cu natura. Fiindcă ceea ce am văzut la „Gering Gallery” era total artificial, nimic natural. Brancusi i-a derutat total pe imitatori, fiindca el isi slefuia lucrarile cu mainile lui ani indelungati, asa cum a facut natura, de milenii, cu pietrele de la Costesti. Brancuşi a căutat esenţa, nu aspectele exterioare. Lucrările sale se află în prelungirea eului naturii, unde este realitatea sa adâncă, nu în invelişurile ei. De aceea, operele lui nu ne amintesc de nimic exterior. Peggy Guggneheim a spus că „Pasarea în văzduh”, pe care a achiziţionat-o ea, Brancuşi ar fi slefuit-o 17 ani! Dar azi nimeni nu-şi mai pierde vremea să şlefuiasca, se foloseşte de polizor, de masină. Ceea ce la Brancuşi părea articifial, acum chiar este artificial. Asta e arta viitorului, o artă a efectelor speciale, a efectelor optice, în care numai tehnologia contează, nu şi mâna artistului? Şi unde este aici valoare estetică? În acest punct, cei doi interlocutori ai mei şi-au suflecat mânecile şi s-au uitat la braţele lor; da, mâna, mana omului, ce miraculoasă, ce facem cu ea, o tăiem, n-o mai folosim să cioplim materia primă, să-i dăm forme umane, dar care au legatură cu natura, care sunt fireşti, în prelungirea creaţiei divine?

Corespondenta de la New York

footer