Revista Art-emis
Tristeţea lui Van Gogh PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 30 Octombrie 2013 22:32

Van Gogh - 1991Sărbătoarea „Les films de Cannes à Bucurest” a început cu retrospectiva Maurice Pialat, cu un film al acestuia, mult visat, Van Gogh (1991), având o durată de aproape trei ore. Celebrul pictor nu a mai fost subiectul unui film de la realizarea lui Vicente Minnelli din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, care fac creaţii memorabile în Van Gogh şi Paul Gauguin, roluri pentru care au obţinut Globul de Aur şi respectiv un Oscar. Maurice Pialat (1925-2003) este un cineast cvasi-necunoscut în România, dar o voce cu totul originală în Franţa şi în lume. A debutat la 43 de ani şi a realizat 11 filme, unul şi unul. El însuşi de formaţie pictor, a visat să facă filmul despre marele olandez. A pregătit doi ani începerea filmărilor, a căutat un actor cu o faţă chinuită şi l-a găsit pe Jacques Dutronc, un actor cu un palmares modest, dar care, în Van Gogh, va lua premiul César. Personajul lui arată cam anemic, nu viguros precum cel interpretat de Kirk Douglas. Evident, Minnelli a americanizat personajul, i-a dat o desfăşurare mai amplă, cu multe racorduri la viaţa legendară a pictorului. Dimpotrivă, personajul jucat de Dutronc e patibular, pare sortit morţii, are o figură tristă. De altfel, într-un film anterior, de mare succes, À nos amours (1983), încununat cu două premii César, există o conversaţie despre pictură între protagonişti, în care personajul tatălui, jucat chiar de Pialat, spune că atunci când se gândeşte la Van Gogh, are imaginea tristeţii, vede în el un om trist. Şi aşa arată şi faţa lui Dutronc, tristă.

Maurice Pialat se concentrează asupra ultimelor 67 de zile din viaţa lui Vincent Van Gogh. Suntem în anul 1890, când el avea 37 de ani. După ce iese din azil, se instalează în mica localitate Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a fi sub supravegherea dr. Gachet (Gérard Séty), mare iubitor de artă şi protector al pictorilor. Dar Van Gogh va prefera o cameră de hotel, lângă gară, fiindcă de mic copil îi plăcea să privească trenurile cum vin şi pleacă. Dar el este mereu prezent la familia Gachet, atras mai ales de fiica doctorului, Marguerite (Alexandra London), pe care o pictează. Ei însă nu-i place tabloul, îl judecă pe artist, dar treptat se îndrăgosteşte de el, dăruindu-i fecioria. E o întreagă dispută în casă pe această temă, aşa cum se întâmplă şi în À nos amours, când adolescenta de 15 ani, Suzanne (Sandrine Bonnaire), îşi începe senzaţionala viaţă de seducătoare.

Fiind aproape de Paris, Vincent e vizitat de fratele său, Théo (Bernard Le Coq), renumit colecţionar, care, de fapt, îl întreţine, cât şi de o prostituată, Cathy (Elsa Zylberstein), cu care mai avusese relaţii intime. De fapt, grupul ei, format din prostituate şi peşti, vine adesea la iarbă verde, la râul satului, unde se întâlneşte cu Vincent, deşi el era combinat şi cu Marguerite. La rândul lui, Vincent vizitează Parisul şi bordelul ştiut, unde se petrece o formidabilă reconstituire în stil Moulin Rouge. Aici va avea o înfruntare dură cu fratele său, care are 200 de tablouri de la el şi nu a reuşit să vândă nimic. Această realitate îl va face pe Vincent să-şi tragă un glonte în stomac, care îi va fi fatal. După o zi de chin, el va muri cu trupul chircit, ca un animal. E un film sută la sută francez, dominat de un nonconformism apropiat de spiritul rebel al personajului. Pialat îşi rezumă astfel filmul: „Un tip stă pe peronul gării, aşteaptă trenul spre Auvers. Are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numeşte Van Gogh şi nu are nimic de pierdut”.

Personajul este total insolit, rupt de clişee, ba aş spune atipic. Van Gogh spune că suferă de dureri la cap, când aude un zgomot surd, continuu. Pialat a urmărit să reprezinte omul, nu pictorul, pe care îl vedem pictând mai rar, deşi mereu e pe drum cu şevaletul, cu pachetul cu mâncare frugală. Senzaţională este atmosfera creată de Pialat, inclusiv decuparea personajelor. El îşi mută adesea interesul de pe Van Gogh pe Théo, Gachet, dar mai ales pe Marguerite, Cathy şi celelalte femei. Femeile sunt vioara întâi în acest film, ele strălucesc şi au replici ca în piesele lui Shakespeare. Marguerite aminteşte de Rosalinda din Cum vă place. Regizorul experimentase acest limbaj în À nos amours, unde Suyanne dovedeşte o remarcabilă maturitate. De altfel, tot grupul de fete din jurul ei se remarcă prin sclipiri shakespeariene. E formidabil tratată tema libertinajului adolescentin.

Pialat e creator de atmosferă de grup, dovedind o sensibilitate aparte în abordarea personajului feminin, ca şi în Loulou (1980), un formidabil film erotic, cu Depardieu şi Isabelle Huppert, aflaţi la vârsta frumuseţii. Nota cu precădere a lui Pialat este surprinderea autenticului. El sacrifică orice story senzaţional pentru un moment de adevăr, aşa cum s-a întâmplat la Loulou, un film tracasant, plin de tensiuni pe platou, fapt care a obosit-o enorm pe Huppert. La una din filmări, ea adoarme pe platou. Dar Pialat n-o trezeşte şi îi pune pe operatori să aştepte momentul trezirii ei şi să îl filmeze. E un moment miraculos, pe care l-a introdus în film. Uluitor la Pialat este mizanscena elaborată pe bază de improvizaţii neîntrerupte. Şi în Van Gogh avem la tot pasul astfel de momente de mister cotidian, cum ar spune Eliade. El s-a apropiat de înţelegerea personajului prin studiul operei lui Van Gogh. Pialat nu realizează un film melodramatic, cu scene senzaţionale, cum ar fi faimosul act când pictorul îşi taie o ureche, ci se apleacă spre tristeţea interioară a personajului, în ciuda faptului că din exterior este copleşit de iubire. E aici un subtil neorealism, prin surprinderea banalului, a vieţii de zi cu zi, a ceea ce este insignifiant, precum masa frugală a eroului sau supa pe care Vincent o mănâncă grăbit, ca un automat, în timp ce-i ascultă pe cei din jur, care i se adresează. E foarte tăcut, rar vorbeşte, iar reacţiile lui sunt imprevizibile, precum scena când se aruncă în apă îmbrăcat în timpul unei plimbări obişnuite cu Marguarite şi familia ei. Sunt şi câteva momente când el mimează sinuciderea cu un pistol. Ca şi desele sale ieşiri nefireşti, coşmareşti, comportări ale unei minţi întunecate.

Semnificativ este faptul că, în pofida bolii, a tristeţii funciare, Van Gogh este înconjurat de toată lumea cu o dragoste copleşitoare. Fapt care, paradoxal, îi adânceşte nefericirea. Mai mult, se dovedeşte că boala lui Vincent nu este aşa de rea ca boala lui Théo şi a celorlalţi, fiindcă toţi au stări ciudate, cel puţin câte o ieşire bizară. Aşa cum îi spune şi doctorul, toţi suntem neurastenici. Apar şi detalii noi din viaţa lui Van Gogh, cum ar fi aşteptarea morţii lui. Nimeni nu face nimic să-l salveze, îi respectă dorinţa de a muri. El nu vrea să i se scoată glonţul, nici să mănânce. Pialat evită total melodramaticul. Alţii o aduceau pe Marguerite la căpătâiul lui. Nu, o vedem la sfârşit, cum îşi ridică vălul negru de pe chip şi intră în vorbă cu un alt pictor care aterizase în satul lor, devenit faimos fiindcă aici a murit Van Gogh şi fost locul de creaţie şi al altor pictori celebri, precum Cézanne.

Sigur, ceea ce este uluitor în acest film este atmosfera, lumea epocii în care a trăit Van Gogh. Personajele sunt toate atipice, foarte marcate de problema eului, a singurătăţii, a iubirilor fugare, neîmplinite. Interesant este contrastul dintre faţa tristă a lui Van Gogh şi situaţiile fericite în care e pus. Înseşi picturile sale din această perioadă reprezintă explozii solare, peisaje de neaşteptate armonii coloristice. În fond, Pialat a compus o imagine fericită a lui Vincent, dorit şi iubit imens de femei. Şi el era un afemeiat. Tema fidelităţii este principală, fiindcă nimeni nu e fidel. Marguarite îl iubeşte, îi vorbeşte despre faptul că îi va fi fidelă, dar el nu crede. Se gândeşte la moarte. E hotărât să plece din această lume, de aceea se comportă fără nici o remuşcare în relaţiile cu femeile. Vorba lui Pialat, nu mai are nimic de pierdut. Dovadă că nu se abţine nici în casa lui Théo şi vrea să-i călărească nevasta. Deşi nu există o acţiune spectaculoasă, apar doar instantanee de viaţă cotidiană, legate de ce se întâmplă cu Vincent, cum pictează, cum trăieşte, totuşi latura filozofării, o caracteristică a spiritului francez, îşi pune la tot pasul, ca un păienjeniş, pecetea. Sunt abordate marile teme ale literaturii şi artei franceze, libertinajul, infidelitatea, egoismul şi lipsa de egoism. Toate femeile îl iubesc pe Vincent, în ciuda faptului că îl văd cum le înşeală. Ceea ce e nefiresc. Ele îl iubesc a posteriori, ca şi cum ar şti că el va fi nemuritor, un pictor supercelebru, deşi în viaţă, în faţa lor, apare ca un ratat, cum îi spune la un moment dat Marguarite. Însuşi fratele său, Théo, în ciuda ieşirilor lui Vincent, îl iubeşte. De pildă, într-o scenă, Vincent îl pălmuieşte, iar Théo îl îmbrăţişează.

De altfel, şi în celelalte filme ale sale, Pialat combină pălmuirile cu iubirea. Suzanne e mereu bătută de fratele şi mama ei, dar la sfârşit, după ce se eliberează prin ceartă şi păruială, se îmbrăţişează, plâng, se împacă. Aşa se întmplă şi în Loulou, când soţii se despart, se bat, apoi se împacă, la fel cum se întâmplă şi între soţ şi amant. Pialat pare să aplice în filmele sale vorba “bătaia e ruptă din rai”. Oamenii acceptă bătaia ca pe ceva firesc, aflat în natura relaţiilor dintre oameni. Acest lucru l-a înţeles şi Caragiale. Personajele lui Pialat nu se bat ca să se răzbune, ci se defulează, fapt care face ca toate aceste scene să nu fie violente, să ni se pară poate caraghioase, dar profund umane. Aici este capcana, când faci un film despre o mare personalitate, te copleşeşte şi trădezi personajul. Desigur, Pialat a încercat să mascheze această capcană, de a nu ne arăta că ştie cine a ajuns Van Gogh, el se concentrează asupra a ceea ce însuşi personajul ştie că este, deocamdată un nimeni, un pictor contestat de colegi, care nu vinde, are tablouri proste, pe care nu le cumpără nimeni, toate clişeele care se ştiu despre Van Gogh. Deşi el a vrut să facă un nou Van Gogh, nu a putut evita tensiunea interioară a personajului, accesele de furie, absintul otrăvitor şi certurile la beţie.

Şi e de discutat dacă Van Gogh ar fi avut fabuloasa recunoaştere postumă, dacă nu ar fi creat în Franţa, dacă nu ar fi trăit într-un mediu unde exista un cult pentru artă, pentru pictură, un respect pentru pictori din partea oamenilor simpli, servitoare sau cârciumari, până şi nebunul satului are respect pentru Vincent şi îi cere să-l picteze. Şi mă gândesc automat la pictorul român Constantin Gheorghe, pe care l-am numit „Van Gogh al României”, oare cine îl mai ştie, cine îşi mai aminteşte de el? De ce? Fiindcă el a trăit într-o ţară fără respect pentru artişti!

Filmul are o copleşitoare picturalitate şi Maurice Pialat reuşeşte să transmită imaginea unei lumi profund umane, a vieţii nemistificate, în ceea ce are ea mai frumos, care ne face să o iubim şi să spunem că merită să trăim.

footer