Revista Art-emis
Anti-film, anti-spectacol şi plictisul filmului românesc PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Vineri, 25 Octombrie 2013 17:06

Porumboiu, Pipidi, CaranfilAnabolism şi catabolism

M-am dus cu încredere la filmul „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism” (2013) al lui Corneliu Porumboiu, un tânăr regizor care promitea, pe care l-am elogiat la debut, cu „A fost sau n-a fost? ” (2006), ba i-am apreciat şi un film de Institut, dar am început să am nedumeriri la „Poliţist adjectiv” (2009) unde depistasem enorme stângăcii şi o tendinţă nefirească spre filmul sud-coreean, aflat în faza unui experiment anti-film, care constă în filme făcute numai din cadre statice. Totul e ţeapăn, totul e încremenit. Adică exact contrar filmului, care înseamnă mişcare, şi mai ales contrar vieţii, care înseamnă metabolism, deci tot mişcare, un complex formidabil de asimilare (anabolism) şi dezasimilare (catabolism). Dar iată că la acest al treilea film, Porumboiu ne spune, domnule, v-aţi înşelat, eu n-am talent, n-am nimic de spus, tu’vă’n mama voastră de spectatori, n-am nevoie de voi, mie îmi dă papa bani, că e milionar de la muls vacile, şi o să fac filme cât oi trăi! Da, o fi gândind aşa Corneluş, numai că şi acest film este făcut cu sprijinul C.N.C..

Numai bazaconii

Nu o dată am spus că marea criză a filmului românesc începe de la CNC, adică de la cei care aprobă sponsorizările. Cine a aprobat un astfel de scenariu, ce comisie? Ce-or fi zis „bostăneii” când au citit acest sinopsis: Suntem în mijlocul filmărilor. Paul, regizorul, are o relaţie amoroasă cu Alina, o actriţă dintr-un rol secundar. A doua zi se vor filma ultimele scene în care apare Alina. Paul se hotărăşte să filmeze o scenă nud cu ea. Se trezeşte de dimineaţă, plin de îndoieli, şi îşi schimbă planurile: în loc să filmeze scena nud, îi spune producătorului că are o criză de ulcer. Apoi îşi ia o zi liberă pentru a se întâlni cu Alina. Treptat, filmul se întrepătrunde din ce în ce mai mult cu viaţa reală, iar filmarea ia o turnură neaşteptată”.Sigur, acestea sunt făcăturile producătorului, să-şi vândă marfa, să păcălească, să-i înşele şi pe finanţatori, şi pe spectatori, căci nici măcar crochiul de mai sus nu se păstrează, nu există nici o întrepătrundere”, sunt numai bazaconii, cu ulcerul, cu sculatul de dimineaţă, cu ziua liberă, fiindcă Paul era la masă cu Alina atunci când a venit la ei producătorul. Iar ideea cu filmarea ia o turnură neaşteptată” e găselniţa care îi face pe finanţatorii neserioşi de la C.N.C. să spună, ei, cine ştie ce turnură o fi, dacă e şi neaşteptată?

Minimalism cât cuprinde. Qui prodest?

Evident, în film nu există nici o turnură, nu e nimic neaşteptat. Din prima secvenţă când cei doi, Paul (Bogdan Dumitrache) şi Alina (Diana Avrămuţ), se află într-o maşină, vorbind, în timp ce aşteaptă la un stop în timpul real al semaforului, nu ne mai aşteptăm la nici o surpriză, deja ştim că va urma o altă secvenţă statică, şi încă una. Aşa este. Filmul are un număr mic de secvenţe, toate statice, ca şi un număr minimal de locuri de filmare, adică este o producţie superminimală, cum nici în producţiile studenţilor de la U.N.A.T.C. nu cred că mai există aşa ceva. Iar regizoral e un film mort. Porumboiu nu ştie să facă o distribuţie, să lucreze cu actorul, singura lui regie” e să-i pună pe actori să fumeze ţigară de la ţigară (oribil!) şi să mănânce cu beţişoare la un restaurant chinezesc. Stau la masă în prostie, mănâncă în timp real, ca şi Poliţistul din filmul despre adjectiv. Mă aşteptam să înghită şi beţişoarele. Dar costă. Minimalism cât cuprinde. Qui prodest? Pentru cine faci un asemenea surogat experimental? Experiment pe banii altora. Dar dacă proştii înghit?! La ce folosesc toate aceste absurde economisiri când nu ai nimic de spus?

Dintr-un scenariu care nu promite nimic, nimic iese

Există această vorbă, că scenariul e una, filmul alta. Că poate fi un scenariu prost, dar Porumboiu scoate o producţie la hectar cum nici Ceauşescu n-a visat! Ei bine, nu e aşa. Doar dacă acea comisie de la C.N.C. nu este alcătuită din profesionişti sau dacă este în cârdăşie cu producătorul sau regizorul.

În orice caz, comisiile care aprobă au fost atât de blamate încât ele suflă şi în iaurt, adică nu mai au nici o responsabilitate, aprobă cu ochii închişi un film al Noului Val decât să aibă de-a face cu scandalagii şi reclamagii notorii, ca Puiu & Co. Dar eu cred că cei care au aprobat un asemenea Metabolism au fost sadici. Aşa cum sadic e şi Porumboiu, îşi bate joc de plătitori, care la sfârşit înjurau de mama focului. Din fericire, nu erau decât o mână de oameni, veniţi la proiecţie imediat după premieră, curioşi ca şi mine să vadă ce se mai întâmplă cu Noul Val al filmului românesc. Sigur că un profesionist îşi dă seama dintr-o ochire dacă un scenariu promite sau nu. Dintr-un scenariu care nu promite nimic, nimic iese. Când sunt atâtea subiecte şi teme fundamentale neatinse, virgine, cum să investeşti în ceva precar din start?

România a devenit o ţară care trăieşte din faliment

Cunosc bine producţia independentă americană, am scris sute de articole despre Tribeca Film Festival, cel mai mare festival din lume axat pe producţie minimală. Da, dar ce subiecte, ce compensaţie în idei, în soluţii regizorale, în spectacol! Şi acolo există producţie experimentală, America e doldora de astfel de filme, dar acolo un film experimental este senzaţional, mai valoros decât producţia hollywoodiană curentă. Însă Porumboiu nici nu s-a apropiat de ideea de experiment măcar, în sens metafizic. E mai mult ca sigur că în curând acest ultim film al lui va fi scos de pe piaţă din lipsă de spectatori. Desigur, nimeni nu-i va cere socoteală lui Porumboiu aşa cum cere legea, să restituie banii primiţi dacă filmul este un eşec de public. Dimpotrivă, dacă depune un nou scenariu, va fi iar finanţat. Nu cunosc cazuri de filme care s-au conformat acestei legi. Nimeni nu restituie un leu. Atunci funcţionarii C.N.C. au scos altă pisică: când vine scadenţa, dacă nu-şi scoate investiţia, filmul devine proprietatea C.N.C.. Tot e ceva. Numai că vai de C.N.C. cu astfel de filme falimentare. Însă poate n-aţi aflat: România a devenit o ţară care trăieşte din faliment. Adică a găsit o structură de funcţionare în pierdere. Din pierdere în pierdere. Lasă să fie călărită şi a învăţat să-şi exploateze exploatatorii. Aşa a ajuns la o datorie de aproape o sută de miliarde de euro! Ce mai contează risipa sau paguba produsă de un Porumboiu!? Pe mine altceva mă nedumereşte. Ideea este că viaţa îşi cere drepturile. Talentul nu acceptă mediocritudinea, se revoltă pe stereotipii, nu acceptă plictisul, fiindcă Porumboiu a atins performanţa plictisului absolut. Nu, mă feresc să scriu absolut, mă corectez, fiindcă am crezut că filme ca „Aurora” sau alte imitaţii premiate la Cannes sunt plictisul absolut, dar m-am înşelat, iată că se poate şi mai mult, că e loc de un plictis şi mai mare. De lâncezeală. Realitatea e lâncedă, măcar filmul să fie animat de idei, de un sens. Chiar şi când se vrea în mod deliberat să se obţină un efect insipid, talentul se revoltă. Există măcar o zvâcnire, care să ne amintească de el. Ceaţa din filmele lui Mungiu et co devine acum beznă. Anti-film. Anti-spectacol. Intrăm cu Porumboiu în tunelul care nu mai are nici o luminiţă la capătul lui. Dar cu Noul Val te pui, bătrâiorii cineaşti sunt în stare să mă contrazică, să realizeze un plictis şi mai absolut, superiorul absolut, acolo unde şi regulile gramaticale pier. La un moment dat am afirmat şi eu că acestor cineaşti tineri, care merg din eşec în eşec, trebuie să li se mai dea o şansă şi chiar mai multe. Credeam că ei au timp să demonstreze că sunt cineaşti. Dar nu mai au nici ei timp. E o generaţie de peste 40 de ani. Unii au trecut şi de 50. Şi dacă ei fac acum, la al treilea hop, astfel de mortăciuni, ce vor face la al 15-lea film, dacă ajung? În 7 ani, Porumboiu a făcut 3 filme. În acest ritm, mai are nevoie de 35 de ani! Fiindcă abia atunci, cu o atare experienţă, ar fi în stare să creeze o nouă Lege a cinematografiei! Şi colegii lui la fel. Dar cine le va mai da bani? Cine va mai accepta proiecte falimentare?

E atât de adânc încât nu spune nimic

Părerea mea este că aceşti tineri nu pot mai mult, că nu-i lasă talentul, adică lipsa de talent, să poată mai mult. Ne facem iluzii cu generaţia lor. Speranţa mea este în generaţia de după ei. Care ar putea să termine cu lâncezeala, caliceala, cu minimalismul în expresie şi gândire. E nevoie de vizionari, de regizori de anvergură. Dar cine ştie, dacă îi au profesori chiar pe ei, generaţia Puiu & Co? Mirarea mea este cum talentul pe care îl avea Porumboiu s-a risipit? Şi cum nu s-a revoltat văzându-şi filmul? El nu are prieteni, colegi, un părinte, cu care să vorbească sincer, care să-i spună ce mediocritate a produs? Cum de a reuşit să ucidă viaţa cu fiecare secvenţă? Exact cum face şi personajul regizorului în film, poate e un alter ego. El îi zice actriţei lui, foarte ştearsă, inexpresivă, să facă duş, apoi să iasă din cadă, să se şteargă cu un prosop şi apoi să plece din baie, dar ea se duce pe hol, iar el îi spune că trebuie să se ducă în dormitor. Scena asta mimată se tot repetă. Dacă ar fi fost cu animatorul, ca în filmul mut, poate ai fi râs. Ca şi la scena în care Alina explică o situaţie, cum ar face ea rolul, tot frecând în sus şi în jos un falus imaginar. Actriţa nu are însă nici un sex-apeal, aşa că e şi mai absurdă dorinţa regizorului de a trece de la repetiţii la sex. El nu urmăreşte decât să se culce cu ea, altfel nu se explică de ce îi tot cere să se ducă în dormitor. Ar fi fost un subiect erotic, dacă Porumboiu nu voia să o facă pe gânditorul, să arate cum meditează el asupra artei filmului. E atât de adânc încât nu spune nimic.

Plictis şi nemişcare peste filmul românesc

Rar mi s-a întâmplat să văd un film în care să nu reţii nimic. D.I.Suchianu îmi spunea că se ocupă şi de filmele proaste, fiindcă şi din ele înveţi ceva. Au câte o prostie, câte o trăsnaie, care ar putea genera un nou film. Poate. Dar el nu a văzut niciodată un film ca „Metabolism”. Şi cred că nimeni în istoria filmului nu a văzut aşa ceva, atât de plat, mort, o seară de beznă peste filmul românesc. Rămâi poate cu gestul onanist al Alinei. Şi te întrebi, de ce i-o fi zis filmului Metabolism şi nu Onanism? E legat şi de scena cu baia. E o scenă fără nici un efect, fiindcă nu are nici o cauză. Paul şi Alina se află în treabă, ca şi Porumboiu. Care e şi profesor la U.N.A.T.C.. Probabil că e un film autobiografic, s-o fi inspirat din propria relaţie cu o Alina studentă. Oare ce-i învaţă pe studenţi? El, Puiu, Mungiu şi ceilalţi colegi profesori? Oare ce le spun despre Eisenstein? Dar despre Ciulei? Cum predau ei ecranizările după Shakespeare? Dar după Caragiale? Unde au văzut ei atâta plictis, atâta nemişcare? Cred că nu au fost în Tibet, nu se gândesc la zeii budişti, care ar râde de lecţiile lor. Sigur, această uriaşă lipsă de entuziasm nu poate reflecta decât realitatea ţării. Ciudat este cum de un român verde-gălbui ca Porumboiu nu este influenţat prin nimic de cultura română, de formidabila proză românească? Ce are el cu anti-filmul coreean, ivit dintr-un context cu totul particular? Cum nu e tentat să facă o ecranizare? Nu, ei, aceşti regizori, îşi fac propriile scenarii dintr-o raţiune strict pecuniară, aşa cum îmi spunea Mircea Veroiu, să încaseze ei toţi banii, şi ca scenarişti, şi ca regizori. Mă mir că nu şi ca actori. Dar parcă Mungiu a jucat într-un film?! Şi Nae Caranfil, de asemenea. Ce poţi învăţa de la Porumboiu dacă el îşi predă lecţia metabolismului său? Sau ce-i învaţă Puiu când le predă „Marfa şi banii?” Poate noi înjurături.

În noaptea lui Porumboiu se trage mereu cortina

Nu mai vreau să vă necăjesc, nici eu să nu mă mai supăr. În general, la nenorocirea ţării, la vânzarea ei (97 de miliarde de euro datorii, cine spunea că nu ne vindem ţara?!), cultura era/este singura rezistenţă. Dar cineaştii nu opun nici o rezistenţă, în loc de gol, ei pun alt gol, contribuind cu tot dichisul la moartea culturii. Filmul românesc nu a opus o alternativă de anvergură, cum este în muzică Festivalul “George Enescu”, de pildă, dimpotrivă, el trage cortina cu fiecare nou film. Şi în noaptea lui Porumboiu se trage mereu cortina. În filmul despre cazul Tănacu, Mungiu termina cu ecranul împroşcat de noroi, de fleşcăraie, dar aici Porumboiu trage nişte storuri şi ecranul rămâne în întuneric, fără nici o umbră pe el. Totul e întunecat, ca şi în cabina unde are loc machiajul Alinei, oare de ce?, fiindcă va intra poate într-un rol, va juca totuşi ceva, un text, o idee, o acţiune. Nu ştim. Aşa cum nu ştim dacă filmul românesc, după Metaonanismul lui Porumboiu, va mai învia cumva, cândva, fapt imposibil fără rupturi de anvergură, fără a trata limbajul filmic în esenţa sa, ca spectacol. Când văd un astfel de plictis pe peliculă, mă gândesc automat la Florian Potra, care îmi tot spunea că românii nu au vocaţia filmului. Eu însă sper ca cineva să-l contrazică.

Grafica - Ion Măldărescu

footer