Revista Art-emis
Mamă sau tată confident? PDF Imprimare Email
Elena Hanganu, Italia   
Miercuri, 09 Mai 2012 14:11
Elena HanganuTată nu te mai juca la playstation! Mama, nu mai îmbrăca hainele mele! Tată, nu poţi veni cu mine la club! Mama, nu vreau sa mergi cu mine și fetele la shopping! Pare absurd dar e perfect valabil și veridic. Ca părinte, până unde poţi împinge limitele? Oare le mai ai?! Le-ai impus vreodată? Relaţia filială mai există sau a devenit o formă de camaraderie? Se spune că fiu/fiică te naşti iar părinte devii. Cu toate acestea nu încetezi niciodată să fii copilul cuiva chiar dacă părinţii nu mai sunt. Oare este un semn de apartenenţă impus sau favorizat de societate? Adică, de ce am dori să „asemănăm" copiilor noştri deşi ei sunt dovada că A.D.N.-ul nostru există?! Cine îţi poate spune - stop! Până aici poţi fi prieten, de acum adoptă comportamentul de părinte! Cum te învârţi în actualitatea asta socială învolburată de recensiuni, schimbări drastice, sisteme de guvernare ruinate, carenţe de oportunităţi astfel încât copilul să te simtă aproape, să te considere pe tine, ca părinte, confident sau cel mai bun prieten. În centrul atenţiei sunt adolescenţii - aceşti frumoşi sentimentalişti confuzi aflaţi într-o continuă căutare a identităţii personale. Crizaţi de timp sau victime ale unor carenţe educaţionale/informative mulţi părinţi găsesc drept cale de comunicare cu proprii copii preluarea rolului de cel mai bun prieten. Este bine sau rău? Dărnicia faţă de copil poate fi interpretată de ceilalţi drept o formă de fanatism egoistic? Normele sociale de obicei determină rolul de părinte, îi oferă o anumită poziţie în societate , ceea ce impune o serie de atribuţii și comportamente adecvate. Acest fapt însă nu împiedică părintele să intre în confidenţă cu proprii copii. Dimpotrivă, o astfel de conduită denotă capacitatea adultului de a se adecva nevoilor copilului instituind un raport afectiv bine valorizat de ambele părţi. Și totuși cum se fixează limitele? Până unde poţi fi cel mai bun prieten? Copiii au nevoie de prieteni dar dezvoltarea lor psihosomatica (şi nu numai) depinde de modul în care adultul lucrează rolul de părinte. Cum? Sunt situaţii în care prietenii spun da/nu iar părinţii ar trebui să spună nu/da. Un spot publicitar, că tot se năpustesc pe toate canalele, m-a făcut să reflectez asupra acestui fapt. Nu-mi amintesc care era produsul (nu era primordial) însă o scenă m-a frapat.

O femeie la volan oprește mașina. Fiica adolescentă (cca 14 ani) urcă în automobil, se apleacă pentru a-şi aşeza ceva şi lasă la vedere în mod involuntar, un mic tatuaj pe spate. Prima reacţie a mamei este aceea de a o întreba unde i-a stat capul. Fiica nu reacţionează. Îşi priveşte mama şi aşteaptă... ochii ei parcă cer/caută ceva. Este vorba de câteva secunde. Spre surprinderea mea, a doua reacţie a mamei nu este muştruluiala. Mama se apleacă, ridică haina şi îi arată fetei un tatuaj care îi acoperă tot spatele. În timp ce îşi aşează haina îi spune fetei: Acesta da tatuaj! şi pornesc râzând.

Morala: majoritatea adolescenţilor ar face orice pentru a beneficia de suportul unor astfel de părinţi, părinţi pe care odată ajunşi la vârsta adultă i-ar acuza de nepotism şi lipsă de profesionalitate în realizarea meseriei de părinte. Să nu înţeleagă cineva că blamez tatuajele dar este necesar ca împrejurările în care un adolescent (fie 13-14 ani, fie 17-18 ani) ia o astfel de decizie să fie conștientizate. Copilului îi este necesar să înţeleagă importanţa actului pe care urmează să-l îndeplinească, trebuie să valorizeze motivaţiile care conduc la o astfel de situaţie și, deasemenea să reflecteze dincolo de ziua de mâine. Adolescenţii sunt recunoscuţi drept embleme confuzionale ale vieţii umane tocmai de aceea au nevoie de repere stabile. Majoritatea părinţilor văzând copiii panicaţi în menghinele adolescenţei caută să le ofere sprijin coborând barierele de securitate. Se riscă astfel să alunece pe terenul prieteniei. Așa cum am mai spus, nu este nimic rău în a fi prietenul propriului copil însă progenitura are nevoie de figura parentală de aceea este indicat ca adultul să poată pune în prim plan părintele ori de câte ori prietenul nu este indicat.

Situaţiile se pot prezenta și într-un mod divers. Există părinţi care nu suportă ideea de a îmbătrâni conform vârstei iar sentimental se poat manifesta prin gelozia inconștientă pe tinereţea copiilor. Este ca și cum ar exploda ceva în inconștientul lor iar reacţia este aceea de a întineri, socialmente vorbind. Mecanismul poate începe cu vestimentaţia (părintele se îmbracă precum copilul adolescent sau iubita/iubitul acestuia...că tot este în trend) sau cu frecventarea cluburilor unde copii își petrec timpul, își creează identităţi (sau fac uz de acea proprie) în mediul virtual pentru a valoriza relaţiile cu prietenii copiilor, iese în oraș cu fetele (fiica și prietenele sale) sau cu băieţii (fiul și prietenii săi) încercând să fie văzut/ă drept un al membru al bandei juvenile. Adolescenţii sunt pe de o parte vrăjiţi de astfel de identităţi sociale și exaltaţi de remarcile grupului de apartenenţă Ce de gaşcă e mama ta/ tatăl tău! Dar e mama ta/ tatăl tău? Credeam că e sora ta/fratele tău! Pe de altă parte se pot simţi ruşinaţi, frustraţi de atitudinea infantilă a părinţilor iar consecinţa este refuzul socializării cu cei de aceeași vârstă tocmai pentru a ieși de sub aria de acoperire a părintelui care îi încalcă intimitatea. Posibilitatea părintelui de a disocia între comportamentul "de gașcă" și comportamentul de persoană adultă cu un rol familial bine determinat denotă o capacitate de înţelegere și sprijin acordat copilului de invidiat, o mărturie vie a afectului pe care îl simte faţă de copii, familie, societate. Cum s-ar putea realiza un astfel de comportament? O armă importantă pentru părinte ar putea fi aceea de a considera oricare situaţie din perspectiva adultului mai întâi: „Dacă aş fi prietenul tău ţi-aş spune da/nu dar sunt mama ta/tatăl tău şi îţi vreau binele, de aceea îţi spun nu/da!" Ar fi un mod de a gândi ca părinte prin ochii celui mai bun prieten. footer