Revista Art-emis
Eterna poveste PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Duminică, 28 Iulie 2013 09:59

Shirley TempleAm să vă spun un secret, un mare secret care ar trebui să fie regula nr. 1 în Poetica artei: americanii abordează pe toate căile povestea eternă. Noi, europenii, am fost crescuţi cu obsesia originalităţii în faţă. Să fii original cu orice preţ, asta e sarcina principală a unui artist. Un autor e mai valoros decât altul dacă e mai original. Criteriul originalităţii este criteriul valorii. La un revelion, în casa unuia dintre doctorii săi, discutam cu Marin Preda această idee, cu consecinţa că poate să se nască un scriitor genial în fiecare sat, să avem atâtea voci originale câte sate sunt. Poate ca e corect asa. Dar este o poetică depasită de americani, care nu se omoară după originalitate, ci după temele eterne, ale iubirii, ale familiei, ale onoarei, ale patriei. Poate de aceea dominantă în galerii este arta kitsch, arta care imită, care face mereu ce s-a mai făcut. Şi din mii şi mii de imitaţii, apare şi valoarea.Este o conceptie tipic americană, fiindcă priveste succesul. În America valoarea se măsoară cu succesul, nu cu originalitatea. Câte CD-uri ai vândut, câte exemplare dintr-o carte, la ce preţ a ajuns să-ţi fie cotat un tablou etc. Originali sunt artiştii necunoscuţi, implicit nepromovaţi. Este promovat numai ceea ce are atingere cu povestea eternă. Dacă originalitatea aduce succes, atunci e bună şi ea. Sunt spectacole pe Broadway care se joacă de zeci de ani. Au schimbat câte 7-8 distribuţii până acum, fiindcă oamenii merg la ceea ce a avut deja succes. Şi, aşa cum observă şi D.I.Suchianu, producătorii nu risca, ei vor să meargă la sigur. De aceea există atatea remake-uri.

Shakespeare a înţeles ca nimeni altul acest secret şi piesele lui sunt inspirate numai din teme eterne, pe care le-a luat din cronicile engleze, din scrierile antichităţii, din tot ce avea samanta universal-valabila. Apoi tema respectiva o localiza si, cu forta geniului său, zamislea peste noapte o nouă capodoperă. De ani de zile urmăresc festivalul Shakespeare in the Park, iar spectatorii americani nu se plictisesc să revadă de zeci de ori aceeaşi piesă, aceeaşi montare, cu actorii preferaţi. Original e numai ceea ce face recognoscibilă şi placută povestea eternă. Nu ce se joaca, fiindcă ce se joacă este etern, ci cum se joacă - aici intervin surprizele, noutăţile. Iată de ce e cât se poate de anacronic ceea ce face I.C.R. New York, care aleargă după… originalitate cu orice preţ. Recent, a descoperit-o în fanfara de ţigani „Zece prajini”! Sume uriaşe sunt aruncate pe valori deja consacrate, cum este şi această fanfara, al cărei turneu american e susţinut de comunitatea ţigăneasca din America. Şi vine I.C.R., care declară ca o susţine „pe termen lung”. Va daţi seama ce aberaţie. Susţine ceea ce e deja susţinut, ceea ce şi-a făcut un vad, ceea ce nu mai are nevoie de o cârjă. Plus ca e un altoi ne-românesc.

I.C.R. ar trebui să se orienteze mai degraba spre zecile de valori necunoscute din ţară, să le susţină, spre zeci de tineri superdotaţi, să le dea o mână de ajutor. Cred ca I.C.R. e lipsit total de un program, de criterii estetice şi ştiinţifice, face lucrurile la întâmplare. A văzut că fanfara X are un turneu în America, hopa şi I.C.R. cu ajutorul. A văzut că un artist are succes într-o galerie newyorkeza, hopa şi monstruleaţa urticată cu aripa. Această mentalitate e tipica pomanagiilor, nu valorilor. L-au descris bine francezii pe Mungiu, cand l-au aratat într-un film caricatural ca pe un cerşetor, care stă cu mâna întinsă şi îi cerşeşte lui Spielberg pelicula, aparate de filmat, bani.

S-a impus Adrian Ghenie la Pace Gallery, hop şi monstruleaţa cu un panegiric. Dar Ghenie nu e original, el are succes, fiindcă a ştiut lecţia, el a imitat deja artişti şi teme consacrate, precum pe Francis Bacon, respectiv temele expresionismului german, cum ar fi hitlerismul. El atacă ceea ce are succes. Dacă ar face o pictură originală, cu teme luate din satul sau sau al bunicilor săi, n-ar avea nici un succes, oricât de genial le-ar reprezenta. Dar dacă face bine ceea ce a făcut germanul Georg Baselitz, atunci are succes. El nu pictează nimic românesc, îl picteaza pe Lenin îmbălsămat la Kremlin, fiindcă ştie că aşa ceva se vinde. Sigur, se poate discuta de la caz la caz. Dacă am lua un exemplu ca Woody Allen, nici o regulă nu mai funcţionează.

Mă uitam zilele aceste la filmele lui Shirley Temple (n. 23 aprilie 1928, Santa Monica), copilul-minune, cel mai teribil fenomen artistic al filmului mondial, care de la trei ani a început să joace în filme, încheindu-şi cariera la 21 de ani, timp în care a realizat 61 de filme!, pâna Hollywood i-a găsit un înlocuitor in Marlyn Monroe, înlocuita la rându-i cu Whitney Houston şi tot aşa. Crimele, sinuciderile, vieţile scurte fac parte din marele show. Din fericire, Shirley Temple este o exceptie. Nu a intrat în malaxorul numit Hollywood Babylon, adică ea nu a devenit o victima a junglei cinematografice, s-a retras la timp, când au început lucrăturile de culise, dovadă că a avut o viaţă de familie respectabilă, cu trei copii din două căsătorii, a devenit ambasadoare a Americii in Ghana şi Cehoslovacia, prima femeie şefă de protocol a Casei Albe, iar azi este omagiată de toata America la 85 de ani, când îşi păstrează aceeaşi atitudine robustă, hranită de un optimism funciar! Este excepţia care întăreşte regula. Şi totuşi, cei care au descoperit-o, respectiv Charles Lamont, au plasat-o în subiecte cu poveşti eterne. Tema „doi băieţi iubesc o fată” e fantastic tratată în War Babies (1932), scurt-metrajul lui Lamont, care a devenit serial, o pagina antologică a artei, în care este imaginat un salon cu de toate, inclusiv cowboy, în postură de copii care beau la bar în loc de bere sau whiskey, lapte, iar plata se face cu acadele. Shirley este „vedeta” localului, ea e cântareaţă şi dansatoare, imitându-le în draci pe Marlene Dietrich şi Mae West, iar cei doi băieţi sunt „soldăţoi”, care se pregătesc să plece la război. Până la războiul adevărat, ei duc un război sentimental, de cucerire a vedetei. E povestea din Romeo şi Julieta, din Antoniu şi Cleopatra, din marile şi eternele poveşti de dragoste. Sigur, War Babies lansează şi tema sărutului furat, din final, care va genera nenumarate filme şi seriale TV.

Şi alte filme ale lui Shirley au teme eterne, precum The Little Colonel (1935) sau The Little Princess (1939), două bijuterii, care pun în evidenţă talentul de excepţie al acestui copil, născut cu aripi în loc de picioare. Dansul ei hollywoodian, stil step (tap-dancing), cabaret sau Broadway, este ca o plutire. Firesc, uimitor. Comentatorii pun acest har deosebit pe seama educaţiei prenatale. Mama ei, Gertrude Amelia Krieger, soţia bancherului George Francis Temple, era o intelectuală, introducând artele în viata micuţei înainte de a se naşte: îi citea cărţi cu voce tare, asculta muzica la patefon, mergea la concerte şi spectacole în timpul sarcinii. Iar după ce Shirley s-a născut, i-a cumparat un teatru, unde îi proiecta zilnic filme. Copilul-minune a avut deci o educaţie foarte calculată. Sigur, peste asta s-a calchiat şi talentul său nativ, pasiunea pentru dans, cântec şi film. După acest model, s-au luat mii de familii, mii de copii, inclusiv numele Shirley a fost dat multora, precum actriţelor Shirley Jones ţi Shirley MacLaine. Copilul-minune Shirley Temple a generat o adevarată industrie americană şi planetară, inclusiv un celebru cocktail ce-i poarta numele, foarte apreciat şi in zilele noastre de copiii din toată lumea.

România de azi e total diferită de România de ieri şi alaltăieri. Ea se internaţionalizează, îşi pierde specificul. Nu discutăm faptul că acest lucru este prost, este ca un blestem, ci discutăm o realitate. Aşa cum şi americanizarea culturilor este o realitate. Am arătat anterior cum s-a americanizat Festivalul de la Cannes. Francezii s-au americanizat demult. De aceea artiştii români trebuie să se ancoreze în teme universale, pe gustul planetei, care are un gust american. Presiunea filmului american este extraordinară, dar sălile în România la filmele americane sunt încă goale, iar producţia are o natură nu americana, ci anti-româneasca. Totul e complet şui, anapoda. Nu există nici o politică de natură să orienteze creaţia, după cum nu există o politică de nici un fel, ci doar una bezmetică, de la o ora la alta, după cum se scoală bufniţa de la Cotroceni. Dacă politicienii nu au nici un program sau au unul schizoid, precum cel al monstruleţei urticate de la I.C.R., artiştii români trebuie să aibă unul: ori sunt consecvenţi României profunde şi fac lucruri originale, unicate pe pământ, dar cu rezerva de a rămâne izolaţi planetar, ori se americanizează şi merg în rând cu lumea dezvoltată, având şansa să intre într-un dialog real cu ea.

Corespondenţa de la New York

footer