Revista Art-emis
România înviată PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 28 Septembrie 2014 16:40

Grid Modorcea, 2014, art-emisScriam într-un articol precedent că tot străinii sunt cei care fac să ne tresalte inimile de români, cum s-a întâmplat în seara zilei de 20 septembrie, când a avut loc gala de deschidere a Festivalului Internaţional al Orchestrelor Radio. O seară memorabilă. Nu atât pentru faptul că am văzut la lucru muzicieni deosebiţi, Orchestra simfonică Radio din Finlanda, cu concursul a doi americani de geniu, dirijorul Joshua Weilerstein şi pianistul Jonathan Biss, unul mai celebru decât altul, ci pentru ceea ce s-a întâmplat la finalul concertului. Trebuie să ştim că Finlanda numără mai multe orchestre pe cap de locuitor decât oricare altă ţară din lume, iar scopul lor este să promoveze muzica finlandeză, oriunde se duc, aşa cum orchestra Radio a avut aici în program Cântecul primăverii de Jean Sibelius, o piesă de largă respiraţie romantică. Iar multe orchestre finlandeze au în repertoriu compoziţii contemporane. Ei bine, Festivalul Orchestrelor Radio de la Bucureşti s-a deschis fără o piesă românească. Programul, pe lângă Sibelius, a mai cuprins Concertul nr. 4 în sol major pentru pian şi orchestră op. 58 de Beethoven, cântat foarte special, orchestra în forţă beethoveniană, iar Jonathan Biss făcând o demonstraţie chopiniană, de o fineţe savantă, cu o uşurătate în execuţie de prestidigitator, care ne face să credem că Jonathan s-a născut cu clapele în degete, ceva uluitor, apoi, în partea a doua a concertului ni s-a oferit Suita nr. 1 - Peer Gynt de Edvard Grieg, ca în final să fie programat poemul simfonic Till Eulenspiegel de Richard Strauss, care este sărbătorit în toată lumea pentru cei 150 de ani de la naştere. Dar surpriza surprizelor a venit la sfârşit, la bis, care a fost o uriaşă palmă dată organizatorilor, în frunte cu directorul onorific Cristian Mandeal, care nu au prevăzut nici o piesă românească. În 8 zile de festival, în peste 24 de ore de muzică, nu s-a rezervat pentru muzica românească decât 20 de minute, în altă zi, nu la deschidere, cum ar fi fost firesc. Aşa au gândit lucrurile Joshua Weilerstein şi orchestrea finalandeză, care, din respect pentru România, pentru publicul român, au făcut reparaţia necesară şi ne-au oferit în finalul concertului o mostră de iubire istorică.

După seria de piese romantice, interpretate impecabil, Joshua, venind dintr-o latură a scenei, a făcut un semn clarinetistului, care a produs prima notă... dintr-o partitură pe care toată sala a recunoscut-o imediat şi a aplaudat frenetic. A fost ca la şcoală, când profesoara ridică un deget şi toată clasa e magnetizată. Era prima notă din „Rapsodia română” nr. 1 de George Enescu. Şi Joshua s-a instalat la pupitru şi a început magia. Sigur pe el, cu o poftă colosală, aşa cum i-a răspuns şi orchestra, care efectiv a cântat Rapsodia cu o plăcere nebună. Se vedea că au pregătit serios această piesă. Rar mi-a fost dat să văd nişte muzicieni care cântă atât de fericiţi. Enescu învia. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că va triumfa la el acasă, având drept mijlocitori geniali un tânăr dirijor american şi o orchestră finlandeză. Şi miracolul s-a produs. Au cântat-o cum nici o orchestră românească şi nici un dirijor român n-au mai făcut-o. Şi cred că în ultimii 50 de ani i-am urmărit pe toţi. Interpretările date de un Horia Andreescu sau Cristian Mandel mi-au rămas în memorie ca nişte caricaturi, pline de stilizări forţate, nepotrivite. Joshua şi finlandezii au cântat Rapsodia de parcă ei ai ar fi compus-o, de parcă ei au creat melodiile şi dansurile din ea, pe care le sugerau perfect. Tot străinii ne-au oferit o lecţie de patriotism românesc! E umilitor. Organizatorii nu au fost în stare să prevadă aşa ceva, dimpotrivă, ei au produs o crimă de proporţii, au suprapus acest festival al orchestrelor Radio peste Concursul „George Enescu”, care este, indiscutabil, mult mai important decât un festival obişnuit, cu un program comun (Beethoven, Strauss, Dvorak, Mahler, Ravel, Bartok, Brahms, Debussy, Rahmaninov), deşi organizatorii îl consideră unic în lume, cum sunt ei, nu mai au pereche, desigur, fiindcă nimeni nu are bani de la buget să experimenteze. De ce nu s-ar face un Festival al Orchestrelor Independente, cum este Bucharest Festival Orchestra, pe care nimeni nu le susţine, chiar că ar fi ceva unic, mai ales dacă ar cânta şi muzică românească!?

Românii trebuie reobişnuiţi să fie români

Românii trebuie reobişnuiţi să fie români, ori poarta sigură este arta românească, muzica românească autentică, fiindcă manelismul, de toate gradele, i-au alterat, i-au dislocat, nu are cum să-i ţină laolaltă, fiindcă el este un altoi de împrumut, nu este un reper autohton, precum arta milenară a poporului român. Da, dar România face numai lucruri unice, fiindcă are bani de la buget, cum francezii, finlandezii sau americanii nu au! Românii găsesc tot felul de prilejuri de a se distra, ca în vorba lui Creangă: „Dă, Doamne, ca în fiecare zi să fie o sărbătoare şi numai sâmbăta şi duminica să fie praznic şi nuntă!”, aşa cum s-a întâmplat zilele trecute, când manelismul a ocupat Cişmigiul şi a fost un dezastru. Copacii, iarba, aleele, lacul, totul a fost călărit şi invadat de puhoaie de marginali, cu aspect de maidanezi. Legendarul parc a fost transformat într-o imensă berărie şi plăcintărie! Asta e imaginea României oare? Poate. Poate că e greu să se refacă terenul pierdut, dar Joshua ne-a arătat ce înseamnă România înviată. Ca în tabloul lui Rosenthal. Nici o orchestră românească şi nici un dirijor, poate cu excepţia lui Gheorghe Zamfir, nu ar fi în stare de aşa ceva.

Ceva dorit de toţi românii, reînvierea României, reînvierea lui Enescu!

Sigur, cu Rapsodia nr. 2 s-a deschis şi Concursul internaţional „George Enescu”, dar câtă deosebire în ceea ce priveşte efectul! Un festival când începe cu o rapsodie enesciană, pare un fapt protocolar, plus că la Ateneu a dirijat un tânăr chinez, care a demonstrat că este pe lângă naturalitatea muzicii lui Enescu. Dar aici, Joshua a găsit o fantastică îngemănare de stil, de parcă Rapsodia lui Enescu prelungea sclipirile din Peer Gynt şi furtunile din Till Eulenspiegel. Iar ceea ce aduce în plus Enescu este esenţa românismului, a creaţiei populare, definită ca iuţire de sine. Iuţirea de sine, o dimensiune formidabilă, vitală, existentă în structura poporului român, a fost deodată înviată de aceşti muzicieni străini, dar geniali, care au reprodus-o ideal. O seară întreagă de muzică occidentală, de factură romantică, şi deodată iuţirea de sine românească, formidabila Rapsodie română dirijată de Weilerstein ca un acerb dansator de jocuri populare româneşti. Un fel de Puck sefard aterizat pe pupitrul Sălii Radio. Formidabil. Memorabiul. Cu greu se va putea uita acest moment de către cei prezenţi la acest concert, care i-au ovaţionat pe interpreţi minute în şir, cu serii de aplauze! Era parcă ceva dorit de toţi românii, reînvierea României, reînvierea lui Enescu!

Daţi românilor şansa să fie români, atunci ei devin monumentali

Acest fapt demonstrează cât de dornici sunt românii de a fi români. Iar muzica este o mare cale spre inima lor, spre românism. Şi organizatorii Festivalului Radio, cu discursurile lor nepotrivite, cu aceleaşi clişee comuniste, să se arate, să bifeze pe banii altora, îi împinge pe români să fie străini, le oferă mereu muzică nepotrivită, ne-românescă, adică îi tratează pe melomani ca pe melomaci, străini de ce se cântă. Şi aşa şi sunt, dovadă că „publicul avid”, cum îl numeşte dl. Mandeal, a gafat din nou, ca la toate concertele Festivalului „Enescu”, fiindcă a aplaudat frenetic între părţile concertului de Beethoven, lăsându-l mască pe Jonathan Biss, care probabil nu s-a mai întâlnit cu aşa ceva. Deci melomanii bucureşteni sunt alteraţi, pigmentaţi cu tot felul de culturnici, încă departe de a fi ascultători profesionişti. Dar daţi-le românilor şansa să fie români, aşa cum le-au dat-o muzicienii finlandezi şi americanul Joshua Weilerstein. Atunci ei devin monumentali. Bine ar fi să rămână aşa, să nu rămână această seară ca un foc de artificii, care se sting şi cad în bezna nopţii. E bine ca cerul românesc să rămână curat şi veşnic înstelat.

footer