Revista Art-emis
Rinocerizarea PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 09 Noiembrie 2014 18:00

RinoceriiTrăim în ţara experimentelor de tot soiul, în care supremul experiment este dezumanizarea

Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 24, şi-a închis porţile la Craiova, cu spectacolul „Rinocerii”, în viziunea cunoscutului regizor american experimentalist Robert Wilson. În procesul de americanizare a României intră şi teatrul. Un actor al teatrului craiovean îmi spunea că directorul Mircea Cornişteanu a fost trimis în America să caute regizori dispuşi să monteze în România. Evident, pe bani grei. Şi a găsit. Şi nu pe oricine, ci pe Peter Schneider, cunoscut producător şi director al Studioului Disney, care a montat „Hot L Baltimore”, şi, mai mult, pe faimosul Robert Wilson, cunoscut din colaborările excentrice cu Philip Glass, compozitorul cu care a creat opera „Eistein on the Beach”, cu poeţii surrealişti Aragon şi Breton, cu mulţi alţi artişti de renume, de al Heiner Müller, Allen Ginsberg, David Byrne sau Darryl Pinckney până la recentele experienţe cu Marina Abramovic şi Lady Gaga. A creat spectacole reper după Shakespeare, Ibsen, Cehov, Beckett, Brecht sau după „Orlando” al Virginiei Woolf, un spectacol despre Freud, altul despre Stalin, sau a făcut un eveniment din tema Războiului Civil. A montat spectacole de operă pe tot pământul, în special opere de Wagner, a colaborat cu mari actori de film, de la Brad Pitt la Winona Ryder şi Isabelle Hupert. A creat expoziţii de artă în marile muzee ale lumii. De ce a acceptat colaborarea cu teatrul din Craiova? Sigur, nu a făcut-o pentru bani, dar s-a gândit la România fiindcă i se potriveşte ca o mănuşă, cum vom vedea, acest spectacol „manierist” plantat de el pe tot pământul. A montat „Rinocerii” americăneşte, în câteva săptămâni. Echipa sa de colaboratori internaţionali a implementat inginereşte proiectul, cu toate motoarele deodată, formând în primul rând la Craiova o echipă tehnică, fiindcă este un spectacol tehnic, în proporţie de 90 la sută, de sunet şi lumini, apoi un spectacol de actori. De altfel, acest mecanimsm a fost pus la punct printr-o experienţă îndelungată. Robert Wilson (n. 1941, Texas) nu prea mai montează în America, ci mai mult în Europa, acolo unde e nevoie de el, de fanteziile lui necruţătoare. De altfel, colaboratorii săi principali provin din şapte ţări: dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), creatorul de costume Jacques Reynaud (Franţa), co-regizorii Tilman Hecker (Germania) şi Charles Chemin (Franţa), light-designerii A.J. Weissbard (Italia) şi John Torres (Canada), video-artistul Tomek Jeziorski (Polonia) şi compozitorul Adam Lenz (S.U.A.). Acestora li se adaugă, din România, regizorul Bobi Pricop (asistent de regie), scenografii Adrian Damian (asistent decor) şi Adriana Dinulescu (asistent costume).

„Rinocerii” lui Wilson nici măcar nu ne aduc aminte că au la bază o piesă de Eugène Ionesco. Numele dramaturgului francez de origine română nici nu ar mai trebui pus pe afiş, fiindcă Wilson a recompus tot textul, după nişte reguli proprii, de artă surrealist-abstracţionistă. El este şi dramaturg, şi pictor, şi sculptor, şi arhitect, şi coregraf, şi video artist, şi designer de sunet şi lumini. Experimentul este total, de parcă regizorul ar fi spus, asta nu e piesă, domnule Ionesco, ce ai scris dumneata, să-ţi arăt eu cum se scrie o piesă! Şi ne-a arătat, a demolat total piesa lui Ionesco, adică a făcut o piesă anti-ionesco, dacă se poate imagina aşa ceva. Wilson a putut. Cum? A anulat complet povestea, a creat un fel de rezoneur, din şeful de birou, interpretat de Ilie Gheorghe, care a citit tot textul de-a valma, într-un monlog lung, greoi, indescifrabil, obositor, cât a ţinut spectacolul, cam o oră şi douăzeci de minute. Înseşi replicile celorlalte personaje le-a amestecat în acest monolog interminabil şi chiar celebra replică a lui Beranger: „Sunt ultimul om, am sa rămân om până la capăt!”, o spune tot el în final.

Un melanj între lumea lui Muppets şi cea din Addams Family

Deci a dispărut povestea ionesciană, ceea ce mai aminteşte de ea este cuvântul „rinocer”. Aşa cum discutam şi cu Valentin Mihali, actorul care îl întruchipează pe Beranger, căruia acum i se spune „Deranger”, fiindcă deranjează, pentru un spectator nou, virgin, care nu vine la acest spectacol cu lecţia de acasă, aşa cum se petreceau lucrurile în teatrul antic, deci dacă nu cunoaşte dinainte piesa, este un dezastru, nu înţelege nimic. De regulă, teatrul experimental nu te învaţă, ci te dezînvaţă. Dar dacă nu ai învăţat ceva, nu are ce să te dezveţe. Oricum, Wilson i-a dezvăţat pe cei 23 de actori craioveni de tot ceea ce au învăţat în şcoala românească. Spectacolul lui este în primul rând o experienţă tehnică şi tehnicistă, bazată pe efecte vizuale şi sonore, ca în teatrul de marionete. E un melanj între lumea lui Muppets şi cea din Addams Family, totul împins la un fel de horror surrealist. Piesa lui Ionesco este total demontată. Culmea absurdului este ca însuşi absurdul să devină un non-sens, fiindcă teatrul absurdului are totuşi logica lui. Chiar se şi vorbeşte despre o logică absurdă. Dar, după experinţele prin care a trecut omenirea în ultimul secol, teatrul lui Ionesco a devenit cu timpul un teatru realist. Aşa este perceput el şi aplicat la viaţa cotidiană, cuplul se comportă ca în piesa „Cântăreţa cheală”, profesorul şi elevul ca în „Lecţia”, bătrânii ca ramoliţii din „Scaunele”, iar animalizarea omului se recunoşte clar în „Rinocerii”, adică înseşi metaforele şi parabolele au căpătat o concreteţe audio-vizuală.

Gesturi dintr-o faună de balamuc

Sigur, din amintirile sale culturale, spectatorul iniţiat ştie că e vorba de o rinocerizare a personajelor umane, că toate se dau pe brazdă, adică se înrolează în turma rinocerilor, identificaţi adesea cu naziştii şi comuniştii, cu excepţia lui Beranger, care refuză să se transforme în monstru, strigând că vrea să rămână om. Dar aici nu strigă el, strigă un alt monstru, de ce? Fiindcă rezistenţa la rinocerizare este o utopie. Omul este mort. Nu mai există în carne şi oase. Ceea ce numim noi om, este o arătare, o alterare, adevărata faţă umană a ajuns să fie această deformare a omului, această sinistră dezumanizare. Omul a devenit un personaj de muzeu. Sigur, aceasta este şi ideea lui Wilson. El a realizat un spectacol după nişte principii muzeale, de aceea mulţi îl acuză de „manierism”.

Spectacolul este sută la sută american, adică imaginile lui sunt americane, mă refer în primul rând la proiecţiile din care este alcătuit decorul. Măştile evoluează pe fundalul unor imagini ce amintesc izbitor de galeriile americane, de acurateţea spaţiilor plastice, de atmosfera geometrică, de frumuseţea nefirească, nepământeană, a lor.

Cui foloseşte un astfel de spectacol?

Această acurateţe este o marcă a lui Wilson. Şi în celelalte spectacole pe care i le-am văzut îşi păstrează această perfectă poezie a fondului în care are loc întâmplarea scenică. În asemenea decoruri de tip Art Deco sau Geometric Art se desfăşura şi spectacolul după „Femeia mării”, de Ibsen. Totul este remarcabil, conturat, decupat, ca în proiectele arhitectului. Iar în loc de personaje, avem măşti. În loc de oameni întregi avem capete. Personajele sunt decapitate. Nu mai au trup, ci doar cap, dar fără creier, doar limbă, limbă ciripitoare. Ele apar aşa încă de la început, din prolog, când spectatorul intră în sală, apar „îngropate” în fosa teatrului, exact ca în piesa lui Beckett „O, ce zile frumoase!”. Aceste capete nu vorbesc, ele măcăie, piţigăiesc, ciripesc, hâhâie, rânjesc, urlă, încremenesc cu gura larg deschisă ca în „Strigătul” lui Edvard Munch, scot sunete ininteligibile, amestecă engleza cu româna (romgleza), fac gesturi dintr-o faună de balamuc.

Cui foloseşte un astfel de spectacol? Evident, nu publicului obişnuit. Nu e un spectacol de public. Spectatorii au stat înlemniţi, se vedea că nu înţeleg nimic. Deşi era o comedie (!?), nimeni nu a râs. Mai mult, tot spectacolul actorii vorbesc numai cu faţa la public, nu se stabileşte nici un fel de relaţie între ei, aşa cum nu se creează nici un lipici special între scenă şi sală, deşi ar trebui, fiindcă scena reprezintă oglinda în care ar trebui să ne vedem cu toţii, fiindcă aşa arătam: în oglinda scenei, ne vedem interiorul, ceea ce ascundem. Asta face Robert Wilson, ne exteriorizează, exteriorizează ceea ce ascundem.

Wilson sparge orice logică

Nu ne dedublăm radical, nu ne modificăm esenţa, nu ne schimbam identitatea, dar ne alterăm. Mai mult sau mai puţin. Fiindcă eroii lui Wilson nu sunt personaje, sunt fantoşe, sunt măşti, dar nici măşti clasice nu sunt, actorii au chipul pictat, cu machiaje stridente, clovneşti, iar gesturile lor sunt scoase din desenele animate cu monştri sau din comicbooks-urile Marvin, din filmele cu supermeni, dar şi din fauna horror. Măştile lor sunt robotizate, dar nu există nici un robot care să amintească de om, sunt roboţi inumani. Nimeni nu e plăcut, simpatic, toţi sunt antipatici, monstruoşi. În tot acest spectacol tehnicist, inuman, nu există evadare, nici chiar când recunoaştem o sârbă românească, pe ritmul căreia improvizează Beranger o evadare în afara scenei, la rampă. Mişcările lui sunt total absurde, ilogice, dezordonate, ca o păpuşă stricată. Însuşi ritmul o ia la vale, devine hârâit, ca o placă de patefon uzată. Sistematic, Wilson sparge orice logică. E mai absurd decât absurdul, mai imperfect decât mai mult ca perfectul.

Nesimţirea, proasta înţelegere a vieţii, identificată cu îmbuibarea

„Rinocerii”? De ce „Rinocerii”, azi? Pentru că România este invadată de rinoceri monstruoşi deghizaţi în oameni de bine. România a devenit terenul de desfăşurare a acestor monştri. Cazul ofiţerilor sub acoperire ne-a plasat deja pe locul doi în lume, după o ţară arabă. Suntem un popor, cel puţin la nivelul clasei politice, rinocerizat, puternic retardat, atins de această gravă maladie. Aţi urmărit comportamentul candidaţilor la preşedinţie? Sau cum a reacţionat Pazvante în raport cu Nuţi din Pleşcoi. Care a ajuns să fie comparată cu Marlyn Monroe. Nu e nici un fel de glumă, mai ales pentru proşti. Şi sunt mulţi. Şi cum s-a înregimentat ea, să nu zic îmbârligat, după cum a hotărât şefu’. Această fomeie e bolnavă de rinocerită, ea a suferit mereu acest proces de rinocerizare, până a luat-o razna, a devenit şefă de partid, candidat la preşedinţie, cu o rară obrăznicie. Cred că e singurul candidat din lume care îndrăzneşte să ocupe cel mai înalt fotoliu din stat fără să aibă o operă, fără să fi creat nimic, fără ca românii buni să fi învăţat ceva de la ea! O astfel de rinocerizare se petrece şi cu Ponta. La început a fost nevăzută, dar acum a ţâşnit în faţă, în contextul campaniei. Nu mai demonstrez, e limpede pentru toată lumea. Aşa se întâmplă şi în spectacolul lui Wilson. Dar nu e vorba despre o rinocerizare nostalgică, romantică, de tip logic, ionescian, ci o rinocerizare fără nici un sens, o monstruozitate, care iese complet în afara oricărui sens existenţial. Nu e greu să recunoşti în fantoşele de pe scenă caricaturile unor Băsescu, Udrea, Ponta & Co., în echivalenţe şi măşti wilsoniene. Ba figurile de pe scenă s-au prelungit şi în spectatori, în profitorii teatrului românesc. Fauna din cele trei autocare cu care au venit personajele ionescine de la Bucureşti era din acest aluat. Unele persoane, care acum câţiva ani arătau ca fiinţe umane, totuşi, acum s-au lăţ-lungit, s-au deformat, au ajuns supraponderale, ca măştile de pe scenă, ca masca pe care o joacă actriţa Raluca Păun, de pildă, care ea este masivă aşa, dintotdeauna, de la natură. Pe când măştile din autocar au devenit astfel de prea mult bine, le prieşte teatrul, le-a îmbogăţit, le-a făcut dinozauri, la femei mă refer în special, cu excepţia directoarei festivalului, Marina Constantinescu, care arată minunat, tot suplă şi frumoasă (oare de ce nu s-o fi făcut actriţă?). Deci se poate. Dar celelalte fomei nu se respectă pe sine, nici nu respectă ochii celorlalţi. Fiindcă a vedea aşa ceva, transformări anormale, aberante, nu este deloc plăcut. Nu e vorba de vârstă, de îmbătrânire, ci de nesimţire, de o proastă înţelegere a vieţii, identificată cu îmbuibarea. Nu au cumpătare, nu au o viaţă bazată pe mişcare şi mâncare sănătoasă. Trăiesc aberant şi, vorba lui Ion Colan, se îndoapă cu pâine. Mănâncă în prostie pâine, fiindcă e cel mai ieftin produs.

Mascarada nu e pe scenă, e reală.

Nu credeam să mai văd dinozauri, paranghelişti siniştri, umpluturi greţoase, care hâhâie, care nu se dau la o parte, să lase locul oamenilor tineri sau celor care vor să facă ceva pentru teatrul românesc, se întind ca râmele, apucă tot, cocoţaţi pe veşnicie ca animalele de pripas, cum ar spune Eminescu. Personajele despre care scria poetul în ziarul „Timpul”, s-au tot rinocerizat, s-au prelungit până în ziua de azi. Ele nu mai sunt ionesciene, au devenit mai absurde decât absurdul. Spectacolele cu piesa lui Ionesco, pe care am văzut-o în România montată în varii chipuri recognoscibile, au fost demontate radical de spectacolul lui Robert Wilson. O mortăciune, care se dă secretară a teatrului din Oradea, ocupă de zeci de ani locul unui tânăr care ar putea învăţa ceva. Un individ care se dă inspector la Ministerul Culturii a devenit ca un butoi, gâfâie, transpiră, s-au schimbat de zeci de ori toţi şefii lui, dar el e tot la Minister! Un altul se dă scenograf, dar nu i-a văzut nimeni nici un strop de contribuţie la vreun spectacol. O altă arătare, cu faţa plină de coşuri enorme, o rinoceriţă sadea, fostă directoare a televiziunii publice, i se şi spune „Tanda teverorista”, se află în treabă în lumea teatrului, fără să fi produs niciodată nimic. Cu ce scop sunt invitate aceste lighioane, de ce li se plăteşte deplasarea, cazarea şi alte facilităţi?! De zici de ani se înfruptă din bugetul evenimentelor teatrale, pentru ce? Aceste lepădături zoomorfe sunt rinoceri, adică nu creează, nu produc nimic, ci numai consumă, consumă şi distrug, ca rinocerul din imaginea lui Wilson, care retează nemilos pădurea! Aceşti veşnici profitori au ceva în comun, poartă ochelari de vedere. Sigur, li s-a stricat vederea de atâtea note informative pe care le tot dau. Ce caută ei în breasla teatrală de ani şi ani de zile? Spionează, trag cu urechea, se bagă unde nu le fierbe oala, sunt mai urâte decât măştile wilsoniene sau tot atât de monstruoase ca ele. Va scăpa vreodată România de ele? Mă îndoiesc.

Sigur, spectacolul lui Robert Wlson este un experiment. Dar România însăşi este un experiment. O ţară aflată într-un veşnic experiment. Nu numai teatrul românesc este fatal experimetalist, ci şi ţara. Experimentăm, experimentăm, dar până când? Normalizarea nu mai vine, dacă nu se termină cu experimentalismul acesta absurd. Trăim în ţara experimentelor de tot soiul, în care supremul experiment este dezumanizarea.

Grafica - Ion Măldărescu

footer