Revista Art-emis
Ultima bâlbă a lui M.A. PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ion Coja   
Duminică, 22 Aprilie 2012 13:08

Prof. Univ. Dr. ion CojaDe curând, Mircea Albulescu (M.A.) a dat un interviu în „Adevărul", care a stârnit o mulţime de reacţii şi stupefacții prin afirmaţia cunoscutului actor, cum că în ianuarie 1941 i-a văzut cu ochii săi pe evreii, celebrii evrei ucişi de legionari şi atârnați în şi mai celebrele cârlige de la Abator. Declarația sa, a unui ins ce mâine-poimâine va fi un cunoscut octogenar, nu dă totuși un plus de credibilitate unui eveniment despre care se ştie bine acum, adică de vreo 20 de ani, că este o poveste inventată, că nu au existat evrei ucişi la Abator. Demonstraţia cea mai convingătoare în acest sens a făcut-o domnul Radu Iftimovici, cunoscut scriitor şi istoric al medicinii. O demonstrație definitivă, între oameni serioși!

Ca medic şi savant, Radu Iftimovici a fost coleg cu Nicolae Cajal, fostul preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Mai mult, cei doi, aflaţi într-o bună colegialitate, au semnat împreună câteva cercetării ştiințifice (de microbiologie - dacă nu mă înşel). Niciodată Nicolae Cajal sau alt reprezentant al Comunității nu au contestat demonstraţia impecabilă, prin logică şi documente, făcută de domnul Radu Iftimovici.

Cei care n-au pregetat să se mire, unii cu indignare, de afirmația neaşteptată a lui Mircea Albulescu, au ridicat problema vârstei, şase ani şi câteva luni, pe care o avea M.A. la data aceea. Cum e posibil să fi ajuns un copilaş să vadă acele cadavre? Era în drum spre grădiniţă? Părinţii săi l-au dus la Abator, ca la o grădină Zoo, să vadă ceva ce nu s-a mai văzut?! Perplexitatea în care ne bagă declarația lui M.A. e cu atât mai tulburătoare cu cât din stradă nu puteau fi văzute acele cadavre atârnate în cinghele! Trebuia să intri în Abator, iar cine ţşi mai aduce aminte cum arăta Abatorul de pe Splaiul Dâmboviţei, realizează uşor că ce povesteşte M.A. nu avea cum să se întâmple... Şi atunci?

Eu, citind declarația lui Mircea Albulescu, am avut sentimentul că nu-i aparține! Că nu avea cum să facă o declarație atât de nelalocul ei!... Dar numai Mircea Albulescu redacția ziarului pot interveni pentru a lămuri dacă au ceva de retractat. Altă impresie ar fi că distinsul actor nu mai este în toate minţile sale. De câteva ori, întâlnindu-l pe Magheru, la ora când îşi face plimbarea de seară - pare că are acest obicei -, l-am salutat cât am putut de respectuos, uşor teatral cum se cuvine, şi nu totdeauna am primit răspunsul la salut. Părea de câteva ori dus dintre noi, trecători pasageri pe traseul său... Doamne, fereşte!

O revistă care-mi publică destul de des articolele, mă invită să-mi spun părerea în această chestiune. Iat-o: Nu exclud ca Mircea Albulescu să fie totuşi de bună credinţă când afirmă aiureala publicată în „Adevărul"! O fi auzit în casă povestea aceea, aşa cum şi eu, copil fiind, auzeam că nemții lui Hitler arestau oamenii graşi şi îi făceau săpun. Pe vremea aceea, în toată Constanța era un singur obez, renumitul Pompilică, a cărui apariție pe stradă stârnea inevitabil acest comentariu care se voia ironic şi spiritual: „Cum ai scăpat de nu te-au luat nemţii să te facă săpun?!"

Se zice că niciodată nu iese fum fără să facă cineva foc undeva!... Deci şi la Abator, nu cumva ceva-ceva este adevărat?! Se pare că ideea de a atârna cadavre la Abator, ca o batjocură adusă ființei umane, a trecut prin țeasta cuiva şi nu s-a limitat la a face din această idee o întreagă poveste inventată sută la sută! Se pare că la Abator, în acele zile, chiar au fost atârnate nişte cadavre, în batjocură, pe post de vite sau porci! Animale, în orice caz! Numai că nu au fost cadavrele unor evrei, ci ale unor legionari! Ale unor români! Cadavre culese din stradă, băgate în Abator şi atârnate, spre a fi fotografiate pe post de cadavre ale unor evrei. Dăm mai jos declarația lui Nicolae Cajal & Mircea AlbulescuConstantin Dărăşteanu dată în faţa notarului. Toată greutatea şi verosimilitatea acestei declaraţii rezidă într-un detaliu: „jidanii de la Abator". La Abator lucrau aşadar la acea dată, mai mulți evrei. Ar putea fi găsiţi în arhivele Abatorului. Erau cumva evrei şi în conducerea Abatorului? Acea conducere despre care declară Dărăşteanu că a manipulat toată înscenarea?

În orice caz, unul dintre evreii care lucraseră la Abator în ianuarie 1941 se mai afla în serviciul aceleiaşii instituții în 1946, când se produce un document extrem de convingător, publicat prima oară de domnul Radu Iftimovici după 1990: scrisoarea prin care un grup numeros de angajaţi ai Abatorului dezmint categoric zvonul privitor la crimele anti-evreieşti de la Abator. Pasămite, Procuratura s-a auto-sesizat atunci când evreii au ajuns mari şi tari după august 1944, şi a demarat o anchetă. Poate că şi dosarul acelei anchete mai este undeva, în vreo arhivă. Ancheta a murit de moarte bună căci nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă care să confirme sinistra poveste. Dar nu este exclus ca dosarul acelei anchete sistate din lipsă de probe împotriva legionarilor să conţină dovada că declaraţia lui Constantin Dărăşteanu este corectă, cuvânt cu cuvânt!

În orice caz, în 1946, un evreu, tinichigiul Segal, care fusese angajat al Abatorului şi în ianuarie 1941, semnează şi el, alături de ceilalți salariaţi, precum că nu au existat evrei ucişi şi/sau atârnați la Abator în cârlige! Declaraţia acelui evreu de ispravă, Segal, se contrapune declaraţiei lui Mircea Albulescu, descalificându-l pe cel din urmă. Nu cumva confundă realitatea trăită cu cea din filmele în care a jucat?! Că, slavă, Domnului, din puține filme mincinoase a lipsit Mircea Albulescu...
Ion Coja, aprilie 2012

Declaraţie


„Subsemnatul Dărăşteanu I. Constantin, născut la 28 iulie 1914 în comuna Stoineşti, judeţul Vlaşca (azi Giurgiu), domiciliat în Bucureşti, bd. Theodor Pallady nr.25, sect. 3, Bloc V11, scara D, ap. 149, legitimat cu B.I. seria G.R., nr. 605179 eliberat la data de 7 martie 1995 de către Secţia de Poliţie nr. 13 Bucureşti, ţin să fac următoarea declaraţie şi s-o autentific prin notariat:

În ianuarie 1941 lucram la Baza Aeriană nr. 3 Pipera (devenită mai târziu ASAM) ca şef de echipă, maistru principal reglor şi montor de avioane, la data aceea cu o vechime de 3 (trei) ani. În ziua de 24 ianuarie 1941 am avut o discuţie cu un subaltern Preda Petre, zis Druşcă, mecanic, care în zilele precedente, 21-23 ianuarie, lipsise de la unitate: era legionar şi participase la rebeliune. El mi-a povestit că la Abator se află trupurile neînsufleţite ale unor legionari agăţate în cinghele, despre care se afirmă că ar fi cadavrele unor evrei ucişi de legionari. Am raportat comandantului meu comandor inginer Constantinescu Cristea cele aflate de la Preda Petre şi l-am întrebat ce crede că trebuie făcut. Comandantul mi-a răspuns că nu ştie ce să facem şi cui să raporteze cele aflate, dar că mai înainte de orice o asemenea informaţie trebuie verificată. Mi-a recomandat să iau maşina-dubiţă (marca Skoda) cu care unitatea noastră îşi făcea aprovizionarea cu carne de la Abator şi să mă deplasez acolo, la Abator, să văd care este adevărul. Menţionez că la vremea aceea făceam din când în când reportaje pe subiecte tehnice la revista «Aripi frânte-Aripi româneşti» condusă de comandorul Emil Gârleanu (rudă cu scriitorul cu acelaşi nume), devenit ulterior general. Am plecat cu şoferul, militar în termen, care cunoştea bine Abatorul, unde am ajuns şi am intrat pe poarta principală spunând că mergem să luăm carne pentru unitate, ca de obicei. Am intrat apoi în hală şi am constatat că aproape nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin hală, de la un grup la altul, se discuta într-o atmosferă apăsătoare, de încordare şi gravitate. Am încercat să intru în vorbă cu parlagiii, dar ei mai mult se fereau să-mi răspundă când i-am întrebat dacă e adevărat că undeva, în Abator, se află nişte oameni, nişte evrei atârnaţi în cârlige (cinghele). M-au făcut atent să fiu mai discret şi mai prudent. Unul dintre ei, pe care ceilalţi îl numeau «nea Vasile» şi care era şeful unei echipe de măcelari, mi-a răspuns totuşi: «Da, domnule, dar nu sunt evrei, sunt români!» Şoferul care mă însoţea îl cunoştea şi ne-a făcut prezentările: se chema Stoica Vasile. El mi-a arătat în ce direcţie se aflau cadavrele şi m-a făcut atent să nu fiu văzut de oamenii din conducerea Abatorului sau de oamenii de încredere ai acestora. La circa 50 m am găsit locul, unde am ajuns singur, neînsoţit de nimeni. Am numărat cadavrele atârnate în cinghele, erau 11 sau 21, am uitat numărul exact, ţin minte că se termina cu cifra 1. Lângă perete se mai afla o grămadă de cadavre, cu hainele murdare de noroi şi sânge. Cadavrele atârnate în cârlige aveau paltoane pe ele, unul mai avea căciula (cuşmă de blană ţărănească) pe cap. Am dat puţin la o parte paltonul la primele trei cadavre şi am văzut la fiecare rana mortală, din care cursese sânge şi îmbibase îmbrăcămintea. Cel de-al treilea cadavru avea sub palton şi deasupra hainei o cămaşă verde, legionară. Nu m-am mai atins de celelalte cadavre şi m-am întors la şofer. Discuta mai departe cu nea Vasile, pe care l-am întrebat: «Măi, nea Vasile, cine sunt oamenii ăştia?» Mi-a răspuns că sunt legionari împuşcaţi de Armată, că în jurul Abatorului au fost împuşcaţi mai mulţi legionari şi că aceşti legionari au fost adunaţi din stradă de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului, la ordinele acesteia, şi băgaţi în Abator, unde au fost atârnaţi în cârlige şi declaraţi că sunt evrei ucişi de legionari. Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: «Nu sunt jidani, domnule, sunt legionari împuşcaţi de Antonescu, iar jidanii de la Abator, prin oamenii lor de încredere, i-au târât din stradă în Abator, i-au atârnat în cinghele şi zic despre ei că sunt jidani».

Fac menţiunea că la data aceea Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. Nea Vasile a făcut menţiunea: «jidanii noştri, care conduc Abatorul». De asemenea, menţionez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atârnaţi în cârlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunând că nu e bine deoarece deja unii «de sus» au observat mişcarea pe acre o făcusem şi acum sunt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator şi în faţa altora, în cazul că va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa – locuia lângă Abator, pe Splai, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Aşa am aflat că după aceea Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în pădurea Plumbuita. Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare am luat pentru trupă o navetă de măruntaie, mai mult burţi.
Când m-am întors la unitate m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat că e de datoria sa să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus în hala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumătate, a venit la mine comandantul şi mi-a spus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima şi a cerut să vorbească cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a răspuns că «camaradul Horia Sima nu mai există, că nu se ştie unde este».

Menţionez că în zilele care au urmat zvonul despre uciderea şi atârnarea în cârlige a evreilor la Abator a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Până şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană se întrebau «de ce evreii nu reclamă la Antonescu ce au păţit? »

Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca şi cei mai mulţi colegi din aviaţie, am simpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. De asemenea, menţionez că am fost condamnat după 1944 pentru «crimă de uneltire împotriva ordinii sociale» şi am făcut 11 ani de temniţă.

Cu Vasile Stoica m-am întâlnit de mai multe ori după aceea, ultima oară cred că a fost în 1970. Avea un băiat care s-ar putea să mai fie în viaţă.

Menţionez că pe dl. prof. Ion Coja l-am cunoscut în ziua de 20 Decembrie 2003, când m-am întâlnit cu dânsul ca să-i povestesc cele de mai sus. Întâlnirea a fost aranjată de domnii Neagoe Nicolae Mateescu şi Dogaru Victor - Dorian, cărora le-am povestit cele petrecute la Abator şi au fost de părere că trebuie să-i fac cunoscută această întâmplare şi domnului profesor Ion Coja, pe care îl cunoşteam de la televizor. Am fost de acord să mă întâlnesc şi să-i încredinţez această mărturie, pe care o semnez în deplină cunoştinţă de importanţa ei."

Dărăşteanu I. Constantin
19.01.2004

Notă: Declaraţia de mai sus a fost dată în faţa notarului şi a fost după aceea publicată în mai multe reviste. O republicăm şi noi, cu speranţa că în felul acesta apropiem momentul publicării sale în manualele şcolare. Îndeosebi în manualul despre Holocaustul din România...

Post scriptum:

Declaraţia de mai sus a fost adusă la cunoştinţa celor interesaţi, a persoanelor şi instituţiilor preocupate să facă inventarul complet al suferinţelor evreilor din România, pricinuite de „antisemitismul funciar" şi „tradiţional" al românilor. Nu s-a produs însă nici o reacţie din partea foştilor activişti fruntaşi de la fostul „Ştefan Gheorghiu" deveniţi peste noapte – e vorba de noaptea din decembrie 1989 – mari istorici ai Holocaustului din România. Nu s-a produs nici măcar reacţia minimă de a-l invita pe dl Constantin Dărăşteanu la o discuţie lămuritoare, prin care să se verifice cât de cât credibilitatea sa, starea sa mentală etc. Căci este cumplită mărturisirea sa, acreditând o dată în plus şi definitiv teza legionară, dar şi a unor istorici independeţi, ca dl Alex Stoenescu sau Vladimir Alexe, precum că în ianuarie 1941 nu s-a produs o „rebeliune legionară", o „tentativă de lovitură de stat", ci o vastă şi criminală diversiune anti-legionară, urmărind compromiterea legionarilor pentru totdeauna şi scoaterea lor de la guvernare şi de la inima românilor. La această vastă acţiune, crimnală şi netrebnică, şi-au dat mâna atât românii, cât şi evreii. Românii şi evreii ticăloşi, se înţelege. Reprezentaţi de Eugen Cristescu - şeful serviciilor secrete de la acea dată -, şi Constantin David - membru al Partidului Comunist din România şi agent sovietic, cel care a organizat aducerea din U.R.S.S. a câteva mii de cămăşi verzi şi revolvere, cu care i-a echipat şi înarmat pe sutele de borfaşi deveniţi pentru câteva ceasuri legionari, acei legionari care au vandalizat cartierele evreieşti şi au ucis peste o sută de evrei. Chiar i-au ucis? Declaraţia domnului Dărăşteanu ne întăreşte îndoiala. Dar mai ales abţinerea istoricilor dedicaţi tezei suferinţelor evreieşti, abţinerea de la orice gest de a verifica informaţiile aduse de dl Dărăşteanu, ne întăreşte în convingerea că istoricii amintiţi ştiu bine că adevărul este cu totul altul decât ce susţin dânşii de ani de zile. Importantă ni se pare şi precizarea din declaraţie, cum că la acea dată - în ianuarie 1941 - abatorul din Bucureşti era în administraţia unui grup de evrei. Acest amănunt se poate uşor verifica în arhive. Dacă se confirmă, declaraţia este „beton". Nu i se mai poate opune nimic din ceea ce în momentul de faţă constituie fondul de documente pe care se bazează cumplita acuzaţie. Acest fond de documente este cam inexistent, este de o consistenţă egală cu zero. Prin declaraţia de mai sus capătă consistenţă contestarea episodului demenţial al Abatorului. Da, de demenţă este vorba, dar nu de demenţa legionarilor, ci a participanţilor la diversiunea Abator, imaginată de mintea într-adevăr bolnavă a unor evrei şi români criminali. Se pare însă că în vreme ce românii „normali" au luat de bună înscenarea de la Abator şi cred şi azi în povestea cu cocoşul roşu, evreii „normali", cel puţin a bună parte dintre ei, au ştiut încă de atunci şi ştiu şi azi că totul a fost o mascaradă, o diversiune, de aceea trebuie evitată orice cercetare serioasă a subiectului. Din păcate, aceşti evrei ştiu, cunosc adevărul şi tac. În fruntea lor, marele rabin Alexandru Şafran.  Păcat, Eminenţă, mare păcat! Locul Emineneţei Voastre nu este alături de Radu Ioanid sau Jean Ancel, ci alături de Constantin Dărăşteanu, în oastea adevărului.
Ion Coja, Ianuarie 2006

footer