Revista Art-emis
Problema respectării drepturilor omului în România PDF Imprimare Email
Lt. col.(r) Dr. Petre Opriş   
Vineri, 18 Mai 2012 07:13
Dr. Petre Opriş
Problema respectării drepturilor omului în România,
pe agenda lui Nicolae Ceauşescu

Unul dintre motivele pentru care Nicolae Ceauşescu era criticat în anul 1989, în presa din străinătate, a fost nerespectarea drepturilor omului în România. Informaţiile din mass-media occidentală despre abuzurile reale sau imaginare săvârşite de autorităţile de la Bucureşti aveau la bază diferite surse: zvonuri din ambasadele străine care mai funcţionau în Bucureşti, în 1989, relatările unor martori oculari, precum şi reportajele unor ziarişti străini, care au vizitat România în perioada respectivă. La acestea, s-au adăugat anumite informaţii provenite din surse care nu puteau fi verificate sau veridicitatea relatărilor era mai mult decât îndoielnică. Informaţiile respective ajungeau deseori în Occident prin delegaţiile ungare care participau la reuniunile internaţionale. Ele ofereau din diferite motive astfel de „mostre" de încălcare a drepturilor omului în România, având la bază tocmai informaţii extrem de greu de verificat. La rândul lor, autorităţile de la Bucureşti au dovedit în anul 1989 faptul că nu ştiau să gestioneze asemenea probleme din cauza opacităţii sistemului politic din România, impusă de la cel mai înalt nivel. Discuţiile deschise despre problemele cetăţenilor puteau fi permanent „bruiate" de intervenţiile mai mult sau mai puţin deschise ale unor lideri din aparatul de partid central şi local, precum şi de acţiunile temutei Securităţi. Pe acel fond, o delegaţie condusă de ambasadorul Constantin Ene, director în Ministerul Afacerilor Externe, a participat la reuniunea Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa privind problematica drepturilor omului (Paris, 30 mai - 23 iunie 1989).[1] Aceasta a avut loc atât în plen (30 mai - 5 iunie 1989), cât şi în două grupe de lucru. Pe ordinea de zi a reuniunii de la Paris au fost menţionate două probleme: „respectarea de către statele participante a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cooperarea în domeniul umanitar; aplicarea de către statele participante a prevederilor ddocumentului final de la Viena în soluţionarea unor probleme din doemniul umanitar, inclusiv a aşa-ziselor «cazuri şi situaţii individuale»"[2].

În raportul trimis lui Nicolae Ceauşescu de către Ioan Totu, la 11 mai 1989, ministrul Afacerilor Externe a subliniat că „în interpretarea ţărilor occidentale, reuniunea s-ar înscrie într-un sistem de proceduri de verificare şi control a politicii statelor în aceste probleme. Menţionăm că, în cadrul Reuniunii de la Viena, România nu a acceptat un asemenea sistem şi a exprimat rezerve faţă de prevederile din documentul final referitor la stabilirea de proceduri care să dea dreptul unor state de a cere informaţii pe problemele de mai sus. În consecinţă, după Reuniunea de la Viena, au fost respinse cererile de această natură din partea unor ţări occidentale"[3]. Pentru a preveni orice surpriză neplăcută, Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv. Aceasta s-a desfăşurat la 19 mai 1989 şi a avut un singur punct pe ordinea de zi: participarea delegaţiei române la Conferinţa de la Paris. Cu acel prilej, liderul suprem al P.C.R. a declarat, chiar la începutul şedinţei: „Vreau să atrag atenţia asupra faptului că trebuie să luăm o poziţie foarte activă. Trebuie să mergem bine documentaţi, şi pe primul plan să fie problemele de bază: şomajul, sărăcia, locuinţele, învăţământul. Aţi văzut că, în SUA, [Robert] Mc Namara a spus ca să se reducă cu 50 la sută cheltuielile militare şi să se rezolve problema şomajului şi analfabetismului, inclusiv sărăcia. (...) Să avem toate datele oficiale care există şi cu acestea să argumentăm (că în România se respectă drepturile omului - n.n.), nu cum se leagă ei de faptul că nu am dat paşaport la timp unui nenorocit care vrea să plece din ţară (subl.n.)"[4]. Ca de obicei în asemenea ocazii, Elena Ceauşescu şi-a întrerupt soţul pentru a-i ţine isonul. Ea „ştia" mult mai bine decât participanţii la Conferinţa de la Paris ce probleme trebuie să discute aceştia. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a concluzionat: „Dar acestea le discută ei. Discută prostii! Spun că unii încalcă drepturile omului (subl.n.)"[5].

În aceeaşi zi, începând cu ora 10.30, liderul PCR a condus şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, a abordat una dintre temele sale propagandistice favorite - dezarmarea nucleară – în scopul discreditării Occidentului. „În al doilea rând - a spus Nicolae Ceauşescu -, având în vedere că, la sfârşitul acestei luni, NATO şi-a propus să discute problema modernizării armelor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă de acţiune, consider că este necesar să adoptăm o poziţie mai activă şi, prin mijloacele noastre de informare - presă, radio, televiziune, dar şi din partea diferitelor organizaţii de masă şi obşteşti, să cerem să se renunţe la modernizarea acestor arme şi să se treacă la tratative pentru lichidarea tuturor armelor, a celor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă şi medie de acţiune. De altfel, este o acţiune largă în Europa, inclusiv în SUA, tot mai multe forţe acţionează în direcţia aceasta - deşi Administraţia SUA spune că este împotrivă. Dar noi trebuie să intensificăm acţiunile şi să întărim contactele cu alte organizaţii, pentru a exercita o influenţă a opiniei publice din Europa, din întreaga lume, în aceste probleme. În mod corespunzător, în comunicatul privind şedinţa Comitetului Politic Executiv să spunem că România se pronunţă ferm împotrivă şi cere ca NATO să renunţe la modernizarea acestor arme şi să vină în întâmpinarea propunerilor ţărilor socialiste, ale Uniunii Sovietice, în privinţa aceasta. De altfel, ţările socialiste au întocmit un apel care să fie trimis ţărilor NATO, pe problema aceasta – şi care a şi început să fie trimis. Deci, să acţionăm în acest sens. Aceasta a fost a doua problemă internaţională. Este foarte important să procedăm aşa, ţinând seama de politica generală din totdeauna a partidului şi ţării noastre, dar şi faptul că ţările din N.A.T.O. doresc să forţeze adoptarea unei hotărâri - deşi ştiţi bine că sunt câteva ţări N.A.T.O. care sunt împotrivă - şi trebuie să nu stăm fără să acţionăm hotărât în această privinţă"[6].

Prin asemenea discursuri, lipsite de o finalitate practică, Nicolae Ceauşescu dorea să se implice în rezolvarea unei probleme fără să aibă sprijinul liderilor din statele care deţineau arme nucleare. În acelaşi timp, drepturile fundamentale ale omului erau încălcate în România din cauza deciziilor adoptate de Nicolae Ceauşescu în cursul anilor '80. Mai mult decât atât, acesta şi-a instruit subordonaţii cum să procedeze la conferinţa de la Paris (30 mai - 23 iunie 1989), însă nu a reuşit să prevină „defecţiunea" lui Dumitru Mazilu. În calitate de expert în subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor (din cadrul Comisiei O.N.U. pentru Drepturile Omului), Dumitru Mazilu a întocmit un raport critic la adresa regimului impus de Nicolae Ceauşescu. Documentul respectiv a ajuns într-un mod misterios în Elveţia - la Comisia ONU pentru Drepturile Omului, din cadrul Consiliului Economic şi Social al O.N.U., iar la 18 august 1989 a fost publicat la Geneva. În acel moment, Dumitru Mazilu se afla în România, fiind supravegheat de ofiţeri de Securitate, iar locul său în subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor fusese luat de expertul Ion Diaconu. Acesta a acţionat pentru retragerea imediată de la subcomisia O.N.U. a raportului întocmit de Dumitru Mazilu. La 1 septembrie 1989, ziarul „Le Monde" informa opinia publică despre faptul că Dumitru Mazilu era sechestrat în România din cauza documentului respectiv, apreciat în mod favorabil de zece experţi din subcomisia O.N.U. pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor, în frunte cu olandezul Theo van Boven.
------------------------------------------------------
[1] Din delegaţia română a făcut parte şi Teodor Meleşcanu, viitor ministru al Afacerilor Externe (1992-1996).
[2] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 9.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem, f. 6-7.
[5] Ibidem, f. 7.
[6] Ibidem, dosar nr. 35/1989, f. 32-33. footer