Revista Art-emis
Un mare istoric! PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Sâmbătă, 05 Mai 2012 20:42

Florin ConstantiniuTrebuie să constat sincer că am avut şansa să-l cunosc îndeaproape pe regretatul istoric, am participat la dezbateri ştiinţifice prestigioase în ţară sau în străinătate (SUA, Rusia, Marea Britanie), m-am bucurat îndeaproape de sprijinul şi de cooperarea sa, am colaborat la editarea masivului volum colectiv Omagiu istoricului Florin Constantiniu (coordonator dr. Horia Dumitrescu, Focşani, Editura Pallas, 2003, 832 pagini) ori, sub egida Academiei Române, am participat la numeroase cărţi şi sesiuni. Mi se cere, astăzi, să-mi exprim gândurile despre reputatul istoric ... Sunt convins că este cel mai nimerit, ca unul care am vorbit despre Florin Constantiniu şi de la tribuna Senatului României, să revin la ceea ce consemnam în urmă cu aproape un deceniu la apariţia ediţiei a III-a a inegalabilei Istorii sincere a poporului român (Bucureşti, 2003).

Revin asupra consideraţiilor expuse în volumul meu intitulat O istorie a prezentului (Craiova, Mica Valahie, 2004, pp. 41-42,46; retipărire, ediţie anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010), evidenţiind dintru început că Istoria sinceră ... reprezenta, „în totului tot, o sinteză remarcabilă şi provocatoare care, netăgăduit, a încununat activitatea-i ştiinţifică prodigioasă a reputatului polihistor. El a dovedit, dacă mai era nevoie, că sunt istorici şi... «istorici»". Oricând şi oriunde, Florin Constantiniu a venit cu ceva nou, a corectat şi a îmbogăţit o informaţie, i-a oferit un alt sens, el a deschis alte orizonturi în domenii în care imuabilul trona imposibil, a încadrat armonios problemele istoriei naţionale în istoria universală. Amploarea şi, totodată, profunzimea demersului lui Florin Constantiniu sunt evidenţiate de capitolul bibliografic ce încheie O istorie sinceră a poporului român. Dar, înainte de orice, trebuie să subliniez că, natural, autorul s-a simţit dator, într-o nepretenţioasă Prefaţă, să se explice de ce o istorie şi de ce una sinceră? Autorul relevă că, în primul rând, a fost inspirat de Istoria sinceră a naţiunii franceze, datorată celebrului Charles Seignobos, pentru ca apoi, trecând prin Andrei Oţetea şi Dimitrie Cantemir, să concludă că numai o istorie adevărată devine obligatoriu sinceră. Şi, aş adăuga, elaborată la vârsta şi în baza unei experienţe în care sinceritatea, departe de a reprezenta o slăbiciune ori un defect, devine o armă, o probă irefutabilă a dominării tehnicilor istoricului de profesie. În consecinţă, Florin Constantiniu revine la principiul (la care face trimitere expresă) stabilit de nu mai puţin celebrul Leopold von Ranke în veacul trecut în sensul că trecutul trebuie reconstituit aşa cum a fost (wie es eigentlich gewesen). În consecinţă, se explică autorul, istoria trebuie cunoscută «cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă. Dacă vrem să evităm răul, trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem un serviciu unui om bolnav tăinuindu-i maladia, ci spunându-i realitatea, pentru a şti cum trebuie să se trateze. Acesta este şi rostul înfăţişării păcatelor din trecutul nostru...» În ceea ce priveşte intervenţia articolului nehotărât înaintea Istoriei sincere ..., Florin Constantiniu pune în lumină limitele, omeneşte explicabile, ale sintezei sale, în speţă faptul că textul său reprezintă «o explicaţie posibilă a faptelor, nu explicaţia infailibilă». De unde, asigurarea firească că «am scris aceste pagini cu strădania obiectivităţii şi cu dorinţa de a oferi imaginea adevărată a istoriei naţionale. Cititorii vor judeca dacă am izbutit sau nu» [...] Am lăsat la sfârşit, deşi nepotrivit, în discuţie stilul Istoriei sincere...concis, elegant şi colorat, adecvat integral unei lucrări ştiinţifice de anvergură.

În finalul acestor rânduri, nu cred că se impune decât un singur gând, şi anume că O istorie sinceră a poporului român, departe de a marca doar un eveniment editorial al anilor 1997-1998 (ediţile I-II), are şi semnificaţia unui recital Florin Constantiniu!... Şi sunt atâtea motive pentru care revin mereu la mărturiile din 2003, mai ales astăzi după ce „singurul nostru polihistor" al ultimelor decenii ne-a părăsit, trecând - vai! - după expresia lui Nicolae Iorga în rândul celor cari au fost!

footer