Revista Art-emis
Cum trăiesc copiii divorţul? PDF Imprimare Email
Elena Hanganu, Italia   
Marţi, 24 Aprilie 2012 20:25

Elena HanganuPoate unii s-au gândit mai mult, poate alţii au crezut mai puţin, dar în faţa unei situaţii familiale problematice mulţi părinţi au stipulat decizia finală: divorţul. Cea mai suferindă şi radicală formă de disoluţie maritală care anulează identitatea familială (singura identitate) cunoscută de copil. Uneori este capabil să decidă, alteori suportă deciziile impuse de necunoscuţi dar întotdeauna este ascultat (sau măcar așa ar trebui). Vrea să stea cu mama, să se joace cu tata, să fugă la bunici, să nu schimbe şcoala, să meargă în parc cu ambii părinţi, să fie dus la şcoală de mama... uneori este întrebat pe cine preferă şi ce ar putea spune copilul când acesta nu înţelege de ce nu pot fi împreună ca înainte. Singura realitate în care se simt în siguranţă este familia - mediul care constituie un adevărat context al „curgerii" pentru copil.

De ce trebuie să se mute tata? De ce pleacă mama fără mine? Promit să fiu mai bun, să duc căţelul la plimbare, să iau note bune etc., sunt doar câteva dintre atitudinile adoptate de copiii care trec printr-un proces de divorţ. Ce se întâmplă cu aceşti copii? Cum reuşesc să-şi revină în condiţiile în care mama dominată de stări emoţionale negative se vede pe sine ca principala victimă, când sunt nevoiţi să respecte regulile din două case (cazul în care ambii părinţi primesc custodia) sau când apar conflictele de loialitate? Multe întrebări ridică situaţia copiilor implicaţi în procesul de divorţ şi la fel de multe răspunsuri determinate de diversitatea situaţiilor. Efectele divorţului asupra copiilor diferă în primul rând în funcţie de grupa de vârstă în care se încadrează cei mici precum şi de modalitatea în care li se aduce la cunoştinţă schimbarea iminentă din interiorul familiei.

Dezirabilă este situaţia în care părinţii practică onestitatea şi conștiinciozitatea în pregătirea copilului pentru divorţ oferind acestuia posibilitatea de a se exprima, de a dezbate împreună posibilele consecinţe asupra relaţiei filiale, de a-i face parte în procesul de schimbare întrucât marginalizarea lor determină redimensionarea sentimentului de învinovăţire. A trata copiii ca fiind persoane capabile de înţelegere (spun asta pentru că mulţi părinţi refuză copiilor posibilitatea de a gândi cu propriile „arme") este primul pas în declanşarea procesului de adaptare la noile schimbări familiale. Încă de la început se impun categoric două imperative- primul interzice învinovăţirea partenerului în faţa copilului iar al doilea interzice inducerea de false speranţe referitoare la continuarea relaţiei maritale când nu este adevărat.

Revenind la sentimentul de vinovăţie, este necesar ca acesta să fie clarificat în cele mai mici detalii. Părinţii au datoria de a-şi asigura copiii că nu ei sunt cauza divorţului. Aici se pot sublinia câteva recomandări: copilul să fie asigurat de sprijinul ambilor părinţi indiferent de situaţie, să i se precizeze perioada şi persoana cu care va locui, să nu fie considerat drept spion în casa celuilalt şi, dacă este cazul, să se apeleze la un specialist în domeniu. Studiile au demonstrat că, în urma părăsirii căminului familial de către unul dintre părinţi, copiii - încă de la cele mai fragede vârste prezintă semne de suferinţă. Astfel că, bebeluşii de până la doi ani cunosc importante modificări ale stilului de viaţă: refuză hrana, plâng fără un aparent motiv, apar episoade de iritabilitate și coșmar, perioade de insomnolenţă.

Ce se poate face? Rolul părinţilor custodiali este primordial în ceea ce privește menţinerea unei legături reale cu părintele absent, bunicii sau alte rude (excepţie fac cazurile în care acest tip de relaţie nu servește bunăstarea copilului). Chiar dacă uneori este insuportabilă situaţia, punţile de legătură sunt absolut necesare asigurând astfel copilului un surplus de afectivitate. Între trei și cinci ani copiii deja sunt mult mai sensibili la comportamentul părinţilor. Aşa ajung să decidă că nu sunt iubiţi întrucât părinţii nu mai sunt legaţi afectiv; apare teama de abandon, de a rămâne singur. Inventează poveşti despre părinţii care revin în familie, se întorc la vechile vicii „suptul degetului", „legănatul". Perioade dificile traversează copiii care se refugiază în comportamente agresive, primele semne fiind vizibile în raportul cu jucăriile. Agresivitatea se revarsă uneori şi asupra părinţilor. Ce se propune? Se vede necesar un pact între cei doi părinţi: acela de a nu-şi trimite mesaje prin intermediul copilului, de a nu-l transforma într-un spion al caselor. O barcă de salvare ar putea fi constituită de grupul de suport pentru părinţi- un cadru în care aceştia să se consulte cu cei trecuţi prin aceeași experienţă. De maximă importanţă și deloc supraevaluată este deculpabilizarea copilului.

Pentru copiii de şase-opt ani caracteristică este sintagma „ce ne vom face de-aici înainte?". Comportamentul dezorganizat, uneori agresiv, concretizat în acţiuni de furt sau minciună este determinat cel mai des de imposibilitatea identificării cu părintele de acelaşi gen. Uneori se refugiază în căutarea unui alt partener părintelui sau în cascade de lacrimi fără un motiv precis. Părintele absent devine zeul căzut iar copilul solicită lucruri materiale pentru a recompensa pierderea. De interes major este randamentul şcolar care diminuează constant şi menghina conflictului de loialitate caracterizată prin frustrare, anxietate, tristeţe.

Cum se intervine? Părintele poate accepta sentimentele copiilor ca fiind caracteristice situaţiei respective. Ascultarea este o dimensiune sine qua non care se construieşte între părinţi şi copii. De evitat este responsabilizarea excesivă a copilului. El nu poate fi principalul sprijin al familiei, înlocuitorul părintelui absent sau capul familiei. În jurul vârstei de nouă ani (9-12 ani) copiii trec pragul pubertăţii- perioadă dificilă în sine, ceea ce determină un plus de greutate în traversarea divorţului. Pe lângă trăiri de furie, şoc, depresie, durere, confuzie, copilul se întâlneşte cu un nou sentiment: acela de a-i fi ruşine de situaţia familială şi implicit de a vorbi coetanilor săi despre propria familie. Drept consecinţă încearcă să se răzbune pe părintele considerat de către el vinovat pentru divorţ.

Cum se poate ameliora situaţia? Se poate acţiona pe creșterea stimei de sine. Copilul valorizat prin diverse activităţi depășește starea confuzională (cine sunt? cui aparţin?) . Apoi părintele trebuie sa respecte regulile familiei (reguli impuse chiar de el şi însuşi te de copil) în mod riguros pentru a face mai uşor pasajul copilului dintr-o casă în alta. Copilul nu devine un aliat al unui părinte împotriva celui absent, nu este normal și mai ales sănătos ca el să simtă ura părintelui. De la 13 ani în sus situaţia se schimbă. Capacitatea reflectivă cognitivă a copilului îi permite să fie mai independent şi ca urmare relaţia filială devine distantă. Riscurile pentru copil cresc comparativ cu celelalte grupe de vârstă, confuzia adolescenţială fiind doar un impuls. Alcool, droguri, relaţii intime nepotrivite, adoptarea unui comportament de gaşcă, agresivitate faţă de părinţi, atitudine critică, izolare socială și risc de suicid sunt doar câteva dintre posibilele tentative. Totuşi adolescentul trecut prin problematica divorţului este mai matur decât ceilalţi, responsabil faţă de fraţii mai mici promiţându-și de a nu repeta trecutul. Există cazuri în care pentru a se debarasa de probleme copilul părăsește familia nu doar emoţional ci chiar şi fizic. Care este reacţia oportună a părinţilor în această situaţie? În primul rând negocierea. Părinţii custodiali pot negocia cu proprii copii anumite aspecte ale vieţii familiale, pot pune în balanţă trăirile personale faţă de divorţul prin care trec; revine problematica responsabilizării. Indiferent de vârstă (aparte ce stipulează legea) copilul este copil și nu poate înlocui părintele absent, drept urmare nu-și poate însuși sarcini nespecifice rolului său; asta pentru a înlesni trecerea copilului de la vechiul nucleu familial la familia monoparentală. Adulţii au tendinţa de a trata copiii ca pe un bun personal astfel că se uită de securitatea afectivă.

Este important să reţinem că divorţul este un proces foarte greu de suportat de către copii, nu este doar o hârtie emisă de autorităţi. Dacă părinţii reuşesc să depășească cu succes această criză fără a provoca o permanentă tensiune între ei - centrată pe conflicte maritale sau provocând conflicte de loialitate copiilor - şi se concentrează asupra nevoilor copiilor într-o manieră consecventă, pot reduce din efectele negative ale divorţului. Un aspect recomandat de specialişti pentru buna devoltare psiho-afectivă a copiilor este aşa cum am mai spus, menţinerea relaţiei cu părintele care nu a primit custodia copilului, excepţie face cazul în care această relaţie nu serveşte intereselor superiore ale copilului.

Bibliografie:

- Pescaru-Băran, Adina, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Bucureşti, Editura Aramis
- Stănciulescu, Elisabeta, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Iaşi, Editura Polirom, vol.I

footer