Doi învingători care duc cu ei în viitor o atmosferă de valori, aşa cum senine îşi duceau cămilele poverile cu aur, mătăsuri, mirodenii şi diamante, doi maeştri ai penelului, prin al căror sînge curg şoptind culorile în monumentalitate, în lumină şi ordine metafizică, Ioana Duţă şi Traian Duţă, cu binecunoscuta personalitate artistică, au reuşit să atragă, în luna februarie, lîngă simezele Centrului Cultural George Topîrceanu din Curtea de Argeş, un public elevat, pe măsura operei lor. Vernisajul a fost dedicat memoriei valorosului pictor român, Ion Gheorghe Vrăneanţu. Arcuiţi în somptuozitatea pînzelor ca nişte bijutieri asupra unor diamante, cei doi maeştri izbutesc de fiecare dată un lirism în afara clişeelor, de o profunzime mereu surprinzătoare, o mărturisire sosită de-a dreptul din laboratoarele inspiraţiei. Iminenţă şi proiecţie, cosmos şi realitate, inscripţionare de sine, punct de contact al ochiului cu lumina înscrisă nemijlocit ca dezvoltare a marilor teme, pînzele lor participă la traficul de măreţie al artei. Iminenţa abandonului în esenţa expresiei, concentrarea materiei picturale în clepsidre guvernate de legile valorii, dar şi explozia de originalitate, cuceresc, fără îndoială, pe oricine le priveşte în ochi creaţia.

Pe unde trece cîntă Universul

Ioana Duţă, licenţiată a Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu", Bucureşti, masterand al aceleiaşi instituţii, vestală sortită să întreţină focul artei, frumoasă şi cînd tace şi cînd vorbeşte artistic şi cînd zîmbeşte, un fin cercetător al dimensiunilor astrale, surprinde în pînzele sale relaţia omenescului cu originile eterice. Pe unde mîna ei măiastră trece, răsar flori şi chipuri, pe unde trece cîntă Universul. Starea poetică a Ioanei Duţă, susţinută de minuţiozitatea meşteşugului şi de rafinatele acorduri cromatice, este asemănătoare sunetelor muzicale de factură clasică. Muzică şi poezie este pictura Ioanei Duţă, iar publicul îi acceptă provocarea ca pe un „fête galante". Natura statică, peisajele, „divele din evul media", ca de altfel întreg patrimoniul de lucrări sînt acorduri magice în jurul cărora se rotesc idei în foiţă de aur, ca surse în arsenalul unei creaţii culte, creaţie fundamentată pe motivaţia exprimării şi pe mesajul estetic-emoţional. Rostire atotcuprinzătoare şi gnoseologică, vizionarism şi aspiraţie la comuniune, elan şi sensibilitate, angajare armonios prin culoare, esenţă şi idee, Ioana Teodora Duţă, un exponent valoros al generaţiei tinere, exercită o extraordinară forţă de seducţie asupra registrului artistic contemporan, găsind în pictură o forţă taumaturgică prin care desferecă orice poartă. Devoţiunea şi dragostea, ca medii în care îşi exteriorizează trăirea creativă, rafinată şi nobilă, arta Ioanei Duţă este un templu unde eul său artistic vine să se confeseze prezentului şi viitorului. Sînt acestea semne indubitabile că drumul artei mari trece prin acest templu, unde căutătorul de comori spirituale dă de stăpîna lor, care le cultivă pe mai departe graiul şi lumina.

Acelaşi izvor cu apă vie

Traian Duţă, maestru al detaliului şi al întregului unic, cu o viziune personală dominată de metaforă, propune un fast întrepătruns de magie, consacrat răscumpărării frumosului, sub al cărui înveliş estetizant, găsim acel fir incandescent al artei mari. Şi de această dată un izvor cu apă vie, „Traian Duţă ni se arată un artist plastic mai puternic decît bronzul, dar care acum lasă loc unui strop de nostalgie şi ne conduce în universul propriei copilării, la frumuseţea satului natal, ca o invitaţie pentru public de a rememora decorul mirific unde s-a născut sau a copilărit - o invitaţie de retrăire a unor momente unice, magice, pe care le păstrăm în suflet fiecare dintre noi şi din care ne luăm un strop de candoare, un strop de apă vie." (Liliana Duţă) Reconstrucţia ideatică pe planul sentimentului de nostalgie faţă de timpul trecut, faţă de universul satului şi lumea copilăriei este susţinută de o impecabilă logică a articulării şi de un limbaj specific pictorului Traian Duţă, premonitoriu ca dimensiune estetică. Coexistă deplin în trama lirică a pînzelor sale, evocarea, introspecţia psihologică şi complexitatea semnificaţiilor. Peisajele din universul satului emană o atmosferă de vrajă şi reculegere, conturînd un triunghi al armoniei, ca o mişcare dialectică a sufletului artistic spre viziunile simbolice ale naturii. Impresionantă se artă lucrarea ilustrată cu versuri din Luceafărul, de fapt cei doi maeştri sînt doi luceferi răsăriţi în aceeaşi buclă de galaxie. Fie că vorbim despre sculptura sau pînzele maestrului Traina Duţă, trebuie să avem în vedere sistemul său de cunoaştere şi reflecţie, tulburător prin profunzime, dar şi situarea mereu fascinantă în meditaţie filozofică şi antropologie artistică.

În memoria pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu

Iată cum cei doi maeştri se impun ca figuri de prim plan ai agorei artistice contemporane. Li se cuvine cinste pentru că şi-au dedicat cele mai noi creaţii memoriei unui valoros pictor român, plecat dintre noi să se odihnească cu trupul într-un cimitir din cetatea Domnească şi cu fiinţa de lumină în pînzele sale din muzee şi colecţii ale lumii. Născut la 28 februarie 1939 în Timişoare, pictorul Vrăneanţu a crescut singur pe lume, în mai multe orfelinate din ţară, a fost întreţinut de stat, mai întîi ca elev la Liceu Şaguna din Braşov, apoi ca student şi bursier eminent la Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. Primeşte repartiţie la Piteşti, unde se stabileşte, se căsătoreşte şi fiinţează ca profesor de artă, pictor, campion la scrimă şi se afirmă ca un bun patriot. Nu la modul declarativ, iubirea de ţara avea să se regăsească în opera sa de mai tîrziu. Operă complexă care a surprins în esenţa ei lumea satului românesc cu tot ceea ce ţîşneşte şi se profilează în nemurire. „Tablouri cu oameni mici şi mari, cu frumoase costume româneşti, cu pălării decolorate ori căciuli dacice. Tablouri cu munţi şi dealuri, cu toamnele şi cu iernile, cu gardurile din spini şi uluci rupte, cu privata în mijlocul curţii şi cu uşa la perete. Amintirile copilăriei la ţară au venit pe rând, transfigurate în minunate peisaje cu uliţele iernilor, cu zăpada puţin topită şi maculată de fumul ieşit pe coşurile caselor vechi. Cum să putem spune că Vrăneanţu a murit? Marii pictori nu pot fi plânşi. Pe ei îi plânge veşnicia" (Viviana Ilea).

Cunoscut ca pictorul care lucra la două-trei şevalete deodată, Ion Gheorghe Vrăneanţu a colindat lumea de mînă cu arta, iar pentru un timp a fost recunoscut ca cel mai căutat pictor. Atelierul său era vizitat de ambasadori, diplomaţi, oameni de afaceri. Aşa se face că singurul tablou din cabinetul preşedintelui Franţei de atunci, Georges Pompidou, era semnat Ion Gheorghe Vrăneanţu. Ce păcat că ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în sărăcie cruntă şi boală, uitat de prieteni şi colegi. La fel s-a desfăşurat şi îmnormîntarea sa, cu un pumn de oameni. La reuşita evenimentului şi-au adus contribuţia clubul de dans de societate „Star Fix", format din Cristina Catană, Dan Cristian Ghionea, Ruxandra Catană şi Ştefan Cioacă şi chitara profesorului Cristian Matei