Revista Art-emis
Impostorii anonimi PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Marţi, 24 Aprilie 2012 20:05

Ion MăldărescuDupă controversata „rivuluţie" din decembrie 1989, premierul în pulover a declanşat marea privatizare, adică jaful naţional. Industria românească - „bună-rea cum era, ne făceam treaba cu ea!" cum glăsuia formula unui joc de copii - a fost rebotezată peste noapte, devenind „o grămadă de fier vechi". Rând pe rând, în cei peste 22 de ani de când efectul domino-ului european a dărâmat zidul Berlinului, în România s-au întâmplat tare multe şi nu toate bune. Lăsată de „împuşcat" fără datorii externe şi cu creanţe de recuperat, România a ajuns la mâna escrocilor şi a veleitarilor. Căţăraţi la putere, impostorii s-au transformat în oameni politici, au jefuit averea ţării, au aruncat praf în ochii poporului, ca să nu vadă cum li s-au umflat lor buzunarele. Mai toţi am asistat pasivi la distrugerea a ceea ce se clădise cu trudă şi sudoare vreme de decenii. Am importat din mult lăudatul Occident toate reziduurile acestuia, începând cu orice altă maşină decât bătrâna „Dacie" şi terminând cu E-urile cu care suntem otrăviţi sistematic şi ireversibil. Datinile strămoşeşti aproape au dispărut. Am importat în schimb sărbători păgâne, transformându-le în oportunităţi comerciale de conjunctură, am adus vagoane de cercei pentru urechile surde ale tinerilor fără prezent şi fără viitor, tone de cerneală pentru tatuaje şi am dat frâu liber aşa-numitelor manele. Timpanele vibrează la trecerea maşinilor cu decibelii daţi la maxim, de la al căror volan zâmbesc tâmp şi sfidător odraslele de bani gata sau escrocii internetului. Asta până a-şi înfige „bolizii" în primul stâlp sau copac ce are neobrăzarea de a li se ivi în cale şi a le prilejui plecarea în călătoria cea mare. După decesul lor, tăticii iresponsabili şi mămicile cu gândire „blondă" jelesc „dispariţia prea timpurie şi fulgerătoare" a odraslelor răsfăţate, nerealizând că autorii morali ai dezastrului sunt chiar ei.

În decembrie '89, regizorii şi actorii spectacolului naţional „au minţit poporul, cu televizorul!" De atunci educaţia nu se mai face în familie şi/sau la şcoală, ci la „tembelizor". De fapt, Educaţia şi Cultura noastră au acum statut de „Cenuşărese". Încet dar sigur, vechiul sistem de învăţământ a fost distrus şi readaptat după cerinţele occidentale. Dacă întreprinderile de stat au fost „privatizate" până li s-a pierdut urma, singurele unităţi postdecembriste rentabile au rămas fabricile de diplome. Peste noapte uşile acestora au fost deschise „cu capul", mâinile solicitanţilor fiind ocupate cu genţile-diplomat, cu damigenele pline sau cu pungile cu păstrăvi. Precum cipercile după ploaie, au apărut puzderie de licenţiaţi, masteranzi, doctoranzi şi „doctori". Preluate de pe internet sau scrise la comandă de către micii întreprinzători, tezele nescrise de „apropitari", dar nici măcar citite de aceştia, au umplut rafturile arhivelor universităţilor mai mult sau mai puţin private. Conducătorii de doctorate, de lucrări de licenţă şi masterate au închis ochii şi şi-au deschis buzunarele. Într-un fel, sunt scuzabili. Când venitul oficial al unui profesor universitar se află la gleznele marilor escroci, numiţi „oameni de afaceri" cu „tunuri" şi „ţepe", nu trebuie să ne mire că şi ei, profesorii umiliţi vor să trăiască. În urmă cu câţiva ani un „doctorand" de conjunctură a prezentat o teză trasă la indigo după una trudită şi susţinută cinstit, prin 1942, rătăcită pe un raft de arhivă. Un coleg de breaslă a atras atenţia celui în drept, însă acesta a făcut un semn discret, ducând degetul la gură: „Sssttt! Trebuie să trăiesc şi eu, ce mai contează unul în plus sau în minus?!" După ce o serie de scandaluri izbucnite în mass-media, procedura a devenit mai discretă, mai pretenţioasă, ca şi cota profitului net. Uşor, uşor, amatorii s-au deplasat de la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Craiova, Iaşi sau din alte centre universitare ale României, spre fiica acesteia de peste Prut. Folosindu-se de oportunitatea apărută, amatorii de diplome nemuncite au început să bată cărările până dincolo de apa moldavă. Au deschis acolo câteva uşi şi... ce nu face românul „pentru câţiva dolari în plus" şi/sau pentru o masă copioasă? Unora dintre electricienii sau mecanicii cu patalama obţinută la „ingineria de seară" a vreunei fabrici de diplome cu firmă de facultate privată li s-a deschis apetitul pentru cultură. Pentru că în specialitate sunt „neica nimeni", întunecimile minţii lor au cugetat că ar putea deveni cunoscuţi şi apreciaţi ca... scriitori, şi nu oricum. Au publicat câteva inepţii agramate, şi-au făcut acte pentru a intra în Uniunea Scriitorilor din România, apoi au dat fuga peste Prut. Fără vreo conexiune cu tema aleasă s-au înscris acolo la doctorat, propulsându-l pe Eminescu, din debaraua preşedintelui I.C.R. (alt, doctor fără doctorat), în era spaţială. Nu întrebaţi ce legătură are Eminescu cu caii putere ai turbinei, cu teoria lui Einstein sau cu viteza supraluminală, nici dacă „doctorandul-impostor", în cauză, a citit (nu studiat) scrierile lui Coşbuc. Parafrazând, mă opresc amintindu-vă: „Nu cerceta aceste legi, că eşti nebun când le-nţelegi!" De-ar ştii marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc... Pentru a evita asocierea cu impostorii, semnez simplu: Nicolae Dinescu

footer