Revista Art-emis
Nebunia lui Lear PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 06 August 2014 20:22

King Lear - Dir. Daniel SullivanDupă spumoasa comedie „Much Ado about Nothing”, comentată anterior, normal, urmează o tragedie. Așa cum însuși Shakespeare își alterna piesele. Și așa și este. Al doilea spectacol al verii la „Shakespeare in the Park” este după piesa „King Lear”, în regia maestrului Daniel Sullivan, care începe cu o scenă ce nu există în Shakespeare: ca într-un ritual, pe podeaua goală este pus un vas, se toarnă apă în el cu o cană de metal, apoi vine un personaj cu înfățișarea lui Iisus Hristos, având pe cap o coroană de spini, care, cu un mănunchi de busuioc (sfeștoc), sfințește apa, o preface în agheazmă, busuiocul având însușiri magice, tămăduitoare, după care înmoaie sfeștocul în apa din vas, stropește în cele patru puncte cardinale spațiul scenic, ca să alunge spiritele rele. El sfințește locul, aruncând cu apă sfințită (agheazmă), pentru a purifica scena, platforma centrală, pe care se va desfășura tragedia. Cam așa cum se petrece ritualul în casele creștinilor în Ajunul Bobotezii, când vine preotul cu „boboteaza”. Coroana cu spini va reapare pe capul lui Lear spre final, unde se petrece Golgota lui, nebun, și a lui Gloucester, orb. Deci spectacolul este pus din start sub semnul acestui simbol creștin, christic.

O altă intervenție a lui Sullivan se petrece în timpul monologului lui Gloucester, când pe fundalul scenei, pe peretele din fundal, marcat de o țesătură de spini, se proiectează imagini post-apocaliptice, cam ceea ce vedem zilnic pe Internet transmis din Gaza, Ucraina sau alte locuri unde se petrec crime și dezastre. De altfel, scena orbirii lui Gloucester, când i se scot ochii, este de o violență la marginea naturalismului, ca toate scenele de marasm ale acestei tragedii. Totul e cumplit în istoria Angliei, nimic nu se petrece firesc. Însuși basmul aflat la baza piesei degenerează repede în coșmar istoric. Sigur, aceste completări sau actualizări sunt o mare surpriză, fiindcă specificul montărilor Shakespeare în America e dat de fidelitatea față de text. Două componente sunt tabu: textul și actorii. Respectarea integrală a textului și rostirea lui de către mari actori. Evident, aceste componente strălucesc în spectacolul lui Sullivan. Este poate cel mai măreț spectacol Shakespeare pe care l-am văzut vreodată, care pune în evidență frumnusețea limbii engleze, printr-un text semnificativ, cu substrat filosofic, ca un avertisment testamentar, rostit de mari actori.

John Lithgow face în Lear un rol antologic, are grandoare și suplețe, mi-a amintit de George Constantin în primul Lear pe care l-am văzut în viața mea, ca student la I.A.T.C., într-o viziune neconvențională a lui Radu Penciulescu. Apoi am văzut zeci de montări ale piesei. Nu uit două dintre ele, spectacolul lui Lev Dodin de la „Maly Teatr” din Sankt Petersburg, cu Piotr Semak în Lear, și montarea londoneză a lui Michael Grandage, cu Derek Jacobi în rolul bătrânului rege. Dar Lithgow are o statură impunătoare și toate subtilitățile unui astfel de personaj, care este model pentru ceea ce însemană rol de transformare, o formidabilă trecere de la rege la nebunie și la o stare de ceșetor. El își dă măsura renumelui său, fiind un excelent actor de teatru și film, care i-a adus două premii Tony, trei premii Drama Desk, cinci Emmy, două Golden Globe, două Screen Actors Guild (S.A.G.), două nominalizări la Oscar și patru premii Grammy! Ceva fantastic! John Lithgow realizează personajul după legea unei curbe, întâi joacă statuar, în costumele împărătești, cu corona pe cap, ca, treptat-treptat, după umilințele îndurate la curtea fiicelor mari, să se încline, să înnebunească și să ajungă ca un cerșetor, coroana de aur devine o coroană de spini, iar cămașa de noapte din final ia locul costumelor regale. De fapt, dezechiparea lui de aceste costume se petrece când devine frate de suferință cu Tom Nebunul, care nu este altul decât Edgar, fiul bun al lui Gloucester, deghizat. Așa se derulează și mecanismul piesei, urmând mecanismul istoriei: trecerea de la basm la istorie, de la mecanismul fanteziei la cel al realității.

Fiindcă piesa poate fi povestită ca un basm. A fost odată ca niciodată un rege, care și-a spus că i-a venit sorocul și trebuie să lase grijile împărăției pe umeri mai tineri. Așa că le cheamă pe cele trei fete ale sale și le pune să mărturisească cât de mult îl iubesc. Regele are harta împărăției în față și, în funcție de aceste mărturisiri, își împarte moșia. După ce le dă partea fetelor mari, Goneril și Regan, care l-au gratulat peste măsură, urmează surpriza. Cordelia, mezina, fiica lui cea mai iubită, dezgustată de lingușelile surorilor ei, tace, nu are de adus nici o laudă, așa că Lear, furios, o dezmoștenește, fără să-i dea nimic nici pentru nunta pe care urmează să o aibă cu regele Franței. Curtea, în frunrte cu Ducele de Kent, fidelul regelui, rămâne stupefiată. Când Kent îi replică despre nedreptatea pe care a făcut-o, este și el surghiunit. Regele a înnebnit? Încă nu. Cum va trăi el de acum înainte?

Convenția este ca să meargă și să stea alternativ la Goneril și Regan, care să-i întrețină, pe el și suita lui. Dar din momentul când Goneril și Regan se văd stăpâne pe avere, limba lor de miere se transformă în otravă, din supuse devin scorpii și îi fac viața regelui de neusportat, îi impun să renunțe la suită, îi arestează oamenii, îl schingiuiesc pe Kent, lui Gloucester îi scot ochii, învinuindu-l că îl susțne pe regele Franței, pun la vale tot felul de mârșăvii, cum ar fi însăși uciderea lui Lear. Apar în scenă și personajele secundare, care devin lideri infernali, în frunte cu Edmund, fiul bastard al lui Gloucester, care este un Iago al piesei. Pentru a-i lua averea tatălui său, el vrea să-l piardă pe Edgar și înscenează un conflict imaginar între Gloucester și Edgar. Ca să scape, Edgar fuge, se deghizează în Tom Nebunul, va deveni călăuza orbului Gloucester și a bătrânului Lear, care înnebunește și rătăcește prin coclauri. Personajele malefice, Goneril, Regan, Edmund, Osvald, slujitorul lui Goneril, pun presiune asupra personajelor bune, care sfârșesc în moarte și umilință. Iar ca tragedia să fie deplină, sfârșesc în moarte și ticăloșii, mor pe rând Oswald, Goneril își otrăvește sora, pe Regan, apoi se sinucide, Edmund, după ce înfrânge trupele franceze, care debarcaseră la Dover, într-un final e nevoit să dea o luptă dreaptă cu Edgar și este învins. Înainte de a muri însă, Edmund dăduse poruncă să fie spânzurată Cordelia. O tragedie pe toată linia, cu finalul morții lui Lear, care o plânge pe Cordelia, după ce înțelege că e singura care l-a iubit. În această scenă, John Lithgow e numai vaiet, scoate un strigăt repetat de fiară rănită, ființa lui se transformă într-un boget cosmic, ca în tragediile antice. Imaginea lui cu mezina în brațe este ruptă din Pietà a lui Michelangelo. Sigur, în cele din urmă, după ce îl ucide pe Edmund, lui Edgar i se oferă coroana.

Povestea lui Lear este o metaforă a lumii, a istoriei. Basmul care sfârșește în marasm. Montarea lui Sullivan este perfectă, fiindcă a găsit mijloace pe măsură să redea tot acest text zguduitor într-un ritm amețitor. Spectacolul durează peste trei ore, dar nu simți când trece timpul, fiindcă scenele se derulează în iureș crescendo, culminând cu furtuna cu care se identifică soarta lui Lear și cu agonia personanjelor, cu nebunia lor. Starea nebuniei este jucată magistral de actori, ceea ce dovedește că ea este consubstanțială naturii umane, mai ales artei. În aceste ipostaze, de nebuni, de victime sau de dedublați, se află mai toate personajele piesei, Lear, Goneril, Regan, Albany, Cornwall, Gloucester, Edmund, Edgar, Oswald, pe lângă nebunia cărora Nebunul lui Lear pare cel mai normal personaj al piesei. Toți se întrec în exagerări, în devieri de la normalitate. Însuși firul basmului este rupt odată ce intră în scenă Edmund și ne spune ce are de gând să facă. Această manieră de a-i lua martori ai ticăloșeniilor pe spectatori, așa cum fac și Richard al III-lea și Iago, este cheia distanțării, care are un efect de catharsis. Artizanii acestei nebunii sunt în primul rând actorii John Lithgow (Lear), Clarke Peters (Gloucester), Chukwudi Iwuji (Edgar), Eric Sheffer Stevens (Edmund), Steven Boyer (Nebunul). Dar și Anette Bening (Goneril) arată surprinzător la cei aproape 56 de ani ai săi, aminindu-ne de faimoasa primadonă a filmului american, nominaizată la Oscar, star în 34 de filme, antologice fiind American Beauty (1999) și Being Julia (2004). Remarcabile partituri susțin și Jessica Hecht (Regan), actriță de Broadway, în special în roluri dramatice, încununată cu mai multe premii Tony, și Jessica Collins (Cordelia), cunoscută și de români din serialul Law & Order. A fost nominalizată la Oscar pentru rolul din „Zero Dark Thirty” (2012), filmul lui Kathryn Bigelow despre Al-Qaeda. Toți actorii sunt profesioniști, rodați în mari și multe spectacole, cu o carte de vizită impresionantă. Ei vin să joace în aceste spectacole ale verii, spectacole free, care sunt ale publicului, așa cum spune crainicul la începutul fiecărui spectacol.

Tragedia se împlinește prin simplitate. Forța simplității este dată de Actor, zeul care joacă pe scândura goală, față în față cu publicul. Recuzita este minimală. Scena este un podium de lemn, din bușteni, înconjurat de pietriș și de două șine laterale, pe care curg din când în când două podețe pe care intră personajele. Funadul, care mărginește scena de lac și de castelul Belvedere, este un perete cenușiu marcat de mii de ace lungi, care îl fac un fel de stup sălbatic. Istoria ca un ghem plin de ace. Peretele are și rol de ecran, fiindcă pe el se proiectează tot felul de imagini colorate, care prelungesc în actualitate ceea ce se petrece pe scenă in illo tempore. Decorul este semnat de John Lee Beatty, specialistul în montări Shakespeare, colaboratorul constant al lui Daniel Sullivan. Costumele aparțin lui Susan Hilferty, cu experență acumulată la peste 300 de spectacole produse în toată lumea, din Broadway până în Japonia.

Fenomenală este muzica originală a lui Dan Moses Schreier, care accentuează remarcabil momentele majore ale piesei, precum Furtuna, mutilarea lui Gloucester, schimbarea identității lui Edgar, pseudoprăbușurea lui Lear în prăpastie, lupta dintre Edgar și Edmund, scena Pietà din final. Sunetele sunt combinate cu zgomotele live, produse pe scenă cu ajutorul a două perdele de tablă, fixate lateral și lovite cu ciocane de percuție. Sunt și momemnte când se punctează mișcările scenice, prin lovituri cadențate, ce amintesc de Călușarii” românilor. Șocante sunt închiderile ușilor decupate în peretele din fundal. Izbirea lor e metalică, sugerând o închisoare, o cetate de fier. Adesea personajele intră și ies pe aceste uși. Schreier a compus muzica la zeci de spectacole pe Broadway, dar și pentru spectacole Shakespeare, cum ar fi The Merchant of Venise, cu Al Pacino în Shylock, spectacol montat aici, la The Public Theater, tot de Sullivan, Julius Caesar, cu Denzel Washington în rolul principal sau The Tempest, cu Patrick Stewart în Prospero. A obținut trei Drama Desk, patru nominalizări Tony, care este Oscar-ul teatrului, și multe alte premii de excelență.

Evident, Daniel Sullivan a colaborat și acum, la King Lear, cu aceeași echipă cu care a realizat și celelalte spectacole după piese de Shakespare (8 spectacole). Dar acest spectacol cred că este o adevărată sinteză a căutărilor lui, a îndrăznelii de a găsi sensuri noi. Actualitatea Regelui Lear este neîndoielnică, iar Daniel Sullivan a sugerat până unde poate ajunge păcatul. Mesajul general are însă rădăcini particulare, la nivelul familiei, fiind răspândită fapta pe care o reclamă Lear atunci când se plânge de Goneril: „Mai tăios decât dintele de șarpe este/Să ai copii nerecunoscători”.

Un spectacol memorabil, pe măsura piesei lui Shakespeare, plină de replici înțelepte, de gânduri cu două înțelesuri, de butade, de vorbe de spirit, de adevăruri valabile și azi: „Asta-i boala timpului,/ Nebunii călăuzesc pe orbi”.

Corespondență de la New York

footer