Revista Art-emis
Sergiu Nicolaescu aşa cum l-am cunoscut PDF Imprimare Email
Grid Modorcea, Dr. în arte   
Miercuri, 09 Ianuarie 2013 23:09
Sergiu NicolaescuVestea morţii lui Sergiu Nicolaescu m-a uluit. El era „nemuritorul". De când am lucrat cu el ca producător delegat la filmul „Viraj periculos", Sergiu Nicolaescu tot murea şi invia, ca eroii din filmele sale poliţiste. Ţin minte că pleca din timpul filmărilor şi zicea că se duce până în Germania, dar revenea a doua zi şi continua filmările. În acest interval am aflat ca a fost la „Elias", unde a făcut o operaţie de hemoroizi. Şi timp de 30 de ani, cât l-am cunoscut îndeaproape, Nicolaescu se interna, se opera şi reînvia. El era mereu „Supravieţuitorul". Şi acum, de curând, alunecase pe gheaţă, îşi rupsese nişte coaste, dar eram sigur că se reface. Mai căzuse de câteva ori de pe cal, de pe scara interioară a casei şi s-a refăcut. Ca sa aflu ca s-a operat de peritonită. Iată că moartea a fost mai tare decât el. Mai tare decât Sergiu Nicolaescu, cel mai tare om pe care l-am cunoscut. Într-o zi, în biroul lui de la U.A.R.F., mi-a facut o demonstraţie de forţa. Şi-a scos haina, cîmaşa şi a ramas gol până la brâu. Şi mi-a arătat pectoralii. Apoi cu o mână a luat un fotoliu de un picior şi l-a ridicat ca pe un fulg. Făcea zilnic Fitness. Ducea o viaţa de atlet şi se hrănea ca o furnică. Nu l-am văzut la filmări să mănânce mai mult de un sandwich pe zi. Când venea ora mesei şi echipa de filmare făcea o masă câmpenească, el se retrăgea în pădure, unde era locul filmării, îşi desfăcea pachetelul cu mâncare şi mânca neobservat de nimeni. O dată l-am întrebat ce avea în pacheţel. Câteva felii de salam între doua felii de pâine. Nu era omul paharulului, al cârciumii. Nimeni nu cred că l-a văzut vreodata pe Nicolaescu ameţit. Nici la zilele lui onomastice nu se atingea de băutură. Era un model de comportament. Se purta hollywoodian, ca actorii americani. Odată a venit la ziua lui cu un picior în ghips, pe care şi l-a pus pe birou si ne privea. Era fericit că se află în mijlocul atâtor oameni care îl iubesc. Şi era un povestitor deosebit. Într-o zi mi-a povestit un vis de-al său, cu un final demn de Zburătorul. Toată acţiunea se petrecea într-un lift, apoi a ieşit pe terasa blocului şi a zburat de acolo.

Nicolaescu era o personalitate fascinantă pentru cei care l-au cunoscut şi un adversar de temut pentru ceilalţi. Nu a avut prieteni apropiaţi, cred că sunt printre puţinii săi prieteni, căruia îi mărturisea intimităţile. Iar prietenia noastră a pornit de la cartea mea „Băieţii de bani gata", când a aflat că e personaj principal cu numele Bo Serge, cum îi spunea familia Maurer, cu care el juca tenis şi de unde s-a propulsat. M-a chemat la el, la Senat, în biroul pe care îl avea când Senatul se afla în clădirea fostului C.C.. Era de faţă şi Geta Vâlcu, directoarea lui de producţie. A spus că vrea să-mi cumpere drepturile de autor pentru roman, că vrea să facă un film după el. Rămăsese să ne mai întâlnim. Ca să aflau de la d-na Vâlcu că vrea să-mi cumpere drepturile ca să nu facă filmul, să ingroape subiectul, să nu-l facă alţii. Cartea a fost un best seller. Nu ştiu care e adevărul, dar filmul nu s-a mai făcut, nici de către el, nici de către alţii.

Sigur, am scris numeroase articole critice la adresa filmelor lui Nicolaescu. El însuşi mi-a dat o replica în revista „Flacăra", dar din momentul când am scris elogios despre „Orient Express", am devenit prieteni. În condiţiile când Noul Val nu se ridica la exigenţa dorită, când nu dovedea că are un talent care să concureze cu performaneţele lui Nicolaescu, am văzut în el un reper necesar, un vârf de lance al filmului românesc. Am scris: Dacă Sergiu Nicolaescu n-ar exista, ar trebui inventat. Nu o dată Nicolaescu mi-a spus că din Noul Val nu apreciază decat un regizor, pe Nae Caranfil, ceilalţi sunt imberbi, nedezvoltaţi, iar premiile lor îl lăsau rece, nu credea că valoarea se măsoară în premii, fiind chiar dezgustat când afla că premiile se obţineau după ce filmele erau plimbate la 150 de festivaluri! El nu şi-a trimis toate cele 60 de filme la un loc, pe care le-a făcut, la atâtea festivaluri la câte era trimis, pe banii contribuabililor, un singur film al Noului Val. Şi de undeva trebuia să cadă un premiu.

Era un formidabil statistician. Avea zeci de tabele, prin care cântărea istoria filmului contemporan românesc. Nu o data i-am analizat aceste tabele. Ba am facut-o şi în cartea sa biografica, „Destin şi film", de care m-am ocupat. Regret ca nu a scris nici o carte de memorii. Nu „Ultimul corupt", i-am spus. Mă asteptam de la dvs la un film numit „Ultima spovedanie". A participat constant şi la crearea Legii cinematografiei. Filmul românesc de azi funcţionează dupa „Legea Nicolaescu". A făcut enorm pentru filmul românesc. Numele lui e legat in mare masura de cinematograful „Patria", care ar fi bine să-i poarte numele. Îi plăcea lupta, confruntarea. Ţin minte că după un articol de-al meu critic, lui Sergiu Nicolaeascu i-a plăcut şi a dorit să ne întâlnim, să-mi explice de ce n-am dreptate. Cu astfel de întâmplări creatoare am început să-l descoper, să descoper faţa lui ascunsă, care era aceea a unui luptător. În rest, a avut duşmani, o armată de duşmani, cât armatele din „Dacii". Mai ales generaţia tânără, Noul Val de cineaşti, l-au urât inexplicabil, cum nu se poate imagina. Mi-aduc aminte ce afectat a fost de un articol al lui Cristian Tudor Popescu, care l-a balacarit cum nu se poate inchipui, l-a făcut „impotent", „bătran libidinos", „Alzheimer", „escroc", „curvă" şi multe altele. Vezi articolul „Cu sec" din „Gândul". Eu i-am dat replica în articolul „Cap sec"[1]

Tot atunci, Noul Val de cineaşti[2], cu Mungiu în frunte şi cei de la „Cinemagia", îi doreau pe faţă moartea lui Sergiu Nicolaescu. Ei aşa înţelegeau să-şi exprime un punct de vedere faţă de un film al său, scriind „de ce nu moare ăsta odată, să nu mai facă filme!". Nici nu vreau să-l numesc pe acest animal. El face parte dintr-o haită, aşa acţionează noii limbrici ai presei, în haită. Cred că acum se bucură că Nicoleascu nu mai e, în loc să se întristeze de faptul că a dispărut un simbol al competiţiei, un opozant serios al lor, o personalitate cum filmul românsc nu a mai avut şi e greu de prevăzut că o să mai aibă, după cum evoleaza tinerii cineaşti. Vor deveni ca U.S.L. fără Nicolaescu. Iar fără opoziţie, nu există viaţă, nu există progres. Să nu uităm marea definiţie a lui Eminescu: „Antitezele sunt viaţa".

Nicolaescu regreta ca nici unul dintre ei nu a venit la el să-i spuna, „Domnule, cum se face un film? Învaţă-mă şi pe mine". Ei nu aveau nevoie de un profesor ca Nicolaescu. Nu voiau să învete de la el. Îl aveau pe Puiu & Co. Şi Nicoleascu a făcut inginerie din meseria de cineast. La masa de montaj pe care o avea acasă, măsura cu cronometrul în mână cât ţine un suspans la un film pecum „Conversaţia", să spunem, ritm pe care îl aplica la „Cu mâinile curate". Ştia film cât toti cineaştii la un loc. A fost regizorul american al filmului româneasc. E singurul regizor român pe care I.M.Db. îl are pe lista sa. La capitolul film istoric, „Mihai Viteazul" ocupă locul trei din toate timpurile. „Mihai Viteazul" este studiat în America la multe facultăţi de profil.

Ultima mea întâlnire cu el a fost în luna noiembrie, când mă aflam în ţară. Tot la U.A.R.F.. Regreta că nu a avut curajul să plece în America. I-ar fi plăcut să lucreze la Hollywood. Şi regreta ultimii ani din viaţă, când a acceptat să facă ultimele filmele „Pocker" şi „Ultimul corupt". Spunea: „Mi-au luat 5 ani din viaţă, puteam face altceva mai bun". Şi că nu a câştigat nimic. „La ultimul film, Lustig mi-a dat 300 mii de euro". Să faci film cu un asemnea deviz, e un eroism. Sigur, Sergiu Nicolaeascu a ratat cateva mari ocazii de a face Luceafărul eminescian sau Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, aşa cum am discutat de multe ori cu el. Ultima oar[ m-a întrebat cine este cel mai important la un film, regizorul, secenaristul sau producătorul? I-am raspuns, producătorul, scenaristul si regizorul. Ba în America actorii sunt mai importanti decât regizorul. Uneori, regizorul este considerat doar un meseriaş, ca şi operatorul sau editorul de imagine. Şi ultimul lucru pe care i l-am spus, a fost: Dvs aţi fost şi sunteţi de toate, scenarist, regizor, actor, un singur lucru vă lipseşte, să fiti şi producător, producătorul propriilor filme. În felul acesta nu veţi mai depinde de nici un Lustig, de nici un C.N.C. si nici Noul Val nu va mai spune că ii luati mălaiul. Şi deodata s-a luminat. „Da, voi fi producătorul următorului meu film". Care e acela, numai Dumnezeu ştie acum, care l-a luat pe nepregătite. Sergiu Nicolaescu avea de gând să trăiăscă o sută de ani. Şi putea. Cineva mai presus de noi a hotărât altfel. Dumnezeu să-l odihneasca!

Am citit cam tot ce s-a scris despre Sergiu Nicolaescu în presa românească după moartea sa. Cei mai mulţi şi-au dat arama pe faţă, au făcut-o pe vitejii, adică au luat moartea faimosului regizor ca pretext ca să-şi verse dejecţiile pe el. Aşa a procedat Cap Sec, editorialistul de la „Gândul", care n-a putut să-şi ascundă nici într-un astfel de moment infecţiile, tratând moartea lui Nicolaescu în băşcălie [...]. Un alt mitocan se autodefineşte cu parafa „să-l ia mama dracului", declarând ca se duce dupa el în iad să-i ceara socoteală (cica de 40 de ani umblă să-şi ia nişte drepturi, care au ajuns la sume ameţitoare!), dar cei mai mulţi îl confundă pe cineast cu „senatorul", „revoluţionarul" sau „propagandistul" Sergiu Nicolaescu, acuzându-l că în filmele lui a „distorsionat" istoria, ca şi cum nu s-ar şti ca Titus Popovici, omul de casă al lui Ceauşescu, a scris scenariile şi, la urma urmei, cinematograful nu e mai presus de timp, ca atare şi opera lui Nicolaescu reprezintă o epocă! Aşa cum o reprezintă şi Cenaclul „Flacăra".[...]

Opera lui Sergiu Nicolaescu este un fenoman, nu o glumă.

Sunt o glumă filme ca „Osanda", „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", „Mihai Viteazul", „Orient Express", „Ciuleandra" şi alte ecranizări sau filme istorice? Este o glumă serialul „Cu mâinile curate", la care chinezii din China făceau cozi cu milioanele? Este o glumă „Nea Marin miliardar", care deţine în România cinematografică recordul de încasări, cu peste 15 milioane de spectatori, cât populaţia matură din România?! E o glumă faptul ca I.M.Db., cel mai puternic site de film american, plasează „Mihai Viteazul" pe locul 3 în topul filmelor istorice din toate timpurile? [...] Vedem paiul din ograda lui Nicolaescu, dar nu vedem parul din ochiul nostru! „Nea Marin Miliardar" are spectatori de zece ori mai mult decât toate filmele Noului Val la un loc (circa 150). Ba Asociaţia Film România, fondată de actorul Constantin Fugasin, merge şi mai departe şi spune: „Cele aproape 200 de filme româneşti realizate după 1989 nu au atras - toate la un loc! - numărul de spectatori înregistrat de un singur film al lui Sergiu Nicolaescu - „Nea Mărin miliardar". Mai mult: „Numărul total al spectatorilor români care au văzut cele 60 de filme regizate de Sergiu Nicolaescu este de zece ori cât populaţia României - aproape 200.000.000 ".[3]...
-----------------------------------------------------------
[1] Vezi „Dictionarul critic al filmului românesc după 1989 (Ed. Axioma Print, 2011).
[2] Noul Val de cineasti
[3]http://www.ziaristionline.ro/2013/01/04/grid-modorcea-despre-ce-ramane-in-urma-lui-sergiu-nicolaescu/ footer