Revista Art-emis
Războiul familiei Tismăneanu contra poporului român şi a lui Dinu Săraru PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu   
Marţi, 24 Aprilie 2012 20:39

Dinu Săraru & Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu & Vladimir Tismăneanu„[...] Opera maestrului Dinu Săraru, adevărat corpus de etnoiatrie metafizică de însemnătate universală, poate fi tâlcuită numai în familia celebrelor cărţi în frunte cu cu cea care memorează cumplitul deznodământ al refuzului proorocirii, cu Cartea lui Iona. Înţelegem sensul unor asemenea creaţii doar dacă le aşezăm în seria de mari opere teandrice, adică a celor izvodite prin cooperare divino-umană. Ele fac parte dintre cele prin care răzbate în lume binecuvântarea cunoaşterii revelate. Scrierea aceasta teandrică a Maestrului Dinu Săraru se numeşte simplu, ca şi cele înfrăţite cu ea din vremuri imemoriale, Nişte Ţărani. „Scris parcă dintr-o respirare, Nişte Ţărani, observă un basarabean care poartă şi el în suflet tristeţea metafizică a veacului, pur şi simplu te zguduie. O asemenea carte despre Ţărani face cinste Ţării. Poate că sunt subiectiv, fiind şi eu dintre țărani, dar nu dau subiectivitatea mea pe tot aurul lumii. Câtă înțelegere, câtă durere, câtă demnitate! Aveţi o inimă mare, domnule Dinu Săraru! Năiță Lucean şi scutierul său Pătru cel Scurt intră pe drept în marea literatură. Numai că la Cervantes moare Don Quijote, aici se stinge din viaţă scutierul - mi-a sângerat inima şi am plâns la moartea lui..." Am citat cuvintele acestui minunat basarabean, Ion Ungureanu, fiindcă el a reuşi să formuleze așa de sintetic maladia acelui gol sufletesc de care ne vindecă romanul maestrului Dinu Săraru. „Sângerare şi plânset..." iată cele două dimensiuni la vedere ale acestei maladii ontologice, ale golului sufletesc lăsat în lume la ruperea din crugul cerului și al pământului a acestui prototip aristocratic, un gol pe care numai opera aceasta îl umple, deopotrivă azi şi mâine şi-n tot veacul cel lung al omenirii până la Eshaton. Atâta plânset nu s-a mai auzit peste lume de la plânsul din Rama. „Am citit romanul dumitale Nişte ţărani, îi spune Maestrului Dinu Săraru un alt basarabean de geniu, Grigore Vieru. Mărturisesc că nu am citit de mult o carte de proză care să-mi răscolească într-atât sufletul. O carte mare, care se înscrie cred printre cele mai însemnate proze românești." Cei doi mărturisitori ai catarsisului mijlocit de această operă subliniază îndeajuns încadrarea romanului în categoria medicației sufleteşti a unei maladii metafizice. Această naraţiune curge ca o litanie în care răzbat toate simţirile trezite de ruperea din orbita lumii, nu a unui ins, nici a unei clase, ci a însuşi prototipului ţărănesc.

Opera maestrului Dinu Săraru are înţeles iniţiatic şi calitate de învăţătură tainică pentru o lume cu cele trei cruguri răscolite de golul provocat prin dispariţia ţărănimii. Şi ce fel de recompensă, ce fel de mulţumire i s-au adus marelui creator, celui ce-a putut spune Prezent în dreptul neamului românesc la chemarea lui Dumnezeu? Contra lui Dinu Săraru s-a dezlănțuit urgia unui război barbar după 1989. „La 8 ianuarie, actorii Teatrului Mic, pe care directorul lor i-a condus la glorie pe scenele din Sărindar şi Piața Rosetti, îl dau afară. Se solidarizează cu scriitorul doar Ştefan Iordache şi Carmen Galin. Primele luni ale anului, ianuarie-iulie, este blamat nejustificat în întreaga presă, inclusiv la Radio. În decembrie, Valeria Seciu, în revista Teatrul, este prima actriţă de la Teatrul Mic care conştientizează eroarea făcută de trupă, declarând: „Să fim drepţi. Fără Dinu Săraru n-am fi avut nicio şansă în războaiele astea. El a stat în faţă, ştia cu cine are de-a face, cunoştea «maşinăria», avea armele necesare, avea cheia codului. Şi-a asumat riscul, plăcându-i riscul. A câştigat de cele mai multe ori. A plătit, desigur".
Anul 2007 este anul celei de-a treia escalade a războiului contra lui Dinu Săraru. Marele scriitor, dimpreună cu alţi membri marcanți ai generaţiei renaşterii României sunt aşezaţi sub stigmat neobolşevic în Raportul Tismăneanu, document care s-ar fi dorit a fi actul condamnării la moarte civilă a întregii generaţii. Semnificaţia acestui moment a fost fixată în chip memorabil de Dinu Săraru printr-o inspirată paralelă genealogică prin care s-a jucat soarta poporului român în curgerea veacului tocmai apus: „Consider că paralela pe care o propun este, prin ea însăşi, viu grăitoare, precizează scriitorul. Bunicul meu, boieraşul oltean Constantin C.C.C. Săraru, din Oltenia vâlceană de sub munte, a plecat la Războiul de Neatârnare din 1877 şi s-a întors erou al acestui război, rănit la Smârdan, cu pieptul plin de decoraţii, nouă, fiind apoi vizitat, pe rând, drept recunoştință, de Carol I şi de I.C. Brătianu. Nu cunosc nimic despre bunicul domnului Vladimir Tismăneanu. Tatăl meu, învăţătorul de ţară Constantin C.C.C. Săraru, locotenent de rezervă, a căzut eroic în cel de-al doilea război mondial, la 15 august 1941, de Sfânta Marie. Peste trei ani, mi se pare, tatăl domnului Vladimir Tismăneanu venea la București, protejat doctrinar de tancurile sovietice şi convins, fireşte, că are datoria să implementeze comunismul în România. Tatăl meu a fost unul dintre liderii olteni ai Partidului Național Ţărănesc, candidat de deputat ţărănist în ultimele alegeri româneşti democratice, interzise de Carol al II-lea. Tatăl domnului Vladimir Tismăneanu a fost unul dintre liderii kominterniști împuterniciți, cum am spus, să instaureze comunismul în România sub acoperirea tancurilor sovietice. Şi a reuşit!". Pe această paralelă genealogică s-a jucat soarta unui popor prins între cele două linii ale frontului: binecuvântată de Dumnezeu una, promotoare a unei blestemate direcții malefice, anticristice, cealaltă.

Acest război poate fi tâlcuit în multe registre; poate fi tâlcuit şi prin drama unei generaţii miraculoase, „Generaţia Labiş". Perioada postbelică românească, în prima ei fază, a fost una în care poporul românesc a suferit o teribilă depotenţare sufletească, măsurată prin cele 8000 de titluri şi de autori scoşi din circulaţia vie a culturii. [...] Golul acesta a fost umplut de fapta unei generaţii binecuvântate, miraculoasă, tainică, „Generaţia Labiş". Ei i se datorează redescoperirea culturii proprii, a sufletului interzis, a simţirii întemniţate, ei au scos sufletul românesc şi creştin din temniţă, ei au fost eliberatorii gândirii de sub robia stâlcitorilor de suflete. [...] La grozăvia aceasta a răspuns Prezent, din dreptul poporului înşelat, încă odată, maestrul Dinu Săraru, exponentul unei generaţii, profetul aceleiaşi chemări, îndrumătorul haretist pe care fapta de dinainte de 1989 nu ni-l dezvăluise încă. N-aş putea să închei cuvântul acesta dacă n-aş încerca prin două trăsături de portret să evoc figura de îndrumător haretist a Maestrului Dinu Săraru. Domnia sa s-a smuls ca altădată Iona din pântecele chitului scufundat în adâncurile învolburărilor care zguduie din nou fruntariile oceanice ale sufletului românesc. A îmbrăcat haina jertfelnică, s-a făcut scutierul celui parcă revenit aievea printre noi, umbră ori făptură de miracol, al lui Pătru cel Scurt readus la viaţă într-o altă vreme, un altfel de veac. Şi Maestrul Dinu Săraru ne-a zugrăvit încă odată tabloul grozăviei ce i se face celui revenit sub chipul unui alt personaj ţărănesc dintr-un roman din nou memorabil, Crimă pentru pământ. Ceea ce zguduie în romanul acesta este tehnica unui altfel de plâns, a prohodului care însoțeşte îngroparea mielului nevinovat, omorât de răbufnirea în lume a vechiului atavism criminal, care l-a ucis cu moarte de frate pe Abel spre a exploda în omorârea Fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru mântuirea neamului omenesc. Din adâncul unei asemenea revelaţii s-a născut opera de apostolat haretist a lui Dinu Săraru, dinadins ignorată de cei ce-ar voi să cânte prohodul neamului românesc însuşi şi nu întâmplător numele fundaţiei menite să slujească opera aceasta socială a fost omonimul titlului marelui său roman, Nişte Ţărani. [...]"

footer